CAPITOLUL 11: ALTERNATIVE REALE

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”; Capitolul 11

În februarie 1991, în timp ce participa la o întâlnire cu Asociația Comercianților, președintele Bush a vizitat un supermarket model. Când a fost dus la casierie și i s-a arătat cum să treacă niște produse prin scanner, el și-a exprimat admirația, cu entuziasm, pentru „această nouă tehnologie”. Era evident că nu vizitase un supermarket de ani de zile, dacă călcase vreodată în vreunul.

Incidentul este emblematic pentru dimensiunile ascunse de clasă ale procesului nostru politic. Oameni, care niciodată nu au călcat într-un magazin și niciodată nu trebuie să-și facă vreo grijă despre ce buget pentru hrană au, stabilesc politici pentru oamenii care sunt obligați să-și numere fiecare bănuț.

Politica de sănătate e formulată de oameni care niciodată nu au fost obligați să aștepte la coadă la un spital public. Politica de transport e decisă de invidzi care niciodată nu au fost nevoiți să aștepte un autobuz în stație sau să caute un loc de parcare. Sistemul nostru de educație e reglementat prin legi de oameni care niciodată nu și-au trimis copilul sau nepotul la o școală publică.

Politica noastră de îngrijire zilnică a oamenilor e stabilită de invidizi care au bone. Politica de recreație publică e în mâinile unor oameni care își fac vacanțele pe domenii private și care niciodată nu au mers să viziteze o piață publică, aglomerată și poluată. Iar legile privind siguranța ocupării locului de muncă sunt scrise de indivizi, care niciodată nu au călcat într-o fabrică sau nu au coborât într-o mină.

Alternativa moderată

Democrații „moderați”, conduși de președintele Bill Clinton, care au ajuns la Casa Albă în 1993, s-au dovedit la fel de loiali în slujirea Americii corporatiste, ca și predecesorii lor republicani.

În timpul primilor săi doi ani în funcție, Clinton, în mod repetat, a observat că recuperarea economică „trebuie să vină de la/prin sectorul privat”. A luptat ca un leu pentru North American Free Trade Agreement (NAFTA) și pentru General Agreement on Tariffs and Trade (GATT), ambele susținute cu scopul de a scurtcircuita câștigurile obținute în protecția mediului, protecția consumatorilor și protecția muncitorilor – prin întreruperea puterii suverane chiar a statelor-națiune, dând puteri și dreptul unor tribunale nealese, internaționale, secrete, de a stabili standarde de investiții.

În plus, administrația Clinton nu a făcut aproape nimic legat de criza de mediu, nimic legat de a pune sistemul de transport al țării pe o bază sănătoasă ecologică, nimic în privința dezvoltării unor alternative de surse de energie. Nu a făcut nici o schimbare în politica externă, oferind puțină susținere forțelor democratice din Lumea a Treia, în timp ce a continuat să susțină anti-democrați asasini și ucigași, cum ar fi Jonas Savimbi în Angola. Administrația Clinton a acordat o susținere totală CIA și operațiunilor ei secrete în toată lumea și imperiului global militar, bugetului său gargantuan și scopurilor sale grandioase. Când vine vorba de imperiu, acasă și în străinătate, o schimbare în politica partidului nu aduce aproape nici o schimbare în politica de stat. Imperialismul SUA rămâne neexaminat, neatacat, și în mare un fenomen aproape neperceput în această țară.

În câteva moduri limitate, Clinton a încercat să se ocupe de distrugerea provocată de anii Reagan-Bush. A introdus o expansiune a bugetului de 21 de miliarde din credite de taxe pentru muncitorii cu salarii mici și a creat noi case, pregătire pentru slujbe și programe de dezvoltare a comunităților. Deși masiv inadecvate ca dimensiuni, aceste inițiative au reprezentat o îndepărtare de politicile punitive ale predecesorilor săi. În cea mai mare parte, însă, în privința politicilor imperiului și republicii, administrația Clinton a manifestat o continuitate cu cele anterioare.

Elitele conducătoare economico-politice cred că mediul o duce perfect, cu siguranță doar pe moșiile lor, în stațiunile și în fermele lor. Nu le place ceea ce cred că e alarmist exagerat din partea ecologiștilor, care cer reglementări care să limiteze prerogativele capitalului industrial. Echivalează bunăstarea clasei lor și investițiilor lor cu interesul național, și îi văd pe săraci și pe masele de muncitori ca meritându-și soarta și disprețul din cauză că se presupune că ei contribuie puțin.

Reforma fundamentală e atât de dificilă din cauză că nu servește structurilor de putere actuale. Dar nu ar trebui să fie nici un mister referitor la ceea ce trebuie făcut pentru a îmbunătăți economia și condițiile de viață ale oamenilor.

Cheltuielile militare și conversia la timp de pace

Interesele republicii nu ar trebui să mai fie sacrificate intereselor imperiului. Cheltielile miliare se țin lanț de 40 de ani și sunt cauza majoră a datoriei naționale de 4 trilioane de dolari, a deficitelor care o iau razna, a infrastructurii care e distrusă, a poverii fiscale sufocante. Au transformat Statele Unite din cel mai mare creditor în cel mai mare cheltuitor din lume și debitor.

Pentru a economisi un trilion de dolari în următoarea decadă, ar trebui să tăiem bugetul umflat al risipitorului Pentagon cu două treimi în următorii ani. Pentru a economisi și mai multe miliarde în fiecare an și pentru a minimiza pagubele enorme făcute mediului, guvernul SUA ar trebui să înceteze cu toate testele nucleare, inclusiv cu cele de sub pământ, să ducă o ofensivă diplomatică pentru o lume liberă de arme nucleare. Ar trebui să închidă aproape toate sutele de baze miliare din străinătate și să înceteze să se mai joace de-a jandarmul auto-numit și global, care spionează pe toată lumea cum se comportă în numele pieței libere. „Proiectarea puterii” forțele, flotele de atac ale marinei, Comandamentul central al SUA (fosta forță rapidă) și alte forțe folosite pentru intervenții armate în străinătate ar trebui toate eliminate pentru că asta nu ar pune nici un pericol pentru securitatea noastră națională. Fiecare dintre aceste tăieri ar economisi miliarde de dolari fără să pună Statele Unite în nici un fel de pericol în străinătate.

Programul spațial, o gaură neagră de 30 de miliarde, trebuie eliminat; contribuția sa majoră a fost să producă distrugere în stratul de ozon. Eliminarea sistemelor elaborate de apărare și rachete care sunt trimise și menținute pentru a duce un război total împotriva unei super-puteri care nu mai există.

Pentru a scăpa de economia de război, efectele economice depresive ar trebui reduse prin susținerea unei conversii masive la o economie pe timp de pace, prin folosirea banilor economisiți de la bugetul militar („dividendul pentru pace”) la nevoile interne, domestice. Milioane de slujbe noi productive pot fi create dacă guvernul investește „dividendele pentru pace” în fonduri pentru nevoile oamenilor și pentru servicii municipale, menținând muncitorii care vor fi disponibizați din industria de apărare pentru slujbe mai productive și mai folositoare social. Trecerea de la cheltuieile de război ar îmbunătăți calitatea vieții și ar duce la o economie mult mai sănătoasă în mod general.

Statul securității naționale

Congresul ar trebui să abolească CIA sau să îi reducă bugetul drastic și pe cel al altor servicii de securitate. Mandatele lor ar trebui limitate la colectarea de informații. Trebuie interzise acțiunile lor subversive și violente, secrete, împotriva mișcărilor sociale din Lumea a Treia, și acei oficiali din servicii, care nu vor să se supună limitărilor legale și care continuă să mențină legături cu crima organizată, trebuie trimiși în judecată. Puterea executivului de a acționa cu efecte criminale și violente împotriva diferitelor popoare, inclusiv al nostru, trebuie scoasă la iveală, atacată și oprită. Legea accesului la informații ar trebui aplicată în loc de a fi subminată de către cei care spun că nu au nimic de ascuns, și care ascund de fapt aproape tot ce fac.

Trebuie să înceteze războaiele de contra-insurgență sponsorizate de SUA împotriva săracilor din această lume. Trebuie eliminat orice ajutor străin pentru regimuri care sunt implicate în violarea de drepturi ale omului, împotriva popoarelor lor. Miliardele de dolari din banii de taxe ai SUA, care merg spre conturile din băncile elvețiene ale autocraților străini, trebuie mai bine cheltuite pe serviciile pentru oameni de la noi de-acasă. Trebuie renunțat la interdicțiile de călătorie și de comerț impuse Cubei și altor țări, care au îndrăznit să devieze de la ortodoxia pieței libere. (Pentru a realiza aceste scopuri, și mai multă presiune trebuie făcută asupra Washingtonului. În cea mai mare parte a deceniului, zeci de mii de susținători din SUA ai revoluției sandiniste nu au făcut aproape nimic în sensul lansării unei ofensive politice anti-intervenționiste în interiorul SUA, din cauză că erau prea ocupați să meargă în Nicaragua să participe direct la revoluție. La fel în privința Cubei: mulți avocați ai schimbării în politica SUA către această țară au consumat cea mai mare parte a timpului și energiei lor, organizând caravane în Cuba, și nu îndreptându-și energiile și protestele către planificatorii de politici de la Washington.]

Reforma electorală

Numai guvernul poate face ca statul să cedeze.

Dar pentru a obține un guvern mai democratic, avem nevoie să tăiem puterea celor cu bani și a lobiștilor. Toți candidații, inclusiv cei de la partidele minore, trebuie să aibă aces la finanțarea campaniei din bani publici. În plus, un plafon strict trebuie impus pe cheltuielile de campanie pentru toți candidații și susținătorii și să nu fie permise nici un fel de scăpări legale de a obține alți bani. Aceste măsuri vor reduce mult puterea candidaților preselectați de către cei cu bani, și la anticiparea rezultatelor electorale.

Diferitele state ar trebui să instituie reprezentare politică astfel încât fiecare vot să conteze și partidele majore să nu mai domine legislativul, având majorități umflate artificial. La fel, e necesară o lege electorală federală standard care să permită accesul ușor la urna de votare pentru partidele altele decât cele majoritare și pentru independenți. [Pentru o discuție mai detaliată asupra sistemului electoral prezent și reprezentării proporționale vezi „Democracy for the Few”, 6th edition (New York: St. Martin’s Press, 1995).]

Presa are nevoie ca de aer să fie democratizată. Undele radio sunt proprietatea oamenilor din Statele Unite. Ca parte din cerințele care li se impun pentru a li se acorda licențe, stațiilor de TV și radio ar trebui să li se ceară să acorde – fără costuri – acces egal la spațiul de emisie pentru toate punctele de vedere politice, inclusiv pentru disidenți și pentru cei radicali, nu doar în timpul alegerilor ci de-a lungul întregului an. Numai așa ortodoxia imperialistă poate fi atacată în fața publicului larg.

Legea pentru reforma fiscală și pentru muncă

Reintroduceerea impozitului progresiv pe venit pentru indivizii bogați și pentru corporații – fără multele scăpări legale și deduceri care încă există. Taxa pe moștenire trebuie consolidată și trebuie introdusă taxa pe averea acumulată, și nu doar impozitul pe venit. În același timp, oferiți relaxare fiscală săracilor care muncesc și angajaților cu venituri mici. Taxarea regresivă pentru Serviciile Sociale trebuie redusă; produce un surplus pe an de 50 de miliarde care este transferat în bugetul general pentru a fi cheltuit pe tot felul de lucruri, altele decât pensiile pentru cei vârstnici. Sau plățile pentru serviciile sociale către cei în vârstă care au venituri mici să fie mărite, astfel ca surplusul să fie cheltuit pentru oamenii pentru care acest serviciu există.

Aboliți legile împotriva muncitorilor de tipul Taft-Hartley care face atât de dificil pentru oameni să se organizeze. Trebuie impusă o lege pentru relațiile de muncă și de protejare a muncitorilor care acum riscă să-și piardă slujbele când încearcă să se organizeze. Angajatorii care refuză să negocieze un contract după ce certificările au fost câștigate trebuie sancționați. Legile restrictive de „drept la muncă” și „magazin deschis”, care subminează negocierile contractelor colective, trebuie abolite. Salariul minim trebuie mărit pentru a atinge un nivel care să asigure un salariu din care se poate trăi. Trebuie adoptată o lege care interzice angajararea spărgătorilor de grevă care sunt folosiți împotriva muncitorilor care fac grevă.

Admnistrația Clinton a promis legi în aceste linii, dar nu le-a oferit niciodată. Clinton nu a făcut nimic pentru a susține legea care interzicea angjararea spărgătorilor de grevă în iulie 1994.

Americanii muncesc tot mai mult și pentru tot mai puțin. În 1960 un absolvent de facultate, cu o performanță mediocră universitară, putea câștiga destul pentru a-și cumpăra un apartament cu trei camere și o mașină, pentru a susține o soție și trei copii. Astăzi e nevoie de doi adulți fără copii care să muncească non stop pentru a obține veniturile care să le permită un standard de viață decent. Deși milioane muncesc mult prea mult decât sunt plătiți, multe alte milioane de oameni nu au de lucru deloc. Ar trebui să inițiem o zi de muncă de 6 ore sau de 4 ore fără tăieri de salarii și fără timp de muncă peste program obligatoriu.

Aboliți NAFTA și GATT, subgterfugiile internaționale care distrug suveranitatea populară din toate țările, care acordă omnipotență corporatismului multi-național, care schilodesc protecțiile pentru muncitori, pentru consumatori, pentru producătorii independenți și pentru mediu.

Agricultura și ecologia

Miliardele de dolari din bugetul federal, care sunt primite de firmele bogate de agribiznis, trebuie redistribuite căre cei aproape două milioane de țărani americani în nevoie. Agricultura organică comercială trebuie încurajată, prin educație și prin subvenții, și trebuie eliminată treptat folosirea de pesticide, îngrășăminte chimice, și hormoni de creștere pentru animalele din zootehnie. Implicați-vă într-un efort concertat pentru restaurarea conservării și ecologică, inclusiv o masivă curățare a pământului, aerului și apei.

Cele mai importante chestiuni cu care ne confruntăm sunt legate de supraviețuirea ecologiei planetei. Dacă această luptă eșuează, atunci nu vom mai face decât să rearanjăm scaunele de pe puntea titanicului.

Trebuie dezvoltate sisteme de mare viteză, de tranzit în masă, de căi ferate, pe magneți, în interiorul orașelor, pentru un transport sigur, rapid și ecologic, și trebuie folosite vehicule alimentate de energia solară și electrică, pentru a minimaliza efectele dezastruoase ale combusitbililor. Stanford Ovshinsky, președintele Energy Conversion Devices, observă că o nou dezvoltată mașină electrică are acum o baterie care-i permite să reziste o viață de om. Folosește materiale sigure ecologic și este ușor de fabricat, cu costuri operaționale și mult mai mici decât mașinile care merg pe benzină (New York Times, 20 iulie 1993). Centralele nucleare trebuie eliminate treptat și trebuie inițiat un program, de care era nevoie de multă vreme, de dezvoltare de surse de energie termale, hidro, eoliene și solare.

Sănătatea și siguranța

Trebuie instituit un sistem de sănătate cu o singură contribuție publică (n.t.: ca cel care încă mai există în România, de exemplu), care să ofere servicii comprehensive către toți, iar pacienților trebuie să li se permită să meargă la doctorul pe care-l aleg ei, așa cum funcționează sistemul în Canada și în alte țări. Nu există nici un motiv pentru a cheltui zeci de miliarde pe asigurări de sănătate (așa cum a propus președintele Clinton) când deja cheltuim mai mult per capita decât oricare altă națiune. Fondurile ar trebui să meargă pentru tratamente medicale și nu către giganticele corporații de asisugări. Folosind contribuția unică, companiile de asigurări vor avea interzis să mai profite de pe urma sistemului de sănătate.

Mii de noi inspectori federali sunt necesari pentru diferite agenții resposnabile de aplicarea legilor de protecție și siguranță a muncii și de protecția consumatorului. „De unde vom lua bani pentru toate astea?” suntem întrebați mereu. Întrebarea nu se pune niciodată cu privire la bugetul de apărare sau la miliardele cheltuite pe subvenții acordate afacerilor. Putem obține fonduri suplimentare dintr-un sistem de taxare mai progresist și din tăierea majoră a subvențiilor către firmele private și tăierea drastică a cheltuielilor militare.

Politica fiscală

Guvernul ar putea înceta cu cheltuielile pentru deficit, taxând chiar clasa financiară de la care se împrumută. Trebuie să înceteze să îi mai mituiască pe bogați cu subvenții pentru investiții și cu alte garanții și să redirecționeze investițiile de capital către scopuri publice non-profit. Trebuie să eliminăm ajutoarele de miliarde de dolari acordate corporațiilor bogate și agribiznisului. N-au decât să trăiască după ce predică: retorica pieței libere.

Datoria națională este o plată prin transfer de la contribuabili către deținătorii de acțiuni, de la muncitori către capital, de la oamenii obișnuiți către cei bogați. La fel ca țăranii din America Latină, contribuabilii din SUA își sacrifică nivelul de trai pentru generații pentru a plăti creditori bogați. Politica de dreapta de a „împrumuta, împrumuta, cheltui, cheltui” trebuie să înceteze. Datoria națională trebuie să fie reeșalonată cu iar compensațiile de la acționarii mici trebuie tăiate și trebuie menținute doar compensații parțiale către cei mari.

Justiție socială și slujbe

Trebuie să înceteze practicile de discriminare sexiste și rasiste din sistemele instituționale, inclusiv în aplicarea și din interiorul legilor și în tribunale. Trebuie impuse cu vigoare legi care să protejeze femeile de abuzurile bărbaților, copiii de abuzurile adulților și homosexualii și minoritățile de crimele din ură și de brutalitatea poliției. Avem nevoie de eforturi mai puternice federale de a lupta împotriva violenței comise împotriva clinicilor de avort și doctorilor de către susținătorii fanatici ai forțării femeilor să nască, ai sarcinii obliatorii.

Inițiați un program masiv de angajare federală care să transfere bunăstarea publică de la imperiu către reconstruirea republicii. În 1994, reprezentantul Matthew Martinez (Democrat din California) a introdus o lege de 300 de miliarde de slujbe pentru a rezolva „cea mai mare rată a șomajului din anii 1930. Un Works Project Administration (WPA, Proiect de administrare a lucrărilor publice), mai cuprinzător decât cel din New Deal, ar putea angaja oameni care să restaureze mediul, să construiască industrii necesare, locuințe care au prețuri accesibile, și sisteme de transport în masă, să reconstruiască parcurile, orașele, și infrastructura care se prăbușește, și să ofere servicii pentru cei în vârstă și pentru infirmi. Oamenii ar putea munci producând bunuri și servicii în competiție cu piața privată.

WPA implicate în producția de bunuri, inclusiv în fabricarea de haine și saltele pentru situații de criză, pentru grupuri de chirurgie din spitale, și pentru conserve de carne, fructe și vegetale pentru cei săraci care nu au slujbe. Tipul de producție directă nu-pentru-profit pentru a îndeplini nevoile umane aduce venituri guvernului și din vânzările de bunuri și din taxele pe venit din slujbele nou create. Din această imagine dispare profitul privat pentru cei care trăiesc din munca altora – care explică ostilitatea lor feroce față de programele guvernamentale de producție directă.

Guvernul subvenționează interesele corporatiste pe cheltuiala publicului. Schimbările de politică enumerate mai sus ar inversa dramatic acest curs, ar face ca societatea să producă pentru nevoile umane și nu pentru lăcomia corporatistă, ne-ar îndepăra de imperiu și ne-ar apropia de republică.

Nu mai trebuie spus, aceste reforme sunt dificile, e ușor de vorbit. Ele rămân nefăcute și în mare neatinse, dar nu pentru că planificatorii de politici nu s-ar fi gândit niciodată la ele. Dimpotrivă, nu sunt aplicate pentru că cei care doresc reforma nu au puterea și cei care au puterea nu au dorința de reformă. În orice caz, au o ostilitate furioasă față de acele schimbări care democratizează economia și le blochează exproprierile de capital.

E nevoie de un efort mai mare de a organiza, educa, și agita la fiecare moment al luptei, fie la locul de muncă, fie în sistemul electoral, tribunale, presă, campusuri studențești, sau străzi. E nevoie și de o unitate mai mare și de o constriure a unei coaliții de forțe.

Războiul de clasă, un drum cu două sensuri

Măreția” acestei țări, așa cum e măsurată de capacitatea ei miliară de a distruge, este un standard sinistru în jurul căruia să se ralieze oamenii.

Oamenii din America (de nord) au nevoie de ceva mai bun de „fluturarea steagului” și de masacrararea cu ușurință a popoarelor mai slabe. Au nevoie de o transformare majoră a politicii publice, departe de imperiu și către democrație. Multe imperii încep să decadă când sunt în culmea puterii lor militare. Statul marțial își devorează resursele, care altfel ar putea fi folosite în sectorul civil productiv. Conducătorii din această țară prezidă asupra unui astfel de imperiu. Ei sunt capabili să impună puterea SUA în fiecare colț al planetei, deși sunt incapabili să rezolve probleme de bază de acasă de la ei.

Cei dintre noi care arătăm baza de clasă a imperialismului suntem acuzați că predicăm „război de clasă”. Dar războiul de clasă, de sus în jos, e dus de elite împotriva claselor de mijloc și claselor de jos și este ceea ce deja se întâmplă în fiecare zi. Doar când mulți încep să răspundă și să lupte împotriva celor puțini, atunci războiul de clasă este condamnat de către elitele politice și din media.

Asta se vede în cazul Haiti, o țară cu opresiune de clasă brutală de generații, unde armata și bogații trăiesc pe spatele oamenilor sărăciți și care în mod regulat declanșează război împotriva lor. Totuși presa din SUA și liderii politici din SUA au început să folosească termenul „război de clasă” numai când oamenii l-au ales pe Jean-Bertrand Aristide ca președinte, un reformator populist care a atacat crimele și privilegiile celor bogați. La fel și în alte țări și în SUA: în momentul în care oamenii obișnuiți încep să răspundă atacurilor, chiar pașnic și democratic, în momentul în care democrația se atinge de interesele clasei de la putere, ale liderilor din clasa conducătoare și ale propagandiștilor lor din presă, e denunțat imediat un „război de clasă”.

La începutul anilor 1990 în Statele Unite, când unii liberal democrați au început să vorbească despre taxarea bogaților, au fost acuzați de război de clasă. Dar când bogații au promovat interesele lor pe cheltuiala noastră în moduri mult prea numeroase pentru a le enumera aici, asta e numită „politică națională”.

În ultimul său mesaj privind starea națiunii, George Bush a spus că oamenii care atacă prerogativele bogaților sunt mânați de invidie și de gelozie. Suspectez că nu e invidie ceea ce cei mai mulți dintre noi simțim când vedem pe cineva care conduce un Rolls Royce trecând pe lângă altcineva care doarme pe stradă. Simțim furie. Nu vrem doar să trăim într-o societate unde milioane suferă acute lipsuri și insecuritate, astfel ca bogații și cei foarte bogați să-și mențină stilul lor de viață penibil.

Nu vrem să schimbăm locurile cu opulenții, vrem doar să scăpăm de ei, să-i scuturăm de pe spinarea noastră.

Vrem să oprim ruinarea societății noastre și a mediului de către conglomeratul bogaților, al celor care manipulează și finațează alegeri naționale, care adminsitrează politica națională și folosesc crima statului pentru a eviscera și trivializa guvernarea democratică de acasă și din străinătate. Dacă a ataca și a opri această putere de clasă înseamnă război de clasă, păi atunci să avem și mai mult.

Noi avem alt nume pentru această luptă, un nume împrumutat de la grecii antici. Când forțele populare se mobilizează împotriva puterii plutocrației, numim asta democrație. În cele din urmă, meritul oricărui sistem trebuie să fie măsurat de un standard democratic. O acțiune servește interesul public sau jefuirea comisă de privați? Servește nevoile celor mulți sau lăcomia celor puțini? Avem nevoie de reforme drastice, de măsuri revoluționare pentru o societate mai viabilă și mai echitabilă, una care e economic productivă, ecologic sustenabilă și justă social. Numai asta poate aduce sfârșitul imperiului și triumful democrației.

Economia globală” este doar un alt nume pentru imperialism, iar imperialismul este o formă transnațională pentru capitalism. Esența capitalismului este de a transforma natura în mărfuri, iar mărfurile în capital. Pământul viu și verde e transformat în cărămizi de aur moarte, în lucruri de lux pentru câțiva și mlaștini toxice pentru cei mulți.

Vilele strălucitoare se ridică deauspra unor ghetouri care se întind pe suprafețe vaste, unde o omenire disperată, demoralizată este ținută în subjugare prin droguri, televiziune și forțele armate.

Dar fiecare imperiu, triumfător în modul lipsit de inimă, își plantează singur semințele propriei sale distrugeri. Cu cât mai de succes e o clasă conducătore în devorarea bunăstării și resurselor acestui pământ şi altor teritorii, cu atât mai mult subminează baza de care depinde. Ca o bestie mitologică care se devorează pe sine, imperiul devorează republica, puterea ei de muncă şi mediul natural. Astfel, în această epocă, auto-distrugerea, auto-devastarea sunt de o asemenea magnitudine că atunci când colapsul va veni, ar putea să dărâme și să ducă la prăbușirea întreagii ecosferă, odată cu noi toți.

Istoria imperialismului e o istorie de atrocităţi care nu pot fi descrise, de masacre în masă, de orori, de minciuni şi păcăleli, de trădări, de opresiune, de cruzime dincolo de orice imaginație. E destul să te facă să renunţi la orice speranţă legată de specia umană, atât pentru victime cât şi pentru cei au comis ororile împotriva lor. Astăzi furnizorii de capitalism ridică ode și cântă declaraţii victorioase despre o Nouă Ordine Mondială. Unii dintre ideologii lor fideli îndeplinesc funcţia de pontificat privind „sfârşitul istoriei” şi ajung la concluzia că lupta de secole între cei care au şi cei care nu au este înlocuită de globalizarea monocentrică, consensuală, economică. Cu toate acestea, ţăranii se ridică în răzmeriţe în Mexic, masele de oameni se mobilizează în Africa de Sud, muncitorii şi poparele de indigeni se organizează în zeci de ţări pentru a-şi proteja pământurile şi pentru a-şi îmbunătăţi vieţile.

Şeful rebeliunii Zapatiştilor din 1994 din Chiapas, Mexico, subcomandantul Marcos, a răspuns recent la zvonurile că era homosexual prin emiterea următoarei declaraţii:

Marcos e homosexual în San Francisco, negru în Africa de Sud, asiatic în Europa, un Chicano în San Ysidro, un anarhist în Spania, un palestinian în Israel, un indian maiaş pe străzile din San Cristobal, un membru al unei bande în Neza [un oraş fantomă/ghetou imens din Mexico City], un rocker la Universtitatea Naţională [unde muzica folk a stângiştilor predomină], un evreu în Germania, un avocat al poporului în ministerul de apărare, un comunist în era post-război rece, un artist fără galerie în orice oraş din Mexic, un pacifist în Bosnia, o soţie casnică într-o sâmbătă noapte din orice cartier din Mexico, un grevist în CTM [federaţia sindicală pro-guvern care se opune tuturor grevelor], un reporter care e publicat doar pe ultimile pagini, o femeie singură în metrou la ora 22, un ţăran fără pământ, un muncitor şomer… un student amărât, un disident în mijlocul economiştilor care susţin piaţa liberă, un scriitor care nu poate scrie cărţi şi care nu e citit, şi, desigur, un Zapatista din munţii şi văile din sud-estul Mexicului”.

Adică, Marcos e o fiinţă umană, orice fiinţă umană din această lume. Marcos înseamnă toţi cei exploataţi, marginalizaţi şi oprimaţi, care rezistă şi spune „Ajunge!”

Pe lângă toate ororile şi cruzimile, istoria imperialismului e istoria rezistenţei şi a rebeliunii împotriva imperialismului, veninid uneori în cele mai neaşteptate momente şi din cele mai surprinzătore locuri. Rezistenţa faţă de imperiul care se auto-devorează nu e o himeră ci o necesitate urgentă. Cea mai bună speranţă pe care o avem în vremurile care ne aşteaptă, cum am avut-o şi în trecut, când situaţia părea lipsită de orice speranţă, e că un nou strigăt va fi auzit pe pământ şi cei care se cred stăpânii noştri vor fi zguduiţi în turnurile lor înalte.

Nu doar trebuie să iubim dreptatea socială mai mult decât câştigul personal, dar trebuie să ne şi dăm seama că cel mai mare câştig personal vine în timpul luptei pentru dreptate socială. Şi suntem cel mai aproape de umanitatea noastră individuală doar atunci când stăm aproape de toţi oamenii.

http://www.michaelparenti.org.

Michael Parenti

1995

Advertisements

CAPITOLUL 10: IMPERIUL DIN MEDIUL ACADEMIC

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”; Capitolul 10

În interiorul universităţilor din SUA sunt oameni care fac „analize de risc” pentru a ajuta corporaţiile private să facă investiţii sigure în Lumea a Treia. Alţii lucrează la răspunsurile consumatorilor la tehnicile de marketing, la protestele muncitorilor, şi la distrugerea sindicatelor. Alţii inventează noi metode de a controla populaţiile rebele de acasă şi din străinătate, noi sisteme de arme şi de tehnologii de spionaj şi contra-insurgenţă. (Napalmul a fost inventat la universitatea Harvard.)

Când îi studiază pe sătenii din America Latină, pe localnicii de la periferii sau pe muncitorii din fabrici, pentru care sunt plătiţi foarte gras, aceşti profesori şi oameni de ştiinţă vin cu idei pline de cruzime despre cum să ţină lumea în siguranţă pentru cei care o deţin.

În aceste campusuri universitate se pot găsi programe ROTC, care nu pot fi justificate după standardele normale academice. Campusurile sunt deschise şi celor care recrutează pentru diferite corporaţii, pentru CIA şi pentru forţele armate. În 1993, o reclamă a apărut în ziarele studenţeşti din ţară, promovând „programe pentru studenţi şi oportunităţi de carieră” la CIA. Studenţii „puteau fi eligibili pentru o bursă la CIA şi pentru asistenţă educaţională” şi „ar fi obţinut experienţă la prima mână” lucrând cu „profesioniştii” CIA. Reclama nu explica cum studenţii de la zi puteau „obţine experienţă la prima mână” ca agenţi sub acoperire. Ar fi însemnat această experienţă să-i toarne pe profesorii lor şi pe alţi studenţi care îşi făceau cunoscute ereziile?

Un templu al cunoaşterii

La aceste facultăţi şi universităţi se pot găsi administratori de facultăţi, inclusiv mulţi implicaţi în activităţile menţionate mai sus, care susţin cu toată seriozitatea că o universitate este o comunitate independentă de profesori nealiniați politic, un loc separat de interesele imediate ale acestei lumi, un templu de cunoaştere. În realitate, multe universităţi au investiţii directe în corporaţiile din America sub forma de portofolii de acţiuni. Prin cumpărare şi persuasiune, instituţiile noastre de educaţie superioară sunt „măritate” cu instituţiile de câştiguri superioare. În acest sens, universităţile diferă puţin de alte instituţii sociale cum ar fi presa, artele, şcolile, şi alte profesii, care toate pretind în mod fals că ar fi independente de perspectiva de clasă dominantă. [Pentru o discuție detaliată asupra acestui punct, vezi Land of Idols: Political Mythology in America (New York: St. Martin’s Press, 1994), capitolul 7, ”Monopoly Culture.”]

Spre sfârşitul deceniului 1960, la proteste şi la mitinguri, mulţi studenţi şi unele facultăţi au început să se educe în privinţa nedreptăţilor şi ororilor războiului din îndepărtata Indochină. La început, au atacat doar războiul, apoi pe liderii care l-au fabricat, apoi sistemul care a produs aceşti lideri, inclusiv acea parte a sistemului reprezentată de o universitate care a fost complice în mod activ. Trecând granița dintre o plângere liberală spre teritoriul unei analize radicale, unii protestatari din campusuri au concluzionat că războiul din Vietnam nu era „o greşeală”, ci o parte dintr-un model bine stabilit al intervenţionismului SUA, care are scopul de a face lumea mai sigură pentru exploatarea din partea corporaţiilor multinaţionale. Şi-au dat seama şi că protestul nu era doar o chestiune de a crea un dialog şi de a convinge lideri presupus bine intenţionaţi, dar prost informaţi. Ci, dimpotrivă, însemna confruntări din ce în ce mai dificile cu puterile represive ale statului şi cu instituţiile sale auxiliare, şi cu liderii care nu erau confuzi sau în eroare, ci care ştiau perfect ce făceau.

Universitatea se prezintă pe sine ca o citadelă a gândirii libere. Există chiar şi un termen special – „libertate academică” – pentru a descrie această circumstanţă favorizată. Într-adevăr, sistemul de a conduce, din interiorul instituţiei, medii de educaţie superioară datorează mai mult Spartei decât Atenei. Reflectând asupra societăţii mai largi din jurul ei, cele mai multe universităţi şi colegii sunt fabrici mai degrabă ideologice decât fântâni intelectuale, unde criticarea imperialismului este foarte rar întâlnită şi unde studenţii îşi ipotechează viitorul capitalismului ca ordine socială.

Ceva istorie

Represiunea ideologică din mediul academic este veche cât țara. De-a lungul secolelor 18 şi 19, cele mai multe colegii erau legate de o religie sau alta. Erau de obicei controlate prin acţionari devotaţi, care credeau că e datoria lor să se asigure că facultatea respecta predicile religiei respective.

Dogma rasismului s-a bucurat şi ea de un loc sigur în instituţiile educaţionale din acele vremuri. La începutul deceniului 1800, acţionarii de la colegiile din nord au interzis ca facultăţile să se implice în discuţii critice referitoare la scalvie şi să nu susţină abolirea sclaviei. În colegiile din sud, nu s-a pus niciodată problema susţinerii abolirii sclaviei.

Facultăţile în mod activ dedicau mult din energiile lor intelectuale pentru a justifica sclavia şi pentru a injecta noţiuni ale supremaţiei rasei albilor în programa şcolară.

În deceniile 1870 şi 1880, Darwinismul a fost un mare subiect tabu în educaţia superioară din SUA. Preşedinţii a 9 colegii proeminente din est au declarat public interzicerea predării teoriei evoluţiei.

Ce e numit „creaţionism” azi era singurul punct de vedere acceptat în cele mai multe şcoli „libere şi independente” ale ţării.

În 1880, afacerişti bogaţi au ajuns să domine consiliile de acţionari ale celor mai multe universităţi şi colegii (şi continuă să facă asta şi azi). Rareori ezită să impună control ideologic.

I-au dat afară pe profesorii facultăţilor care au exprimat idei eretice politico-economice în interiorul facultăţii sau în afara ei, care participau la convenţiile partidelor populiste, care susţineau puncte de vedere anti-monopoliste, care se opuneau imperialismului SUA în Filipine, sau care apărau drepturile liderilor sindicali şi socialiştilor. Printre cei care care au fost daţi afară au fost profesori importanţi cum ar fi Richard Ely, Edward Bemis, James Allen Smith, Henry Wade Rogers, Thorstein Veblen, E. A. Ross şi Scott Nearing.

Concedierea profesorilor eretici sau radicali din facultăţi a escaladat în jurul primului război mondial. Erau concediaţi profesori care exprimau îndoieli legate de război sau care se opuneau vânzării de acţiuni „de liberate” sau care susţineau internaţionalismul. Oficiali ai universităţilor, cum ar fi Nicholas Murray Butler, preşedintele Universităţii Columbia, în mod explicit au interzis profesorilor să critice războiul, susţinând că o asemenea erezie nu era tolerabilă, pentru că, în vreme de război, „încăpăţânarea era răzmeriţă, iar bazaconiile erau trădare”.

Un istoric important, Charles Beard, a fost încolţit de acţionarii universităţii Columbia, care se temeau că părerile sale ar fi putut „induce lipsă de respect pentru instituţiile americane”. Plin de dezgust, Beard a demisionat de la Columbia, declarând că acţionarii şi Nicholas Murray Butler doreau „să elimine sau să umilească sau să terorizeze fiecare om care avea păreri progresiste, de stânga sau neconvenţionale asupra chestiunilor politice”.

Mediile academice cu siguranţă niciodată nu au fost receptive la persoane care atacau capitalismul. Chiar şi în timpul zilelor radicale din anii 1930 erau relativ puţini comunişti în personalul colegiilor, şi de obicei ei erau asistenţi, instructori sau aveau alt statut marginal şi vulnerabil. O identificare făţişă cu comunismul nu era de natură să le asigure o supravieţuire în aceste profesii.

Represiunea din campusuri a atins o nouă intensitate spre finalul anilor 1940 şi la începutul anilor 1950, odată cu McCarthyismul şi cu vânătoarea de vrăjitoare susţinută la nivel de state şi la nivel federal.

În rândul profesorilor eliminaţi din mediul academic au fost cei asociaţi cu partidul comunist sau cu una dintre organizaţiile lor afiliate, împreună cu alţii care refuzau să le spună inchizitorilor, indiferent dacă sau nu erau asociaţi sau au fost vreodată membri de partid. Sociologul Sigmund Diamond a fost lipsit de poziţia sa la Harvard de decanul de atunci McGeorge Bundy (care ulterior a ajuns să fie unul dintre distinșii planificatori de politici care ne-au adus războiul din Vietnam). Crima lui Diamond a fost că nu a vrut să toarne oameni la FBI.

Alţii, ca economiştii Paul Baran de la Stanford, nu aveau nici o afiliere cu Partidul Comunist, dar erau marxişti, ceea ce era la fel de rău. Eradicarea anti-capitaliştilor din facultăţi a fost făcută prin comisii ale Congresului, prin comisii ale parlamentelor statelor, şi în multe cazuri prin ordinul administratorilor de universităţi. Administratorii de universităţi din toată ţara şi-au elaborat un set de practici sistematice, pentru a-şi duce misiunile de epurare la capăt și pentru a-i elimina pe rebeli din facultăţi.

Un membru proeminent al Partidului Comunist, Herbert Aptheker, un profesor extraordinar şi un istoric productiv, a fost incapabil să obţină un post regulat academic timp de mai bine de 50 de ani. În 1976, a fost invitat să predea un curs la universitatea Yale pentru un semestru, dar administraţia universităţii a refuzat să respecte contractul şi să-l angajeze. Numai după 18 luni de proteste din partea studenţilor şi profesorilor, oligarhii de la Yale au fost forţaţi să cedeze. Chiar şi atunci, au fost luate precauţii pentru a se asigura că Aptheker nu-i va radicaliza pe prea mulţi studenţi de la Yale. Cursul său a fost limitat la 15 studenţi şi sala unde avea voie să-l ţină era situată deasupra cantinei, într-o clădire în paragină de la marginea campusului. Aptheker era nevoit să facă naveta între New York şi New Haven pentru acest curs, care era ţinut o dată pe săptămână. Nu a primit nici un fond pentru a plăti drumul, şi Yale l-a plătit cu grandioasa sumă de 2.000 de dolari pentru tot semestrul. Yale a supravieţuit prezenţei bona fide a unui comunist dar nu fără ca oficialii instituţiei să tremure de frică. Nu se temeau că Aptheker singur ar fi putut să submineze universitatea sau să-i radicalizeze pe studenţi, ci că numirea lui ar fi fost primul pas pentru a deschide universitatea către puncte de vedere anti-capitaliste, care au fost ţinute departe de Yale timp de multe generaţii.

Mii de alţi membri ai facultăţii nu au fost niciodată convocaţi de vreo comisie de anchetă dar tot au avut de suferit represalii îngrozitoare. Într-un studiu asupra mediului academic în timpul perioadei McCarthy, Paul Lazarsfeld şi Wagner Thielens, Jr., au relatat că o obligație de a dovedi loialitate domina în rândurile facultăţii. Aproape orice critică a ordinii existente politico-economice invita la suspiciunea că acea persoană ar fi avut „tendinţe comuniste”. Profesorii care refuzau să semneze jurăminte de loialitate erau daţi afară.

Unii profesori au criticat investigaţiile pentru că au distrus moralul şi „au făcut mai dificil pentru o societate liberă să ţină la distanţă ameninţarea reală totalitară comunistă”. Astfel, chiar şi când denunţau vânătoarea de vrăjitoare anti-comunistă, ei făceau astfel plecând de pe o poziţie anti-comunistă.

Ei susţin şi că mulţi oameni inocenţi au fost dați afară din slujbele lor şi reduşi la tăcere în profesiunile lor. Aici încercau să susțină că inchiziţia nu greşea, că era doar neîndemânatică şi exagera, că era chiar foarte corect să le nege americanilor drepturile constituţionale, dacă se făceau cu adevărat, cu adevărat „vinovaţi” (comuniştii) la fel cum şi carierele oamenilor „nevinovaţi” (non-comuniştii) nu erau afectate.

Universitatea deschisă şi închisă

Confruntate cu demonstraţiile studenţilor, cu protestele şi cu alte manifestaţii din timpul războiului din Vietnam, autorităţile din universităţi au folosit tactica morcovului şi bâtei, o combinaţie între măsurile eliberatoare şi represive.

Au renunţat la cerinţele de distribuţie a cursurilor şi au abolit regulile şi alte restricţii paternaliste în privinţa vieţii din cămine. Cursurile despre studii privindu-i pe afro-americani şi femei au fost stabilite, împreună cu un număr de alte programe de experimentare a ştiinţelor sociale. Acestea din urmă au oferit cursuri orientate spre comunităţi, tehnici de predare inovative şi o încercare conştientă de a analiza chestiunile contemporane.

Împreună cu alte concesii, autorităţile universităţilor au lansat o contra-ofensivă represivă. Activiştii studenţilor au fost expulzaţi, bătuţi de poliţie şi arestaţi, recrutaţi cu forţa într-un război căruia i se opuneau – şi în locuri ca universitatea Kent şi universitatea Jackson – au fost împuşcaţi şi ucişi. Profesorii de facultate radicalizaţi şi-au pierdut slujbele şi alţii, inclusiv eu, au fost bătuţi rău de poliţie în timpul confruntărilor din campusuri.

Represiunea a continuat de-a lungul deceniilor 1970 şi 1980. Angela Davis, o comunistă, a fost concediată de Universitatea din California, Los Angeles. Marlene Dixon, o marxistă, feministă şi profesor de sociologie, a fost concediată de Universitatea din Chicago şi apoi de cea din McGill din cauza activismului ei politic.

Bruce Franklin, un cunoscut profesor din Melville, şi profesor asociat titular la Stanford, care a scris 11 cărţi şi sute de articole şi care era un profesor remarcabil a fost concediat pentru că i-ar fi „incitat” pe studenţi să protesteze. Franklin a primit ulterior o ofertă de la universitatea din Colorado care a fost anulată imediat de acţionari, care şi-au bazat decizia pe informaţii conţinute într-un dosar, care le-a fost trimis de către FBI. Dosarul conţinea zvonuri false, scrisori inventate, şi articole de presă nefavorabile.

La Universiatea din Washington, Seattle, încercările lui Kenneth Dolbeare de a construi un departament de ştiinţe politice cu adevărat pluralist cu un amestec de profesori conservatori, centrişti şi radicali, inclusiv femei şi oameni de culoare, a fost atacat vehement de administraţia universităţii. După o luptă lungă şi demoralizantă, Dolbeare a fost obligat să plece din universitate. Progresiştii din departament, inclusiv Albert Black, Allen Polawski, Judy Lamare, şi un profesor afro-american Trevor Chandler au fost concediaţi. Philip Meranto, singurul radical titular, şi-a dat şi el demisia plin de dezgust.

Un profesor foarte publicat şi excelent, care preda afaceri urbane, Meranto, nu a putut obţine un alt post cu contract sigur în mediul academic. Alţi progresişti de la universitatea UW Seattle, inclusiv un profesor remarcabil din Chicago, Carlos Munñoz, profesorul de filosofie John Chambliss, şi Jeff Morris, profesor de economie, nu au mai fost acceptaţi să predea.

Epurări similare au avut loc în toată ţara. Un istoric foarte publicat şi original, Jesse Lemisch, care a scris o critică a presupunerilor ideologice din istoriografia acceptată oficial, a fost concediat de la universitatea din Chicago din cauză că, aşa cum şeful de departament i-a explicat: „Convingerile tale s-au interferat cu postul la catedră”.

La fel a fost concediat de către Universitatea din Chicago și Staughton Lynd, un istoric și un activist anti-război proeminent. Sociologul Paul Nyden, care preda la universitatea din Pittsburgh și care lucra activ și cu disidenții din sindicatul minier United Mine Workers, a fost concediat din motive politice. A dat în judecată și a obținut compensații de la justiție. În ciuda susținerii din partea studenților și facultății, sociologul marxist Peter Seybold nu a avut voie să-și reînnoiască catedra la Universitatea din Wisconsin, Parkside.

Epurările care se țin lanț din anii 1960 până azi sunt prea numeroase pentru a putea fi enumerate aici. 8 din 9 profesori anti-război care au încercat să democratizeze departamentul de filosofie de la Universitatea din Vermont s-au trezit că li s-a negat prelungirea contractelor într-o succesiune bruscă, unul după altul. Într-o perioadă de 3 ani, la începutul anilor 1970, la facultatea Dartmouth, toți cu excepția unuia din zeci de profesori progresiști de la facultate, care obișnuiau să ia prânzul împreună, au fost dați afară.

În 1987, patru profesori de la facultatea de drept New England School of Law au fost concediați, în ciuda faptului că au avut susținere foarte puternică din partea colegilor. Toți patru au fost implicați în mișcarea Critical Legal Studies, un grup orientat spre stânga care vede legea în mare ca un instrument al corporatiștilor bogați și puternici. Acționarii școlii, care provin aproape toți din rândul corporatiștilor bogați și ai celor puternici, au preferat ca asemenea idei să nu fie predate.

La această listă substanțială, pot să adaug propriul meu nume. În 1972, universitatea din Vermont, mi-a negat actualizarea contractului în urma unei decizii a consiliului acționarilor, în ciuda susținerii din partea studenților mei, a întregului departament, a Senatului facultății, a Consiliului decanilor și a președintelui universității. Acționarii nu au putut găsi nimic greșit în ce predam sau în lista lungă a materialelor publicate, dar au decis că activitățile mele anti-război constituiau „un comportament neprofesional”.

În cartea pe care au publicat-o din banii lor, Guarding the Ivy Tower” (Gardienii turnului de fildeș), Philip Meranto și Matthew Lippman enumeră alte 50 de cazuri de profesori de facultate din toată țara care au fost epurați în anii 1970 din cauza activităților și credințelor lor politice. Lista a fost reprezentativă mai degrabă decât exhaustivă.

S-ar putea adăuga multe alte cazuri referitoare la politologi, economiști, istorici, sociologi, psihologi și chiar chimiști, fizicieni, matematicieni și muzicologi.

Întregi departamente și chiar școli întregi și facultăți au fost eradicate pentru că au ales să meargă pe drumul interzis. La Berkeley, toată școala de criminologie a fost abolită din cauză că facultatea a elaborat o analiză de clasă a infracțiunilor și a modului în care legea penală era aplicată. Cei care au predat criminologia ortodoxă au primit numiri în alte departamente. Radicaliștii au fost concediați.

În 1970, drept răspuns la cererile studențior, un Colegiu de Științe Sociale, experimental, a fost format la Universitatea de stat din New York, Buffalo. În câțiva ani, întreaga școală a fost atacată de administratorii SUNY pentru că două treimi din cei 30 de profesori au abordat o perspectivă radicală în munca lor. Unele dintre aceste cursuri au folosit cărți marxiste și au ajuns la peste 1000 de studenți, inclusiv muncitori care veneau la cursurile de seara. Exemplul unui program marxist de succes care construia legături din ce în ce mai extinse cu mișcarea muncitorească a fost prea mult pentru oficialii universității. Colegiul experimental a fost abolit în 1976.

Epurarea disidenților in universități continuă și azi. Economistului Rob Wright i s-a interzis un contract la facultatea Napa Valley Community College, în mai 1994, de către o comisie de revizuire compusă din președintele conservator al departamentului său (care l-a acuzat pe Wright că „predă comunism”), din soția președintelui (care preda stenografie), din secretara sa și din șeful departamentului de științe sociale (care la un moment dat s-a identificat public pe sine însuși ca fiind „muza personală” a lui Wright).

Un alt membru al comisiei, un contabil conservator, i-a spus lui Wright că era îngrozit de modul în care comisia a ajuns la decizia referitoare la candidatura lui Wright înainte să se uite măcar pe acreditările sale. 20 de scrisori nesolicitate, scrise de studenții care lăudau cursurile lui Wright, au fost misterios „pierdute” de către comisie și nu au fost niciodată găsite.

Interzis stângiștilor

Chiar și mai frecvent, dar mai puțin vizibile decât concedierile sunt ne-angajările. Un membru al facultății de la universitatea din Boston mi-a spus că nu există nici o posibilitate ca școala să angajeze pe cineva despre care se știe că politic e de stânga. Cercetători sociali foarte bine calificați, care sunt cunoscuți ca progresiști, au aplicat pentru poziții la instituții din California, Texas, Illinois, Colorado, New York, și multe alte locuri prea numeroase pentru a fi enumerate, doar ca să fie respinși în favoarea unor candidați care – așa cum era dovedit de pregătirea lor, de materialele publicate, de experiența profesorală – erau mult mai puțin calificați.

Tiparul a devenit atât de pronunțat la universitatea din Texas, Austin, la mijlocul anilor 1970, că studenții absolvenți au organizat un protest și au acuzat universitatea de practici de discriminare politică în angajarea profesorilor.

În 1980, când am vizitat facultatea Reed College din Oregon, am observat că printre studenți circula o declarație prin care se plângeau de absența totală a profesorilor care să ofere perspective critice. Un student mi-a spus: „Dacă vrem să citim orice critică de stânga, trebuie să o facem de capul nostru pe lângă toate cursurile obișnuite pe care le primim. Și rareori avem șansa să discutăm așa ceva la cursuri”. Când i-am întrebat pe profesorii de la Reed despre asta, au recunoscut că nu-și puteau aminti nici un coleg care să fi oferit o perspectivă critică de stânga și nici nu păreau interesați de lipsa de diversitate ideologică din universitate.

În 1981, departamentul de științe politice de la Virginia Commonwealth University m-a invitat să devin președinte, dar decizia lor a fost anulată de decan. Decanul a anunțat că era inacceptabil ca un stângist să fie șeful acelui departament.

Este evident că mediul universitar și academic vorbește cu două voci. Una proclamă gălăgios „dacă ești un profesor productiv și un profesor bun, vom avea o slujbă pentru tine.” Alta șoptește aproape de neauzit „trebuie să aderi la paradigma ideologică acceptată oficial și să eviți orice disidență, dacă nu, chiar nu contează ce performanțe profesorale ai”.

Profesorii anti-capitaliști și anti-imperialiști sunt în mod obișnuit discriminați în distirbuirea de granturi de cercetare și burse. De exemplu, C. Wright Mills, după ce a scris „The Power Elite”, s-a trezit că fondurile pe care le primea fundația sa au fost tăiate brusc.

Profesorii disidenți rareori sunt luați în considerare pentru a fi numiți în interiorul asociațiilor lor profesionale și sunt de regulă dați la o parte de la invitații de a ține conferințe de prestigiu și de a fi numiți în consiliile editoriale ale unor jurnale profesionale mai influente.

În universitatea „liberă și pluralistă”, facultatea se gândește de două ori dacă să introducă o perspectivă critică politico-economică la cursuri. Un istoric care studiase extensiv represiunea politică din mediul universitar și academic, Ellen Schrecker, scrie că atunci când un instructor tânăr și un grup de colegi au decis să ofere „marxismul” ca parte dintr-un curs de istorie, a fost avertizată de un profesor mai în vârstă de la facultate, „un dom de obicei calm și rațional” că „nu e înțelept pentru departamentul lor să listeze un curs de marxism în catalog”.

Un instructor de la Seton Hill College din Pennsylvania i-a mărturisit unui stângist că s-a abonat la mai multe publicații de stânga și că știa foarte bine teoria marsistă dar administrația a refuzat să-l lase să o predea. Studentul i-a scris unui asociat de-al meu „Am fost la cursurile acestui prof doi ani și niciodată n-am suspectat așa ceva”. Probabil sunt multe exemple de auto-cenzură în rândul profesorilor din universități.

În unele campusuri, oficialii administrativi au devenit cunoscuți pentru că spionează cursurile, se interesează de conținutul politic al cărților și filmelor, și verifică lista celor care sunt invitați să țină conferințe la facultăți. În 1986, consiliul regenților de la universitatea din Colorado, Boulder, au dezbătut public dacă să înghețe fondurile pentru consiliul studenților care se ocupa de evenimentele culturale. Democratic ales de către studenți, acest consiliu invitase câțiva vorbitori care au atras numeroși studenți entuziaști în public dar care erau politic ofensivi față de regenții conservatori. Sub pretextul menținerii standardelor academice, regenții au încercat să „actualizeze” calitatea invitaților printr-un set de criterii, care era de fapt o listă de eliminare a invitaților pe motive ideologice.

În ultimii ani, în ciuda protestelor referitoare la austeritatea bugetară, administratorii universtităților din toată țara au plătit sume uriașe pentru conferințe de o seară unor invitați cum ar fi ideologul conservator

William Buckley și George Will, criminalii de război Henry Kissinger și Alexander Haig, și criminalul condamnat penal din afacerea Watergate G. Gordon Liddy (n.t.: un nazist, prietenul cel mai bun al lui John McCain).

Acei analiști politici ale căror păreri sunt dincolo de limita acceptabilă pentru ortodoxia capitalistă, de regulă, au acces interzis la presa centrală majoră. Primesc spațiu în presa centrală, de obicei doar când sunt insultați. Probabil cea mai josnică lovitură pe care am primit-o din partea presei a venit de la „National Enquirer”, un tabloid de supermarket, care a publicat un articol cu titlul: „PROFESORII DIN SUA PREDAU STUDENȚILOR CĂ AMERICA E MALEFICĂ ȘI COMUNISMUL E BUN”. Articolul a fost însoțit de o fotografie de-a mea suprapusă lângă una a lui Karl Marx și secera și ciocanul, din care picura sânge, plasate deasupra hărții SUA. Articolul se referea la cursurile mele „perverse” și mă cita: „Capitalismul chiar exploatează oameni aici și în străinătate. Sistemul e în principal făcut să funcționeze în beneficiul bogaților, pe spinarea oamenilor muncitori și a clasei de mijloc”. Citatul era destul de corect, dar plasat într-un asemenea context ca să pară o afirmație și mai trădătoare decât un comentariu referitor la relațiile sociale din interiorul SUA.

Criterii elastice

În ultimii ani, gardienii ortodoxiei academice au învățat să opereze într-o manieră mai sofisticată și mai subtilă. Nu mai urlă direct că nu tolerează radicaliști, încearcă să găsească motive profesionale pentru a-i respinge. Vor spune că un candidat nu a publicat destule articole. Sau dacă a publicat destule, vor spune că articolele nu erau publicate în jurnale academice acceptate în mod convențional. Sau dacă erau acceptate în aceste junrale, erau deficitare din punct de vedere al calității și originalității sau arătau o perspectivă prea îngustă sau o elaborare prea difuză.

Aparent un criteriu obiectiv s-ar putea aplica în infinite moduri subiective. Ducând o luptă pentru catedră la universitatea Tufts în 1986, omul de științe politice progresist, Robert Elias, s-a trezit că au fost solicitate 15 recenzii la cărțile sale, din afara universității, de șase ori peste numărul procedurilor de evaluare. Când toate cele 15 s-au dovedit pozitive, administrația a cerut încă alte cinci recenzii. Lui Elias i-a părut că „încercau să caute nod în papură”.

John Womack, unul dintre puținii marxiști care a obținut vreodată o catedră la o universitate de elită, și care a devenit președintele departamentului de istorie de la Harvard, pune supraviețuirea sa pe seama faptului că se ocupa de chestiuni relativ obscure: „Dacă aș fi fost un student eminent în istoria Rusiei și aș fi luat poziții perpendiculare politicii americane… cred că profesorii mei ar fi crezut că am o minte de mâna a doua. Asta le spun celor cu care nu sunt de acord. Nu le pot spune „Nu sunt de acord cu această persoană, politic”. Le spun „E clar că are o minte de mâna a doua”. (Washington Post, 1 ianuarie 1983).

Gardienii ortodoxiei recurg și la ceea ce ar putea fi numit „căutarea candidatului suprem”. Când sunt confruntați de o persoană politică foarte calificată dar politic inacceptabilă, ei vor investiga dacă el sau ea „e cel mai bun din domeniu”. Astfel un activist care vorbește public împotriva războiului și are activități anti-capitaliste la universitatea din Illinois, John Lombardi, un chimist, nu a primit catedră în 1972, fiind respins de președintele conservator, un susținător fanatic al războiului SUA împotriva Vietnamului. A dorit să știe dacă Lombardi putea spune că e „numărul unu” din țară. Deși internațional era recunoscut pentru cercetarea sa formidabilă, Lombardi nu a putut face o asemenea afirmație despre el și nici nu știa dacă ar se putea face.

Un pretext similar a fost folosit împotriva lui Bertell Ollman de la universitatea din Maryland când i s-a oferit președinția departamentului de științe politice. După ce a acceptat poziția, Ollman a fost atacat de presă pentru că e stângist și de unii acționari, care s-au opus acordării departamentului unui marxist. Administrația i-a retras oferta. În urma unei bătălii în justiție care a durat mulți ani, lui Ollman i s-a negat prin lege poziția din cauză că e marxist.

Deși administrația nu putea nega faptul că era un profesor eminent calificat, a pretins că dorea să angajeze pe cineva care era și mai bun, „cel mai bun”. Imaginea sugerată era a celui mai mare profesor din lume (oricine ar fi acela) care să ia calea facultății Park din Maryland, ca să devină șeful departamentului de științe politice.

Administratorii facultății nu sunt mereu oameni care spun nu. Uneori se pot dovedi chiar generoși cu promovarea profesorilor și acordarea de catedre când candidații dețin pozițiile politice corecte, de dreapta – uneori chiar și când calitatea lor profesională lasă mult de dorit. Administrația de la universitatea din Vermont a adus pe cineva să fie șeful departamentului de filosofie care, cu un vot de 9 la 1, departamentul l-a refuzat ca nefiind calificat. El a trecut să-i epureze pe profesorii care nu erau titulari și care votaseră împotriva sa.

La obiecțiile departamentului de științe politice din universitatea din Maryland, Baltimore, cancelarul a dat catedra lui Walter Jones, care nu e neapărat un membru distins al acestei profesii. Jones a fost făcut vice cancelar, poziție de pe care a negat catedre pentru alți profesori cum ar fi Philip Brenner, anulând o recomandare unanimă din partea comisiei de promovare și acordare de catedre a școlii.

Destul de clar, Jones l-a șuntat pe Brenner, un expert în Congres și în politica externă, pentru că nu era sofisticat și destul de riguros în marxismul său. Dacă Brenner ar fi oferit o analiză marxistă mai explicită, e de mirare dacă ar nu ar fi fost șuntat pentru că ar fi fost dogmatic și rigid.

Criteriile profesionale s-au dovedit în special elastice pentru acei emigranți din fostele țări comuniste care au fost aduși în Statele Unite prin burse mascate de către agențiile de securitate naționale și imediat au primit poziții înalte în universități, fără să fie nevoie să îndeplinească vreodată criteriile normale academice.

Să luăm cazul emigrantului sovietic și pianistului Vladimir Feltsman, care, după ce a primit o educație de cea mai bună calitate, gratuită în Uniunea Sovietică, a defectat în Statele Unite în 1986 – cu ajutorul ambasadei SUA. În scurtă vreme, Feltsman a ținut un concert la Casa Albă și a fost ridicat în slăvi ca fiind „un erou moral” și a primit imediat un apartament de lux în Manhattan. Apoi a fost numit pe un post la universitatea de stat New Paltz, New York, unde a predat un curs pe săptămână pentru un salariu dublu pe care l-ar fi primit orice alt profesor din acea poziție. În plus, a primit un post de președinte și o bursă de merit. Toate acestea la New Paltz, o școală care era slab finanțată, unde profesorii aveau salarii foarte mici, aveau enorm de predat, și servicii inadecvate și provizii pentru studenți.

Poate Feltsman o fi fost cel mai mare pianist din toate timpurile, mai probabil însă ascensiunea sa meteorică în mediul academic avea de-a face cu considerațiile sale ideologice din timpul războiului rece.

Presupuneri de obiectivitate

Mediul universitar la nivel oficial susține chiar că ortodoxia politică acceptată de ei e singurul criteriu care te califică pentru o bursă de studiu sau pentru o catedră. Acesta a fost argumentul folosit pentru a-i nega lui Samuel Bowles un post de titular la Harvard.

Din moment ce economia marxistă nu e considerată o disciplină, Bowles

nu era nici el considerat un profesor veritabil și nici un economist adevărat. (Decizia a produs o ruptură majoră în departamentul de economie și l-a determinat pe un laureat al premiului Nobel, Wassily Leontif, să-și dea demisia de la Harvard, scârbit). Ideologii de centru par să nu fie conștienți că această părere în sine este chiar ea una ideologică, o manifestare a propriilor lor poziții politice și ideologice neexaminate. După ce i-au judecat pe profesorii marxiști că ar fi fost inacapabili sau dezinteresați de „științele” reale, centriștii pot refuza să-i angajeze sub pretextul de a proteja și nu de a încălca standardele academice.

Mediul academic acceptat oficial manifestă o remarcabilă detașare de realitățile urgente ale lumii. Ce e tulburător e cum acest lucru e tratat ca o virtute academică.

Se presupune că o asemenea detaşare ar ajuta la menţinerea obiectivității. De fapt, o mare parte din realizările mediului academic se datorează tocmai unor profesori care sunt angajaţi ideologic. Astfel, femeile şi cercetătorii afro-americani sunt cei care au produs cele mai bune lucrări despre opresiunea sexismului (şi patriarhatului) şi rasism, zone pe care colegii lor, bărbaţi albi, nu le-au imaginat niciodată ca subiecte de studiu. Ei sunt cei care, datorită urgenţei lor partizane, au scos la iveală presupunerile neexaminate rasiste şi sexiste din programele convenţionale din ştiinţe şi ştiinţe sociale.

La fel, intelectualii de stânga sunt cei care au produs cele mai bune lucrări referitoare la luptele populare şi adesea singurii care au produs dezvăluiri privind economia politică a puterii de clasă, subiecte care rămân în mare neatinse de profesorii de centru „obiectivi”. Preocupările lor partizane au inspirat lucrări academice excitante şi provocatoare.

În sinteză, această ideologie disidentă ne poate elibera de punctele oarbe stabilite de multă vreme şi ne poate deschide ochii pentru a vedea lucrurile ignorate de ortodoxia structurilor de putere.

În orice caz, mediul academic acceptat oficial nu e nici pe departe așa de detaşat ideologic, cum pretinde. Lucrările acestor profesori sunt pline de valori neexaminate care sunt tratate ca adevăruri empirice, în timp ce ipotezele empirice introduse de către cei radicali sunt respinse ca polemici sau judecăţi de valoare. Ei sunt cei care îşi injectează partizanatul lor politic în ceea ce spun şi în ceea ce lasă nespus, şi, aşa cum am arătat deja, în deciziile referitoare la recrutare, promovare, acordarea de catedre şi conținutul programei şcolare. Unul dintre scopurile fiecărui profesor ar trebui să fie să-i introducă pe studenţi în corpuri de informaţii şi analize care au fost sistematic ignorate sau suprimate de presă, de mediul academic, de societate; o sarcină care de obicei e îndeplinită de profesorii disidenţi din facultate şi nu de către cei care acceptă aranjamentele instituţionale şi de clasă ca fiind ordinea naturală a lucrurilor.

Structurile ideologice ortodoxe sunt aplicate nu doar burselor, şi ci activităţii politice a profesorilor din afara universităţii. Când intră în profesia academică, nimeni nu renunță la drepturile sale din primul amendament al constituției, și nici nu intră într-o frăţie preoţească totalitară. Cu toate acestea se pare că aşa stau lucrurile în privinţa afillierilor disidenţilor politici. Astfel, universitatea din Wisconsin, Milwaukee, a refuzat să-i prelungească contractul unui instructor de ştiinţe politice, Ted Hayes, un anti-capitalist, pentru că l-au judecat ca având „angajamente politice în afara universităţii” care făceau imposibil ca el să fie un profesor obiectiv și echilibrat.

Doi profesori seniori de facultate care votaseră împotriva lui aveau carnet de membru partid, făceau parte, declarat, din Partidul Republican din Wisconsin. Nu s-a pus nici o problemă că angajamentele lor politice externe influențau obiectivitatea lor ca profesori sau judecăţile pe care ei le făceau cu privire la colegii lor.

Evron Kirkpatrick, care a fost directorul American Political Science Association (Asociaţiei americane de ştiinţe politice) timp de peste 25 de ani, a spus într-un discurs în Washington, D.C.: „Întotdeauna am crezut că cunoaşterea pe care o obţinem ca profesori ar trebui să ofere o bază pentru alţii sau pentru noi de a juca un rol activ, efectiv şi vizibil în guvern şi politică”. Apoi a enumerat mulţi politologi care au ocupat funcţii publice, au lucrat în campanii electorale sau au avut funcţii oficiale în diferite capacităţi.

Remarcile sale nu au evocat nici un strigăt de revoltă din partea colegilor săi profesori, acceptaţi în cercurile oficiale. Se pare că nu e nici o problemă cu activismul politic, atâta timp cât respectivul joacă „un rol solid, vizibil în guvern” și nu împotriva guvernului. Academicienii structurilor, cum ar fi Kirkpatrick, nu au explicat niciodată acest dublu standard. Ei nu explică nici cum sunt capabili să evite injectarea de politică în știința lor în timp ce atât de asiduu injeactează știință în politică. Cât de neutri în scrierile lor sau în cursurile lor au fost anumiți profesori cum ar fi Zbigniew Brzezinski, Henry Kissinger și Daniel Patrick Moynihan? În ciuda faptului că au fost susținători fără perdea ale politicilor industriei militare americane de acasă și din străinătate – sau datorită acestui fapt – ei s-au bucurat de cariere meteoritice și prin urmare au fost selectați pentru a servi ca acoliți proeminenți pe lângă cercurile de putere. A susține vocal anumite cauze politice nu împiedică cariera nimănui atâta timp cât acea persoană susține „ce trebuie”.

Supraviețuitorii, ținuți în carantină

Relativ puținii disidenți politici, care au reușit să obțină catedre, de obicei, descoperă că soarta lor e una de izolare în interiorul departamentelor lor. Îndură numeroase abuzuri și rareori sunt consultați în privința chestiunilor care țin de politicile programei. Nu vor fi numiți în comisii care se ocupă de programă, de angajări și de acordarea de catedre, chiar dacă asemenea îndatoriri ar fi o parte normală din responsabilitățile lor.

La universitatea din Washington, Philip Meranto, un profesor titular de catedră care era un om de științe politice și un activist anti-capitalist cunoscut, a fost scos din toate deciziile departamentului și din viața socială a departamentului. Studenții erau sfătuiți de universitate să nu se ducă la cursurile lui. A primit cel mai mic și cel mai amărât birou din toată facultatea în ciuda rangului său înalt și a fost supus la hărțuiri verbale din partea poliției universității. După ce a servit mulți ani ca un profesor senior cu catedră membru al facultății din Queens, CUNY, cunoscutul autor și analist politic John Gerassi a fost atât de revoltat că și-a exprimat nemulțumirea față de modul în care profesorul era tratat, la fel a procedat și în cazul respingerii candidaturii mele. Într-o scrisoare (15 mai 1994) către colegii săi de departament, a scris: „Nu mi s-a cerut niciodată să particip la nimic substanțial în acest departament. De exemplu, nu mi s-a cerut să le acord consultanță absolvenților sau celor care încercau să intre la facultate. Acum din moment ce colegii mei îmi spun că mă plac, și presupun că nu spun asta doar ca să mă facă să râd, motivul trebuie să fi fost unul politic. Într-adevăr, îmi amintesc, acum mulți ani, când i-am informat pe colegii mei că un prieten de-al meu care era cunoscut la nivel național, de fapt era respectat la nivel internațional, Michael Parenti, care ar fi fost un mare câștig pentru universitate datorită reputației sale, era disponibil pentru o slujbă (într-un moment în care departamentul de fapt căuta pe cineva să ocupe acea poziție) am fost rapid informat că nu va fi luat în considerare orice ar fi, și mi s-a spus de fapt să nu mă bag în treburile departamentului”. Gerassi a concluzionat pe un ton ironic: „În orice caz, aș solicita cu respect deși toate deciziile sunt luate de un grup restrâns format din colegii mei, în spatele ușilor înschise, să ne informați și pe noi care sunt acele decizii, totuși”.

Singurul radicalist care a primit o catedră ca titular într-un departament de filosofie în anii 1970 la universitatea din Vermont a fost Will Miller, un profesor foarte popular, un autor cu numeroase materiale publicate și un activist politic. Deși a avut câștig de cauză în lupta pentru a obține catedra, Miller a fost făcut să plătească din plin pentru asta. I s-a negat orice promovare și a rămas un profesor asistent timp de 25 de ani cu un salariu înghețat în tot acest timp la nivelul celui mai slab plătit membru al facultății. A fost scos din toate cursurile care erau necesare pentru disciplina de filosofie. A fost ignorat timp de 13 ani sabatici și în cele din urmă a primit un concediu doar pentru un semestru, numai după ce a amenințat că va da facultatea în judecată. A fost perpetuu ignorat pentru reducerea cursurilor, de care colegii din departamentul său beneficiau prin rotație.

Mitul campusului radical

Cei care controlează instituțiile de învățământ superior din Statele Unite ar dori aceleași lucruri bune pentru studenți care pleadează atât de pasionant pentru negaționiștii „țărilor totalitare”, și anume oportunitatea de a auzi, studia, exprima și susține (sau respinge) puncte de vedere oficiale, împotriva structurilor de la conducere din presa sau din instituțiile educaționale, fără teama de represalii. În schimb, este rar cazul unui profesor care să nu fi îndurat dificultăți serioase când căuta să se angajeze sau să obțină o catedră, indiferent de calificările sale. Conservatorii cred altceva. Ei văd mediul universitar, academic ca fiind controlat de stânga, deloc suprinzător din moment ce ceea ce ei descriu ca „stânga” pe oricine care e la stânga față de ei înșiși, inclusiv centriștii acceptați oficial și „moderații”. Cu siguranță, activismul din campusuri nu a murit odată cu anii 1960. În anii care au urmat de atunci, proteste au izbucnit împotriva investițiilor corporatiste din universități în regimul de apartheid din Africa de Sud, împotriva cursei înarmărilor nucleare, implicării SUA în America Centrală, invadării Panama de către SUA, și masacrului comis de SUA în Irak. Au existat demonstrații în campusuri pentru susținerea studiilor despre femei și multiculturalismului și împotriva rasismului, sexismului și partizanatului eurocentric din propaganda școalară. Asemenea proteste au fost fără încetare atacate de către presa corporatistă ca fiind „McCarthyism politic corect”. Astfel, încercările de a lupta împotriva reacționarilor sunt chiar ele etichetate ca fiind reacționare de către conservatorii alunecoși, cum ar fi Nat Hentoff, William F. Buckley și alții mult prea numeroși pentru a putea fi menționați, care dintr-o dată au ieșit la înaintare ca apărători ai diversității, insistând că sexiștii, rasiștii și fasciștii ar trebui să fie liberi să-și exprime veninul, dar că oponenții lor nu trebuie să fie liberi să-i denunțe pentru asta.

Manifestând un etnocentrism de neatins, romancierul Saul Bellow a denigrat societățile pre-literare întrebând: „Cine e Tolstoy-ul zulușilor? Cine e Proust-ul papuașilor?” Când a fost criticat pentru aroganța sa eurocentrică, Bellow s-a înjosit în New York Times (10 martie 1994) astfel: Nu mai putem deschide gura fără să fim denunțați ca rasiști, misogini, susținători ai supremației albilor, imperialiști sau fasciști”. Scriitori ca Bellow, care se bucură numai de laude în cercurile literare convenționale, și care au acces imediat la presa principală și la universitățile de frunte, se consideră pe ei înșiși pe nedrept criticați când sunt făcute încercări de a le examina partizanatul politic necriticat.

În acest mod se menține imaginea mitică a universității dominate de feministe, lesbiene, gay, marxiști și de militanții afro-americani. În acest mod, rolurile opresorilor și ale celor oprimați sunt inversate. În zeci de opinii exprimate la televiziuni și în numeroase ziare de mare circulație din toată țara, fără nici un simț al ironiei, cârduri de conservatori și de scriitori neoliberali s-au plâns că sunt reduși la tăcere de către „corectitudinea politică”. Vituperările lor de obicei nu sunt decât atacuri asupra perspectivelor socio-politice pe care ei nu le pot tolera, asupra ideilor și istoriilor pe care le vor eradicate din programele școlare – se presupune, de dragul păstrării libertății de exprimare și toleranței politice. Prin aceste obstacole, nimeni nu află de fapt ce ar putea spune oamenii „corect politic” care se presupune că ar domina discursul universităților. Astăzi există o rețea națională de grupuri din campusuri, de dreapta, care au bugete care pleacă de la 100.000 de dolari și ajung chiar la 1 milion de dolari. Această rețea coordonează cele mai multe activități din toate școlile de pe tot teritoriul. Finanțează peste 100 de publicații studențești de dreapta, ajunge la peste 1 milion de studenți (potrivit unui studiu făcut de University Conversion Project, o organizație dedicată promovării activismului pentru pace și jurnalismului de investigație în facultăți).

Publicațiile și organizațiile conservatoare studențești primesc milioane de dolari de la Fundația Sciafe, Fundația Olin, Coors, și de la alți sponsori bogați de dreapta. Lipsa aproape totală de finanțare pentru alternativă din partea grupurilor progresiste demontează acuzația că în mediul academic comunicarea politică ar fi dominată de stângiști.

În sinteză, punctele de vedere care nu iscă controverse sunt considerate neutre și obiective, când în realitate ele exprimă exact ideologia convențională. Studiile care implicit aderă la perspectiva normativă a sistemului dominant politico-economic sunt presupuse a reprezenta un empirism, care trebuie acceptat ca atare, o cercertare a lumii „așa cum e ea”. Acuzațiile de partizanat pe care le urlă gardienii turnurilor de fildeș sunt ele însele intens partizane, fiind lansate împotriva celor care contestă, dar rareori împotriva celor care impun ortodoxiile dominante. Cele mai multe manuale despre guvernul SUA, politicile și afacerile externe ale SUA propagă partizanatul convențional, mascat sub forma de adevăruri politice, dar ignorând enormitățile nedemocratice ale puterii de clasă și ale imperialismului. Prin acceptarea imperiului în proprii lor termeni, apoi prin negarea existenței sale și a tuturor chesitunilor dificile pe care le susțin, mulți profesori și academicieni își imaginează că ar fi ajuns la o detașare profesorală, departe de realitățile tumultoase. Și într-un fel chiar au ajuns acolo.

CAPITOLUL 9: ECONOMIA VOODOO: TRANSFORMAREA AMERICII ÎN LUMEA A TREIA

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”

CAPITOLUL 9: ECONOMIA VOODOO: TRANSFORMAREA AMERICII ÎN LUMEA A TREIA

(în engleză, „The Third Worldization of America)

Păcălelile perpetuate de liderii noștri pentru a promova interesele imperiului în străinătate au corespondent și acasă. În ambele cazuri, scopul e de a submina suveranitatea populară și de a maximiza procesul de acumulare de capital.

Teoria despre piața liberă care ar produce bunăstare care, ulterior, „s-ar scurge de la cei bogați către cei săraci” (“trickle down”) din timpul deceniului Reagan-Bush (1981-1992) ne-a făcut să fim victimele economiei voodoo.

În anii care au urmat de atunci, am fost victimele Clinto-economiei, o variantă ușor mai blândă a economiei voodoo. „Economia voodoo” e un termen pe care chiar George Bush l-a inventat în timpul campaniei în care încerca să obțină nominalizarea din partea Partidului Republican în cursa pentru președinția SUA din 1980, când candida împotriva lui Ronald Reagan care și el încerca să devină candidatul republican în alegerile prezidențiale pentru SUA. Expresia i-a dat mari bătăi de cap cât a ocupat funcția de vicepreședinte al SUA, în mandatul lui Reagan. Hotărât s-o îngroape, a contactat elementele colaboraționiste de la diferite rețele de televiziune ca să vadă dacă exista o înregistrare video cu el rostind cuvintele „voodoo economics” (economia voodoo). I s-a spus că nu exista. Așa că în Houston, pe 9 februarie 1982, vicepreședintele Bush a afirmat public: „Nu am spus niciodată „economia voodoo”. Toate rețelele de televiziune au căutat înregistrarea video și nu au găsit-o. Așa că asta înseamnă că n-am spus asta niciodată”.

A susține că ceva nu s-a întâmplat niciodată pentru că nu a fost înregistrat pe bandă video de către presă este în sine o afirmație foarte gravă.

După cum s-a dovedit, Bush a fost prins cu minciuna. După ce discursul din Houston a deschis jurnalele de știri în toată țara, televiziunea NBC a găsit o casetă video în arhivă, iar imaginile îl arătau pe Bush referindu-se la agenda bugetară și de taxe a lui Reagan ca fiind „economie voodoo”. Televiziunea a difuzat înregistrarea însoțită de declarația lui Bush în care acesta nega că ar fi spus aceste cuvinte – unul dintre acele rare momente când presa chiar își face treaba și a dezvăluit că minciuna rușinoasă este practica obișnuită în sferele înalte.

Economia voodoo”, de fapt, e o economie care asigură venituri doar unei părți a populației, o idelogie a „scurgerii în jos” care zice cam așa: dacă e lăsată de capul ei, piața liberă va oferi prosperitate pentru toți cei care doresc să muncească. Eliberate de constrângerile enervante și „artificiale” ale reglementărilor guvernamentale și de taxare, investițiile private vor crește, vor aduce o productivitate mai bună, mai multe slujbe și venituri pentru toată lumea, și mai puțină guvernare. O viață mai bună ne așteaptă pe noi, ca cetățeni și contribuabili, când birocrația federală stufoasă va fi redusă dramatic iar deficitele bugetare imense vor dispărea.

Această teorie care asigură venituri doar unei părți a populației (n.t.: celor bogați și puternici) prespune că, pe măsură ce corporațiile acumulează avuție, o mare parte din această avuție „se va scurge în jos” către populația generală. (Acest proces este cunoscut ca „hrănirea vrăbiilor cu ce rămâne de la cai” și se referă la modul în care vrăbiile culeg semințele nedigerate care le scapă cailor din gură). În plus, se presupune că ar exista o expansiune a libertății individuale pe măsură ce oamenii se bucură de mai mult spațiu în modul în care să-și cheltuie banii, mai mult ca consumatori privați și mai puțin ca plătitori de taxe.

Păstrând baza acestei teorii, în timpul administrației sale, președintele Clinton în mod repetat a arătat spre sectorul privat ca fiind sursă majoră pentru slujbele din viitor și pentru prosperitate. Singurul mod în care a fost ușor diferit de Reagan și de Bush a fost că el a cerut ca guvernul să fie implicat mai activ în „saltul de început” al unei economii care se târa, dar nu a făcut nimic substanțial în această direcție.

Standardele duble ale conservatorilor

Așa cum am menționat deja, conservatorii vor un guvern mai slab sau mai puternic, în funcție de ce interese de clasă servește acel guvern. În ultimii ani, au tăiat programele de asistență federală de care beneficiau oamenii săraci și au eliminat sau au slăbit numeroase reglementări guvernamentale, făcând ca instituțiile corporatiste să fie și mai puțin responsabile în fața autorității publice. Dereglementarea băncilor, de exemplu, a rezultat într-un dezastru al economisirilor și împrumuturilor. Bazându-se pe un angajament federal că statul va aduna pierderile în contul publicului, finanțiștii privați au investit ca sălbaticii în profituri rapide și ușoare. Când aventurile lor s-au prăbușit, cei care au fost obligați să plătească pierderile lor au fost contribuabilii. Bancherii au luat caimacul și publicul a fost împovărat de pierderile de multe sute de miliarde de dolari, timp de multe decenii de acum înainte.

În timp ce insistă că vor să scape „de a ține guvernul în spate”, conservatorii – cei care urmăresc să asigure bogățiile doar unei părți a populației – nu ezită să folosească guvernul pentru a se băga în viețile noastre și în cele mai intime alegeri morale ale noastre, insistând ca oamenilor să li se impună forțat rugăciunile în școli, respectul față de steag, cenzura bibliotecilor și forțare femeilor să nască.

Asemenea chestiuni „culturale” sunt folosite pentru a-i recruta pe americanii din clasa de mijloc în jurul steagului conservator. Unul dintre cei care strânge fonduri pentru a sponsoriza dreapta, Richard Viguerie, a remarcat că „chestiunea avortului e ușa prin care mulți oameni măresc rândurile politicii conservatoare… Când îi facem să se preocupe de eticile sexuale”, și de „moralitatea făcută să decadă în mod premeditat”, pe care ar susține-o „umanismul secular”, le prezentăm aceste chestiuni ca și cum ar fi „drumul regal către socialism și comunism”. Asta în schimb „ne deschide nouă calea de a susține angajamente prin care să stabilim reglementări minimale pentru inițiativa privată din SUA și pentru politici externe și militare, agresive în străinătate” (Chicago Tribune, 25 ianuarie 1987).

Recent, într-o ediție specială a PBS (11 septembrie 1994), William Buckley și un grup de alți analiști conservatori au discutat direct despre nevoia de a folosi chestiunile morale și culturale pentru a activa oamenii și pentru a-i direcționa către o ideologie conservatoare, care să susțină piața liberă. Liderii de dreapta își urmăresc foarte rațional propria agendă, de care sunt foarte conștienți că e destinată să înroleze oamenii în susținerea cauzei capitalismului.

Pentru conservatori, chestiunea cheie privind drepturile individuale ține de „drepturile” date de piață – „dreptul” de a face profit prin exploatarea altor oameni care sunt obligați să muncească pentru un individ, „dreptul” de a beneficia de condițiile privilegiate ale unei clase favorizate. Conform acestui punct de vedere, guvernul s-ar face vinovat de ingerințe doar când oferă programe prin care asigură prânzul copiilor la școală, și nu când impune școlilor să-i oblige pe elevi să se roage; când extinde protecțiile pentru mediu, nu când extinde puterile poliției și armatei, forțele de represiune ale statului; când încearcă să redistribuie veniturile către cei săraci, nu când le redistribuie către cei bogați.

Bogații, asistați social

Conservatorii îi denunță pe democrații din Congres pentru ciclurile lor „taxare, taxare, cheltuire, cheltuire” și îi acuză că și-ar fi făcut un obicei din mărirea deficitului prin cheltuieli pentru oameni, publice.

De fapt, cele mai uluitoare deficite pe cheltuieli din istoria noastră au fost rezultatul politicior conservatoare ale republicanilor. Administrațiile Nixon și Ford au produs deficite record pe timp de pace, care au fost depășite de multe ori de administațiile Bush și Reagan.

În primii cinci ani ai administrației Reagan, Congresul de fapt a aprobat un deficit public cu 12 miliarde mai puțin cauzat de cheltuielile discreționare, decât ceruse Reagan pentru bugetele sale. Marile afaceri întotdeauna sunt pregătite să bage în buzunare toate profiturile și să socializeze costurile. Astfel, toxinele pe care industria le produce sunt numite „problema noastră” legată de deșeuri, nu problema corporațiilor Du Pont sau Exxon. Marile corporații păstrează pentru ele toate profiturile obținute din procesul de producție, din care rezultă asemenea otrăvuri, în timp ce contribuabilii sunt forțați să plătească ei costurile de curățare a mediului.

În 1962, Appalachia era numită „rușinea națiunii” din cauza sărăciei sale. Dar Appalachia e o regiune bogată și nu una săracă. Întrebați-i pe Mellonii, Morganii și Rockefellerii, ale căror companii de minerit au extras cărbunele de acolo, au făcut averi uriașe și au transformat pământul în stepă stearpă și în groapă de deșeuri toxice. Numai Appalachienii sunt săraci. Și totuși nimeni nu a sugerat ca proprietarii de mine să plătească ei costurile sociale pe care le-au lăsat în urma lor. Deposedarea unei regiuni de mijloacele de a reproduce viața oamenilor (n.t.: proces denumit de Parenti dezeconomie), cauzată de capitalism, este tratată ca responsabilitate publică.

America corporatistă ia tot caimacul și lasă în urmă nota de plată, pe care noi suntem obligați s-o plătim, apoi se laudă cât de productivă și eficientă ar fi și se plânge de cât de „risipitor” ar fi guvernul.

Dacă nu există multe cheltuieli federale pentru protecție socială, asta se întâmplă pentru că din banii pentru protecție socială guvernul ia pentru a-i distribui către bogați și nu către săraci.

În 1994, suma de bani alocată pentru Ajutorul pentru Familii cu Copii Dependenți (AFDC), programul care este popular cunoscut ca protecție socială, era de 23 de miliarde, adică mai puțin de 2 la sută din tot bugetul. O sumă adițională de 30 de miliarde a fost cheltuită pentru cei care primesc asistență foarte redusă, cum ar fi prânzuri pentru elevi la școală și tichete de masă, programe care adesea sunt insuficiente pentru a acoperi nevoile celor amărâți, care au cea mai mare nevoie de ele.

În contrast, în fiecare an guvernul federal alocă (din bani publici) peste 100 de miliarde marilor afaceri, prin politici de susținere a prețurilor, plăți în natură, subvenții pentru export și promovarea exportului, subvenții pentru ratele de asigurări, noi fabrici și echipamente, servicii de marketing și programe de irigare și cerere de pământ.

Alte miliarde sunt cheluite pe garanții pentru credite și scutiri de datorii, inclusiv ștergerea recentă a celei mai mari părți dintr-o datorie de mega-multi-miliarde deținută de industria nucleară pentru îmbogățirea uraniului, servicii care au fost suportate de guvern.

Asistența socială pentru bogați e numele acestui joc.

De-a lungul anilor, guvernul federal a vândut sau a concesionat firmelor private, la taxe de 1 la 10 la sută din valoarea de piață reală, miliarde de dolari deținute în aur, cărbune, petrol, rezerve de minereuri, împreună cu defrișarea pădurilor – toate fiind proprietatea oamenilor din Statele Unite. Guvernul a oferit miliarde de dolari pentru a salva corporații gigantice cum ar fi Chrysler, Lockheed, Continental Illinois și peste 500 de miliarde pentru a plăti datoriile băncilor și altor instituții care trăiau din creditare. Guvernul distribuie miliarde pentru cercetare și dezvoltare, în granturi, care ajung în cea mai mare parte la corporații, cărora apoi li se permite să păstreze patentul și să vândă produsele pe piață pentru a face profit.

Guvernul dezvoltă întregi noi instituții, își asumă toate riscurile, absoarbe toate costurile, apoi dă industriile respective companiilor private pentru câștiguri private – așa cum a făcut cu industria de aviație, cu energia nucleară, cu electronica, sintetica, comunicațiile spațiale, explorarea de minereuri și cu sistemele de computere.

Guvernul permite ca miliarde din banii publici să rămână în conturile din bănci fără a colecta dobândă pentru ei. Tolerează umflarea facturilor pe care o practică firmele private care au contracte de stat. Cheltuie foarte mult pe contractele din bani publici către marile companii, acordă premii în credite pe termen lung și sub-evaluează taxele datorate de privați – ceea ce înseamnă pierderi publice de pe an. Iar prin faptul că nu aplică legea, a transformat legea anti-trust într-o hârtie moartă.

În privința acestei generozități față de corporații, nici un comentator din presă nu întreabă: „De unde vom lua toți banii necesari pentru a plăti toate aceste lucruri?” o întrebare pe care toți comentatorii din presă o pun inevitabil atunci când sunt propuse programe sociale.

Nici nu par interesați de faptul că corporațiile, care primesc bani publici dați cu generozitate de guvern, ar risca ca „fibra lor morală să fie slăbită de dependența de ajutoarele guvernului” (n.t.: pretext folosit pentru a nu acorda oamenilor nevoiași ajutoare sociale publice).

În sinteză, mitul pieței libere care s-ar susține pe sine, al prosperității „care se scurge în jos”, este fix asta: e doar un mit.

În aproape fiecare domeniu, guvernul oferă sprijin afacerilor private, protecție și oportunități pentru a obține câștiguri private pe spinarea cheltuielilor publice.

Jocul de-a taxarea

În sistemul corporatismului de stat, care e ceea ce am descris mai sus, cetățenii obișnuiți plătesc de două ori pentru cele mai multe lucruri. În primul rând, ca plătitori de taxe care oferă toate aceste subvenții și susținere privaților, și apoi ca consumatori care cumpără mărfurile și serviciile vândute la prețuri foarte mari. Taxarea, ca orice cheltuială publică, este folosită pentru a redistribui avuția către cei mai bogați. Conducătorii folosesc puterea coercitivă a guvernului pentru a lua sume substanțiale din salariile noastre și pentru a le da super-bogaților și giganților care acționează în cartel. Dacă ținem cont de toate taxele locale, de stat, federale precum și de Serviciul Social, descoperim că oamenii cu venituri mici și medii se chinuie pentru fiecare procent din câștigurile lor. Nu cei care fac parte din straturile celor mai bogați sunt cei care se chinuie. Chiar ziarul structurilor de conducere, The Washington Post (14 aprilie 1985), a recunoscut: „Taxele impuse muncitorilor săraci au explodat, în timp ce taxele pentru cei care o duc bine și pentru coroporațiile profitabile au fost reduse dramatic”.

The Wall Street Journal a adăutat: „Una dintre ironiile sistemului fiscal federal e faptul că e construit împotriva săracilor”. Departe de a fi o ironie, aceasta este o politică implementată în mod conștient și deliberat, care face parte din economia care asigură venituri doar bogaților.

Una dintre marile victorii ale Reaganomics (cum sunt numite politicile economice ale lui Reagan) a fost abolirea taxei progresive pe venit. Când Reagan a venit la putere, taxa pentru cei mai bogați era de 70 la sută. Când și-a terminat mandatul, taxa a fost redusă la 28 la sută, adică la același nivel plătit de oamenii obișnuiți – adică, o cotă unică. Atât muncitorul din fabrică, care are un salariu de 25.000 de dolari pe an, cât și directorul executiv (CEO) al unei corporații, care are un salariu de 2.500.000 de dolari pe an, plătesc același nivel de taxe. Situația e chiar mai inechitabilă din cauză că CEO se bucură de numeroase deduceri de care muncitorul nu beneficiază.

Taxele regresive (când bogații și săracii plătesc același nivel în procente, dar în realitate asta înseamnă aceeași sumă din veniturile lor) au fost mărite, cum ar fi taxele pentru cei incluși în programul de Servicii Sociale. Cu toată vorbăria despre bogații care trebuie să plătească taxe corect, președintele Clinton a mărit taxa pentru cei mai bogați doar cu câteva puncte procentuale, a păstrat toate privilegiile și deducerile pentru ei și a propus un număr şi mai mare de taxe regresive.

Natura puternic regresivă a contribuției pentru Serviciile Sociale a făcut recent ca Serviciile Sociale să devină o chestiune populară printre liderii conservatori. Când Reagan a venit la putere, a susţinut teoria de dreapta că Serviciile Sociale trebuia să fie eliminate. Conservatorii au pus în circulație afirmația falsă că fondul pentru servicii sociale era în faliment. Apoi au văzut că, de fapt, acest fond avea un surplus care era transferat altor fonduri generale și folosit pentru a plăti agenții FBI, rachetele nucleare, limuzinele pentru Casa Albă, și alte asemenea chestiuni plătite din buget. Și-au dat seama și că săracii plătesc proporțional mai mult decât bogații, într-adevăr, cei mai mulți oameni cu cele mai mici venituri plătesc mai mult pentru contribuția la Serviciile Sociale decât e taxa pe venit. Prin urmare, conservatorii au încetat să mai atace Serviciile Sociale și chiar s-au opus eforturilor din partea unor democraţi de a reduce contribuțiile.

Asta nu înseamnă a spune că Serviciile Sociale ar trebui eliminate. Dar ar trebui să reducem plata pentru Serviciile Sociale astfel încât să nu mai existe nici un surplus care să fie însușit pe nedrept de guvern și folosit în alte scopuri decât cele pentru care banii au fost plătiți de oameni. Așa cum se pare acum, oamenii cred în mod greşit că contribuția lor pentru pensie se duce într-un fond care îi va aștepta când se retrag din muncă. De fapt, sistemul de pensionare este calculat pe presupunerea că puterea guvernului față de viitorii salariați va produce suficiente sume de bani pentru a finanța pensiile celor care plătesc sumele exorbitante pentru Serviciile Sociale acum.

Conservatorii au susținut în mod repetat că, dacă bogații ar fi taxați foarte mult, asta nu va aduce o creștere apreciabilă în venituri din cauză că bogații ar fi atât de puțini. Dincolo de faptul că nedreptatea ca bogații să plătească mai puțin e ignorată, această afirmație este pur și simplu neadevărată.

[S-a susținut că bogații plătesc mai multe taxe decât plăteau acum 10 ani. Dar asta vine din motivul că bogații au devenit mult mai bogați. Taxa pe care o plătesc e mult mai mică decât suma pe care o obțin care proporțional e mult mai mare decât era înainte.]

Dacă corporațiile și indivizii bogați ar plăti taxe azi la rata din 1979, când încă exista taxa de 70 la sută pe venituri, guvernul ar colecta cel puțin 130 de miliarde mai mult pe an și ar exista deficite mult mai mici. În 1945, corporațiile plăteau 50 la sută din toate veniturile obținute în taxe la nivel federal. Azi plătesc doar 7 la sută. Guvernul împrumută bani de la indivizii pe care ar trebui să-i taxeze – un motiv major pentru care există deficite imense.

Scutirile generoase de taxe se presupune că ar încuraja noi investiții și ar crea noi slujbe. De fapt, firmele care acum plătesc mai puține taxe își reduc și forța de muncă. O mare scutire de taxe va fi probabil transformată în cifră de afaceri mai mare și dividende mai mari pentru acționari și salarii mai mari pentru managerii de top. Mai mulți bani nu înseamnă inerent că vor investi, dacă există insuficientă putere de cumpărare în rândul populației care muncește.

Un chef militar

Un alt aspect al economiei voodoo este „capitalismul Pentagonului”.

Cei care asigură venituri pentru doar o parte a populației dau sume titanice celei mai mari birocrații din interiorul guvernului federal, Departamentul de apărare. În opt ani, Ronald Reagan a cheltuit 2,5 trilioane de dolari pe armată, mai mult decât a fost cheltuit în toți anii de la al doilea război mondial. Producția de apărare a crescut cu 300 la sută mai rapid decât producția totală a industriei din SUA. În cei patru ani de mandat ca președinte, George Bush a alocat din buget 1,2 trilioane pentru armată. Iar Clinton cheltuie bani pe armată în același ritm ca Bush, aceeași rată ca în 1980, o perioadă în care tensiunile Războiului Rece atinseseră un punct culminant.

Așa cum am spus în Capitolul 4, banii pentru armată sunt o formă de cheltuială guvernamentală care place nespus marilor afaceri. Ele oferă o producție de mărfuri foarte profitabilă, fără limite, subvenționată din greu și cu riscuri minime. Ultimii patru secretari pe apărare au susținut că aceste cheltuieli pentru armată ar crea „slujbe”. La fel fac și pornografia, și prostituția și narcoticele. Dar există căi de a crea slujbe reale care să fie benefice societății, dacă banii nu ar fi aruncați pe armată. În orice caz, cheltuielile pentru arme sunt atât de intensive capitalist că oferă proporțional mai puține slujbe decât orice altă cheltuială guvernamentală, cu excepția programului spațial.

Povara aruncată de cheltuielile militare asupra sectorului civil e imensă: neglijarea infrastructurii, menținerii și îmbunătățirii ei, pierderea civilă de talente în știință care sunt aruncate în brațele industriei de armament, reduceri drastice în serviciile pentru oameni și insolvența statelor și orașelor. Ceea ce cei mai mulți oameni din cele mai multe orașe cheltuie pe arme în câteva săptămâni (adică acea proporție din taxele federale pe venit care se duce spre arme) ar fi de ajuns pentru a plăti datoriile acestor orașe și pentru a pune capăt crizelor lor financiare. În 1992, 400 de milioane pe care conservatorii i-au propus să fie tăiați de la programul WIC, care hrănea bebelușii malnutriți, copiii și femeile însărcinate, este echivalentul a ceea ce Pentagonul cheltuie în 12 ore. Ce cheltuie guvernul pe serviciile de protejare a consumatorilor în tot anul e egal cu ce cheltuie Pentagonul în 2 ore.

O datorie națională a poporului

Alte situații pe care cei care consolidează imperiul, cu scopul de a asigura venituri doar unei părți a populației, le provoacă sunt deficite record și o datorie națională care a luat-o razna. Deficitul național înseamnă bani pe care guvernul îi cheltuie în fiecare an în exces față de veniturile pe care le obține. Datoria națională înseamnă o acumulare a deficitelor de la an la an. Datoria noastră națională constă din bani datorați de oamenii din Statele Unite creditorilor, de obicei indivizi bogați și instituții financiare, atât americane cât și străine. Când Reagan a ajuns la Casa Albă, datoria națională era de 900 de miliarde. Când a plecat, era de 2,7 trilioane de dolari, o triplare a datoriei în doar 8 ani. În administrația lui George Bush datoria a crescut la 4 trilioane, și aici nu sunt incluse sutele de miliarde „nebugetate” pentru ajutorarea băncilor de creditare și împrumuturi. Cu toată vorbăria lui despre reducerea deficitului federal, primele două bugete ale lui Clinton au oferit mari deficite și nici o reducere substanțială în cheltuielile pentru armată. (Azi a depășit 15 trilioane).

Cum datoria crește în mărime, se acumulează la o rată și mai mare. De la mijlocul deceniului 1980 datoria a crescut mai rapid decât produsul național intern. În fiecare an, o mare parte din plata datoriei o reprezintă doar dobânzile. Aceste plăți pentru dobânzi cresc de două ori mai rapid decât chiar ca bugetul federal. În 1994-1995, peste 80 la sută din împrumuturile federale au mers către plata dobânzii la datorie. Cu alte cuvinte, la fel ca țările din lumea a treia, datoria noastră națională asumă o forță structurală auto-perpetuă, pe măsură ce guvernul se împrumută tot mai mult doar ca să plătească dobânda la ceea ce a împrumutat anterior.

Cum veniturile federale se duc în plata datoriilor, plătitorii de taxe din SUA obțin proporțional mai puțin în servicii. Cel puțin 50 de cenți din fiecare dolar se duce spre plata serviciului datoriei naționale și armată. Acum 140 de ani, Karl Marx scria în Das Kapital: „Singura parte din așa-zisa bunăstare națională care intră de fapt în posesiunea colectivă a popoarelor moderne este datoria lor națională”.

Cei din vârful societății ne iau toate pădurile, rezervele de petrol, de minereuri, fondul pentru pensii, undele radio și slujbele, dar datoria națională va rămâne întotdeauna în contul nostru și noi vom fi obligați s-o plătim.

Către 1893

Una dintre afirmațiile pe care le fac susținătorii economiei voodoo e că guvernul federal se va reduce. Asta nu s-a întâmplat. O alta e că statul și guvernele locale vor fi revitalizate, vor îndeplini funcții pe care nu le-au putut îndeplini anterior pentru că guvernul federal nu permitea. Asta iar nu s-a întâmplat. Spre sfârșitul deceniului 1980, guvernele locale și statele erau victimele economiei voodoo, care asigura venituri doar pentru o parte a populației. Guvernul federal a aruncat în sarcina statelor o mulțime de programe, în timp ce statele simultan au tăiat transferul de plăți federale către ele între 40 și 60 la sută, provocând o criză majoră fiscală la toate nivelurile de stat și locale. Acest blocaj financiar a dus la tăieri pline de cruzime în serviciile sociale pentru cele mai vulnerabile categorii de populație.

În ultimii ani, cei 1 la sută din națiune și-au mărit avuțiile cu peste 50 la sută în timp ce cei din clasele de mijloc și de jos au pierdut peste 250 de miliarde în avuțiile lor (Los Angeles Times, 16 ianuarie 1994).

Taxarea din partea guvernului și politicile de cheltuieli sunt o cauză majoră a lărgirii acestei prăpastii dintre bogați și săraci.

Refrenul conservatorilor spune cam așa: „Dacă lucrurile ar fi lăsate în seama pieței libere și ne-am elibera de reglementările intrusive ale guvernului care se bagă-n treburile noastre, atunci am putea vedea cât de minunat funcționează un capitalism pur”. De fapt, noi chiar am pus în aplicare ceva apropiat de capitalismul pur în 1893. Rezultatul a fost recesiune economică profundă, șomaj generalizat, copii de 9 ani exploatați 14 ore pe zi în mine, epidemii de holeră și febră tifoidă în Philadelphia și în alte orașe de pe coasta de est, malnutriție, tuberculoză, apă contaminată și mâncare otrăvită pentru săraci. Am avut o devastare a mediului, neoprită de nimic și condiții oribile de muncă, nici un program de pensii și de salariu minim, nici o reglementare de stat pentru protejarea consumatorilor și siguranța muncii, nici o interdicție împotriva exploatării copiilor în muncă, nici un Serviciu Social, nici un contract colectiv de muncă, sau sindicalism industrial. Am avut monopoluri și trusturi nelimitate de nimic – și cu profituri enorme. Condițiile din statele unite în 1893 erau la fel cum sunt condițiile azi în mare parte din Lumea a Treia.

Dar pentru capitaliștii din acea eră, aceste condiții înfiorătoare nu erau considerate o dovadă că sistemul este un eșec total. Dimpotrivă, pentru ei, capitalismul, din acele vremuri pe care ei le considerau de glorie, o ducea chiar bine. Succesul era măsurat nu de calitatea hranei, a apei potalibile, a locuințelor, a transportului, a asistenței medicale, ci de rata de acumulare capitalistă. Rolul capitalismului atunci și acum a fost să investească capitalul cu scopul de a acumula și mai mult capital, și în acest sens sistemul a performat superb pentru cei care-l dețin și-l controlează.

Din punctul de vedere al investitorului, capitalismul nu e deloc un eșec, ci cel mai de succes sistem în sărăcirea țărilor din Lumea a Treia, unde costurile de producție, în special costurile pentru muncitori, sunt mult mai mici și valoarea adăugată de către muncă e de câteva ori mai mare decât în SUA. „Valoarea adăugată” este un termen capitalist care înseamnă în mare ceea ce și marxiștii vor să spună prin „plusvaloare”. Este valoarea pe care muncitorii o produc prin munca lor în plus față de ceea ce sunt plătiți. Măsurată în valoarea adăugată, Lumea a Treia oferă forme de capitalism mult mai de succes decât social-democrațiile cu sindicatele lor puternice, cu salariile mari, și cu numeroasele drepturi sociale. Asemenea câștiguri democratice taie din profiturile corporațiilor și sunt văzute de către capitaliști ca amenințări față de sistemul de piață liberă.

Condițiile de viață în capitalism sunt cele mai umane în acele țări unde forțele democratice au organizat și au câștigat câteva victorii importante împotriva puterii corporatiste, cum ar fi în țările Benelux, Germania de vest, Austria, Suedia, Norvegia, Canada și chiar și în Statele Unite. Capitalismul e cel mai de succes în Guatemala, Thailanda, Turcia, Nigeria, Indonezia, Filipine, Paraguay și alte locuri, unde rata de acumulare de capital e dramatic mai mare decât în Occident.

Azi, scopul conservatorilor este transformarea Americii într-o a Treia Lume, pentru a reduce populația de muncitori din SUA la condițiile din Lumea a Treia, obligându-i pe oameni să muncească mai mult și să fie plătiți mult mai puțin.

Asta include o întoarcere la „piața liberă”, fără reglementările de mediu, fără protecția consumatorului, fără salarii minime, fără siguranța ocupațională, fără sindicate, o piață aglomerată de muncitori în șomaj, pentru a ține salariile cât mai jos și pentru a lărgi marginea de profit. Conservatorii vor și abolirea serviciilor pentru oameni și a altor forme de asistență publică care oferă pentru oameni o zonă tampon împotriva forțelor pieței libere.

Oamenii care muncesc și sunt plătiți sub costul vieții sunt o condiție necesară pentru transformarea în Lumea a Treia. Alan Budd, profesor de economie la London Business School a observat cu candoare (Observer, 21 iunie 1992) că tăierile făcute de Thatcher în cheltuielile guvernului au fost de fapt un pretext pentru a-i nimici pe muncitori:

Creșterea șomajului a fost un mod foarte dezirabil (pentru Thatcher) de a reduce puterea claselor muncitoare. Ce a fost ingineria socială – în termeni marxiști – a fost o criză a capitalismului care a recreat rezerve de muncă, și a permis capitaliștilor să obțină profituri uriașe de atunci încoace”.

Odată cu șomajul și sărăcia se întorc tuberculoza, oamenii aruncați pe străzi, foametea și o brutală creștere a numărului de oameni care muncesc în locuri de muncă unde nu există sindicare, cu cele mai mici salarii, și unde li se asigură nu un nivel de trai, ci de moarte în sărăcie. Salariile reale au decăzut cu cel puțin 10 la sută în ultimul deceniu.

Dacă acest trend continuă, nu va intra chiar economia în colaps? Cu siguranță, dacă toată bogăția e acumulată la vârf, nu va mai fi nimeni care să cumpere mărfurile și serviciile produse, și chiar structura capitalului se va contracta sever. Dar sunt câteva chestiuni care țin economia pe linia de plutire: primul, există un nivel ridicat de prosperitate de unde declinul începe. Consumul în prezent în SUA este încă ridicat după standardele din cele mai multe națiuni, și după standardele din 1890 sau a marii crize din anii 1930. Declinul economic din ultimul deceniu a fost destul de dramatic, a afectat milioane de oameni, și totuși milioane de alți oameni se descurcă.

Al doilea, există de obicei o clasă de mijloc de un fel sau altul în cele mai multe țări. Chiar și în cele sărace, cum ar fi India și Brazilia, zeci de milioane sunt clasa de mijloc și oferă o piață de consum.

Al treilea, declinul economic este mascat cumva din cauză că multe familii de muncitori acum au doi sau trei salarii care intră în bugetul familiei, pentru a susține un standard de viață care este aproape la fel de bun ca la nivelul oferit de un singur salariu acum 30 de ani. Milioane de alți oameni acum au două sau trei slujbe pentru a se putea descurca.

Patru, oamenii mențin un nivel anormal de consum prin împrumuturi pe care le fac pe baza puterii lor de a obţine anumite câştiguri în viitor. Există o imensă datorie a consumatorilor.

Cinci: clasa bogaţilor îşi obţine partea de câştig din creşterea consumului. Mai mulţi bani merg spre cei din vârf – datorită reducerilor de taxe şi profiturilor mai grase – înseamnă a doua şi a treia casă de vacanţă, mai mult ajutor în gospodărie, vacanţe fabuloase, călătorii pentru cumpărături în străinătate, şi trusturi mai mari pentru vlăstarele dinastiilor, împreună cu investiţii speculative, acţiuni la trezorerie etc.

Nu toţi suntem în aceeaşi barcă atunci când vin vremurile grele. Mulţi oameni sunt aruncați peste bord şi se chinuie cu disperare să stea la suprafaţă. Alţii încearcă să reziste în bărci care iau apă. Iar alţii îşi văd de croaziere în yachturi pe care le-au cumpărat din deducerile de taxe. În 1930, în timpul marii crize, Henry Ford făcea 30 de milioane şi comenta că criza nu era chiar aşa rea. În ultimul trimestru al anului 1991, un an desemnat ca cea mai rea recesiune de la cea din 1939, plăţile în dividende către acţionari au atins un record, făcându-l pe preşedinte să anunţe că economia o ducea foarte bine. În realitate, economia corporatistă chiar o ducea foarte bine; doar oamenii obişnuiţi sufereau.

Din 1980 până la începutul anilor 1990, a existat un transfer neîncetat de la capitalul obținut din producție către capitalul financiar.

Câştigurile record pe piaţa de acţiuni au fost în mare câştiguri în investiţii speculative. Unii oameni vor face scandal la această imagine a clasei de paraziţi, susţinând că investiţiile corporatiste în mod providenţial au creat noi slujbe. Dar potrivit unui raport al Working Assets Money Fund (iarna lui 1991), numărul de noi slujbe permanente create de cei din Fortune 500, între 1980 și 1990, după ce au dedus tăierile și concedierile, a fost zero.

Vechi probleme, noi soluții

Keynesianism de manual spune că guvernul poate acționa ca o forță de contra-pondere pentru a reduce efectele ciclului de afaceri – creștere explozivă-prăbușire bruscă-, prin tăierea vârfurilor și acoperirea adâncului gropilor din „vale”.

Când economia se supra-extinde și inflația stă la pândă, guvernul acționează ca o frână. Ridică taxele pentru a reduce puterea de cumpărare. Ridică ratele dobânzilor pentru a mări costul banilor și pentru a încetini împrumutarea și investițiile. Și își reduce propriile cheltuieli.

Când economia intră în recesiune, guvernul urmează exact cursul opus. Descrește taxele astfel încât oamenii care au bani să cheltuie. Reduce ratele dobânzilor pentru a face mai ușor împrumuturile și investițiile. Și mărește propriile cheltuieli pentru a extinde cererea. Dar când reduce taxele și mărește cheltuielile, produce un deficit.

Dată fiind mărimea datoriei naționale, guvernul nu mai poate cheltui pentru a ieși din recesiune. Datoria națională e gaura din stratul de ozon financiar al economiei politice. Acum noi avem deficite record și cheltuieli record fără să fi creat multe stimulente pentru o economie viguroasă. Inflația s-a încetinit din anii 1970, dar prețurile tot cresc, în special prețurile pentru produsele esențiale pe care săracii cheltuie cea mai mare parte din veniturile lor.

Presa, în mod convenabil, a ignorat acest fenomen. O relatare difuzată de Postul Public de Radio din SUA, pe 17 aprilie 1989, spunea: „Dacă eliminăm hrana, combustibilul și costul locuinței din ecuație, inflația a fost chiar moderată”. Cu siguranță, dacă îndepărtezi câteva elemente majore, inflația dispare cu totul. Un motiv cheie pentru care Statele Unite se transformă din ce în ce mai mult în Lumea a Treia vine din faptul că America corporatistă devine Lumea a Treia literalmente, nu doar tăind slujbele și reducând personalul, ci mutând întregi industrii în Asia, America Latină și Africa. Scopul capitalismului modern e nu de a acumula colonii, nici măcar pentru a oferi pieţe-debușeuri pentru producţia capitalului investitorilor și acces la resurse naturale. Economistul Paul Sweezy a remarcat că, în general, scopul e de a transforma țările din Lumea a Treia în economii-apendice ale țărilor industrializate, încurajând creșterea acelor tipuri de activități care complementează și promovează economiile capitaliste și distrugându-le pe acelea care ar putea intra în competiție cu economiile imperialiste.

Poate Sweezy se bazează prea mult pe statul-națiune ca unitate de analiză. Adevărul e că clasa investitorilor încearcă și să reducă propria ei populație la condiția populațiilor din statele-satelit. Scopul imperialismului nu este unul național, ci scopul unei clase internaționale, de a exploata și concentra puterea nu doar asupra celor din Guatemala, Indonezia și Arabia Saudită, dar și asupra americanilor, canadienilor și tuturor populațiilor din Occident. Președinții și plutocrații întotdeauna ne spun să nu fim pesimişti privind economia. În 1930, după ce economia s-a prăbușit în Marea Criză și 10 milioane de oameni au fost aruncați pe drumuri și lăsați fără slujbe (mijloace de a supraviețui), William Crocker, președintle Primei Bănci Naționale din San Francisco, a spus că condițiile, prin comparație, erau favorabile față de cele dinainte de colaps: „Oamenii au un mod de gândire negativ care nu e necesar și au încetat să mai cumpere lucruri, iar asta face ca totul să se prăbușească”. Președintele Bush a ajuns la aceeași concluzie referitor la recesiunea din 1990-1991, cerându-ne insistent să mergem mai des la cumpărături.

Și Crocker și Bush au redus realitatea economică la o condiție psihologică subiectivă, prin urmare inversând cauza şi efectul între ele. Recesiunea nu e provocată din cauză că oamenii dintr-o dată au tendinţa să cumpere mai puţin. Este exact invers: oamenii cumpără mai puțin din cauză că slujbele lor sunt abolite sau reduse și au mai puțină putere de cumpărare. Am putea să ne gândim că acest lucru e destul de evident.

Acum mai bine de 150 de ani, Karl Marx a prezis că crizele și recesiunile vor continua din cauză că muncitorii nu sunt plătiți destul pentru a putea cumpăra înapoi bunurile și serviciile pe care tocmai ei le produc. El înțelegea mai multe despre viitor decât președinții și plutocrații ar dori ca noi să știm despre prezent.

CAPITOLUL 8: GUVERNARE DEMOCRATICĂ VERSUS STAT

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”, Capitolul 8: Guvernare democratică versus Stat

Am înţelege cel mai bine sistemul american dacă ne-am gândi la el ca la un sistem dual. În primul: au loc alegeri, există personalităţi politice, se fac declaraţii publice, există campanii de imagine şi o mână de chestiuni care aţâţă oficialii publici şi atrag atenţia din partea presei. Acest sistem e cel care e predat în școli, e disecat în universități și bârfit de analiștii de știri.

Apoi, există un alt sistem: al puterii de stat, coercitive, care este folosit pentru a proteja structura dominantă a economiei politice, în mod specific, interesele interne și internaționale ale capitalului financiar. Acest sistem nu este predat în școli şi nu este nici discutat de presă. Comentatorii din presa centrală par să nu fi auzit niciodată de el. Un comentator de dreapta, cum ar fi William Buckley, a auzit ceva despre el și face parte din acest sistem, dar ar prefera ca noi să nu ne gândim la asta. Fapul că el nu a menţionat vreodată acest sistem de putere de stat este simptomul conştientizării sale acute a apartenenţei sale de clasă, şi nu o lipsă a acestei conştientizări. În măsura în care conservatori ca Buckley discută chestiuni care țin de clasă, o fac pentru a se văicări de „privilegiile” şi puterile „excesive” pe care le primesc mamele care beneficiază de protecţie socială, şomerii sau să se plângă de avocaţii care susţin acţiunea afirmativă.

În mare, acest sistem dual reflectă diferențele dintre guvern și stat.

Guvernul se ocupă de cei care dețin vizibil funcții publice, de grupurile de presiune politică, de grupurile de interese speciale, și de cerințele populare. Oferă învelişul guvernului reprezentativ și orice substanţă ar putea exista în conducerea democratică, aceasta fiind câştigată după lupta de clasă a multor generaţii.

Statul are puțin de-a face, dacă are vreodată, cu conducerea populară sau cu producerea de politici publice. Statul este instrumentul ultim coercitiv al puterii de clasă. Frederick Engels a remarcat că într-o societate horticolă, când surplusul substanțial se acumulează, bande înarmate de slugi şi argaţi, angajați de clasa proprietarilor pentru a le proteja proprietățile, formează primul embrion al unui stat.

Max Weber a observat că trăsătura esențială a Statului, trăsătura sa ireductibilă, este monopolul asupra folosirii legitime a forței („legitimă” în sensul că e legal aprobată de o autoritate constituantă).

Statul împotriva democrației

Pentru a-şi îndeplini rolul de protector al ordinii existente, statul adesea sufocă orice rețineri democratice ar mai exista în interiorul aparatului guvernului. Fostul șef al FBI, J. Edgar Hoover, a remarcat într-un interviu în 1970 că „justiția (dreptatea) are legătură doar întâmplător cu legea și ordinea. Face parte din lege și ordine, dar nu înseamnă totaliatea legii și ordinii.”

Într-adevăr, totaliatea legii și ordinii, scopul indispensabil al instituţiilor care aplică legea statului, a arătat foarte clar Hoover prin acțiunile sale în multe ocazii, era prezervarea relațiilor de clasă existente, protejarea structurii socio-economice de a nu fi atinsă de reforme fundamentale și de schimbări revoluționare.

Prezervarea siguranței publice și justiției este secundară preocupărilor pe care le are statul. Statul le va încălca pe ambele când consideră necesar, pentru a putea securiza ordinea socială dominantă.

Ca să nu vă pară că asta ar fi în mod special o noțiune marxistă, să ne amintim că filosoful englez John Locke scria în 1689: „Scopul grandios şi final al bărbaților care se unesc în Commonwealths și se pun sub autoritatea guvernului este prezervarea proprietății lor.” Iar Adam Smith scria în 1776: „Necesitatea guvernului civil crește odată cu achiziția de proprietate valoroasă”. Și „cât există proprietate nu poate exista fără guvern (stat), scopul final al acestuia fiind de a proteja avuția și de a-i apăra pe bogați de săraci”. Ar trebui să ne amintim că scopul istoric al guvernului democratic a fost exact pe dos: de a-i proteja pe săraci de bogați.

Vorbind în mare, diferența dintre guvern și stat e diferența dintre un consiliu municipal și poliție, dintre Congres (parlament) și CIA. Guvernul mediază politica publică. Statul orchestrează coerciția și controlul, atât pe față cât și în secret. În orice caz, aceasta e o distincție conceptuală între ceea ce în realitate sunt fenomene care se suprapun. Suprapunerea este în special evidentă în privința executivului, care este atât centrul politicii guvernamentale, cât și furnizorul politicii de stat.

Linia de demarcaţie dintre stat și guvern se evaporă odată cu tribunalele și cu anumite agenții administrative și cu acei parlamentari din comisiile care se ocupă de serviciile secrete și de armată și care acționează în primul rând ca colaboratori ai statului securității, și nu ca legislatori independenți care ar exercita controlul și supravegherea de care e nevoie.

Distincția conceptuală dintre stat și guvern ne permite să înțelegem ceva despre relația dintre puterea politico-economică și guvernarea populară. Cu siguranță, vom deveni mai conștienți că a avea o funcție în guvern rareori garantează acces deplin la instrumentele puterii de stat. Când Salvador Allende, un candidat al Unității Popjlare, dedicat reformelor democratice în numele claselor de muncitori, a fost ales președinte în Chile în 1971, el a preluat frâiele guvernului și a fost în capabil să inițieze anumite schimbări de politică – cum ar fi obținerea a jumătate de litru de lapte zilnic pentru fiecare copil sărac din Chile. Dar nu a putut obține niciodată controlul asupra aparatului de stat, armatei, poliției, serviciilor secrete, forțelor de securitate, tribunalelor, și legii fundamentale organice care falsifica întreg sistemul în favoarea clasei celor bogați care dețineau proprietăți.

Când Allende a început să avanseze cu politicile de redistribuire și împotriva privilegiului de clasă, armata a confiscat puterea și l-a asasinat și pe el și pe mii dintre susținătorii săi. Statul pro-capitalist susținut de CIA a distrus nu doar guvernul lui Allende, ci chiar democrația care l-a produs.

În Nicaragua, după ce guvernul de stânga revoluționar Sandinista a pierdut alegerile din 1990 în fața unei coaliții de centru dreapta, armata și poliția au rămas în mâinile lor. Însă în contrast cu armata din Chile, care a fost susținută de imensa putere a SUA, armata din Nicaragua a fost ținta atacurilor puterii SUA și nu a putut să ajute guvernul revoluționar să mențină cursul revoluționar. În același timp, anomalia unei armate de stânga a făcut destul pentru a difuza puterea de stat astfel încât a fost dificil pentru nou instalatul guvern Chamorro să impună schimbările pro-capitaliste cu viteza care ar fi convenit

celor din Washington.

Țări cu guverne ostentativ democratice adesea se confruntă cu o putere de stat, în mod accentuat nedemocratică.

În Statele Unite, nu doar conservatorii ci și liberalii în timpul Războiuui Rece au folosit FBI pentru a proteja interesele de securitate ale statului. Prin urmare, ei au contribuit la crearea unei poliții politice independente, care nu răspundea în fața nimănui și care s-a implicat din ce în ce mai mult în acțiuni neconstituționale, inclusiv în spionarea disidenților legali și protestatarilor. În 1947, președintele Harry Truman a creat Agenția Centrală de Informații pentru a coordona spionii din străinătate. Un fost senator, George McGovern, a remarcat (Parade, 9 august 1987): Aproape de la început, CIA s-a implicat nu doar în colectarea de informații secrete, ci și în operațiuni secrete care au implicat falsificarea alegerilor și manipularea sindicatelor din străinătate, declanșarea de operațiuni paramilitare, răsturnarea de guverne, asasinarea oficialilor străini, protejarea foștilor naziști și mințirea Congresului”.

Într-o carte despre J. Edgar Hoover, Anthony Summers a remarcat că FBI a păstrat legături strânse cu crima organizată. Fostul agent CIA Robert Morrow, în cartea sa „Informații la prima mână” (Firsthand Knowledge) povestește cât de sinistru a fost să descopere că CIA era în relații intime cu mafia. De-a lungul anilor, comisii de investigații ale Congresului au scos la lumină legături dintre CIA și traficanții de droguri.

Cu ajutorul operațiunilor secrete, a spălării de bani, a traficului de droguri și adesea a violenței, statul securității naționale se află în strânsă legătură cu crima organizată. Și cu asasinatele, intimidarea sindicatelor și muncitorilor, exproprierea de bunăstare, și influențarea deciziilor din cercurile înalte, crima organizată se află în strânsă legătură cu statul.

Poate nu ar trebui să mire pe nimeni că cel mai faimos mafiot al SUA, Al Capone, când a reflectat saupra universului politic mai general (Liberty Magazine, 1929), a părut să vorbească exact ca J. Edgar Hoover: Sistemul nostru american, numiți-l americănism, numiți-l capitalism, cum vreți, dă fiecăruia dintre noi o mare oportunitate, dacă noi o apucăm cu ambele mâini și profităm la maximum de ea… Bolșevismul bate la porțile noastre. Nu ne putem permite să-l lăsăm să intre. Trebuie să ne organizăm împotriva lui, și să ne unim pentru a lupta și a-l ține departe. Trebuie să ținem America sigură și neatinsă. Trebuie să-i ținem pe muncitori departe de literatura roșilor (comuniștilor) și de șireteniile roșilor, trebuie să ne asigurăm că mintea lor rămâne curată”.

În alte „democrații” occidentale, forțe secrete paramiliare ale neo-fasciștilor (cea mai cunoscută fiind operațiunea Gladio din Italia) au fost create de NATO, pentru a acționa ca forțe de rezistență în caz că revoluționarii anti-capitaliști ar fi preluat puterea în țările lor. Dincolo de asta, aceste unități secrete au fost implicate în atacuri teroriste împotriva stângii. Au ajutat la susținerea regimului fascist din Portugalia, au participat la loviturile de stat ale armatei din Turcia din 1971 și 1980, și la lovitura de stat din Grecia din 1967. Au elaborat planuri pentru a-i asasina pe liderii social-democrați din Germania și pentru a înscena atacuri „preventive” împotriva organizațiilor socialiste și comuniste din Grecia și Italia. Au format rețele de comunicații secrete și au alcătuit liste de detenție cu oponenții politici, care să fie arestați în mai multe țări.

Ben Lowe scrie (Guardian, 5 decembrie 1990): „Operațiunile au rezultat din refuzul NATO de a distinge între o invazie sovietică și o victorie la urne a Partidelor Comuniste locale”.

Pentru NATO, nu era prea mare diferență între a pierde Europa în fața tancurilor sovietice sau a o pierde pașnic la urne. Într-adevăr, urnele păreau mai probabile. Tancurile sovietice nu puteau ajunge în Europa fără să riște o conflagrație nucleară, dar anti-capitaliștii ar fi putut câștiga în numeroase țări fără să tragă un glonț – prin procesul electoral.

Să ne amintim de comentariile secretarului de stat Henry Kissinger când a susținut distrugerea democrației din Chile: „Nu văd de ce ar trebui să stăm deoparte și să ne uităm cum o țară trece la comunism din cauza iresponsabilității populației sale”.

Rolul acestor operațiuni secrete a fost de a se asigura că „democrațiile” din vest nu trec într-o direcție „iresponsabilă” anti-capitalistă.

În Statele Unite, multe grupări de dreapta, cu tabere de antrenament pentru forțe paramilitare și armate secrete, au înflorit fără să se teamă vreodată de Departamentul de Justiție, care a stabilit că ele nu ar fi încălcat nici o lege. Dacă ar fi fost însă grupări armate anti-capitaliste, cu siguranță ar fi fost atacate de poliția federală și locală, iar cei din aceste armate ar fi fost asasinați, așa cum s-a întâmplat cu partidul Black Panther în mai multe orașe din SUA, la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970.

Coerențe conservatoare

Cei care au elaborat constituția SUA, în mod repetat, au apreciat, în discuțiile lor private și în scrisori, că un scop esențial al guvernului era de a se opune tendințelor egalitare ale maselor și de a proteja interesele deținătorilor influenți de propriretăți și împotriva cererilor competitoare ale micilor fermieri, artizani sau debitori. Au dorit un stat mai puternic, cu scopul de a-i apăra pe cei care au de cei care nu au.

Astăzi, teoreticienii conservatori se prezintă ca favorizând politicile laissez-faire; cu cât mai mic e guvernul, cu atât mai bine. În practică, însă sistemul de „piață liberă” are rădăcini adânci în puterea de stat. Fiecare corporație din America este întreținută din banii publici, este făcută entitate legală de către stat, cu drepturi de proprietate și privilegii protejate de legi, de tribunale, de poliție și de armată. Dacă autoritatea publică a statului nu ar exista, nu ar putea exista nici corporații private stabilite legal.

Este ironic că acele interese conservatoare – atât de fățiș dependente de granturile guvernului, de creditele, de scutirile de taxe, de accesul la pământ, de susținerea prețurilor, și de multe alte forme de subvenționare – tot denunță ingerințele guvernului. Însă există aici o coerență nerostită, pentru că, atunci când conservatorii spun că vor un guvern mai mic, ei se referă la serviciile pentru oameni, la reglementările pentru mediu, la protejarea consumatorilor, la siguranța ocupării locului de muncă, la acele lucruri care ar putea să taie din profiturile de afaceri. Acestea includ toate formele de asistență publică care potențial opresc ravagiile provocate de piețele private și oferă surse alternative de venit pentru oamenii care muncesc, lăsându-i mai puțin vulnerabili să muncească mult pentru salarii mici.

În timp ce elitele conservatoare vor mai puțin control din partea guvernului, ele de obicei vor mai multă putere de stat pentru a limita efectele egalitare ale democrației. Conservatorii, și unii dintre cei care se numesc de stânga, liberali, vor acțiune puternică intrusivă din partea statului pentru a menține status-quo-ul politic și economic. Ei preferă un stat care restricționează accesul la informațiile despre propriile sale activități, care ascultă telefoanele, care aruncă în închisori revoluționarii și reformatorii pe baza unor acuzații inventate, care hărțuiesc disidenții și care acționează punitiv nu către cei care comit abuzuri de putere, ci împotriva victimelor acestora. Conservatorii susțin și resticționarea legilor împotriva criminalității, limitări ale drepturilor femeilor, minorităților, cenzurarea filmelor, artei, literaturii și televiziunii.

Cu toate plângerile lor despre „elitele culturale” și „presa de stânga”, cei de dreapta acționează sistematic pentru a aboli doctrina echității, care a mandatat ca persoanele atacate în presa audio-vizuală să primească timp de emisie pentru a putea răspunde acuzațiilor. Conservatorii și chiar și unii din Partidul Democrat, cum ar fi președintele Clinton, au susținut subvenții din partea guvernului pentru afaceri și o expansiune a structurilor statului securității naționale.

Propaganda conservatoare, care este destinată publicului, face distincția implicită între guvern și stat. Le cere oamenilor să considere că guvernul ar fi cea mai mare problemă pe care o au. În același timp, asemenea propagandă încurajează o admirație publică lipsită de critică față de stat, steag sau alte simboluri, și față de instrumentele vizibile ale puterii sale cum ar fi forțele armate.

Un stat executiv

Executivul, fie el monarh, prim-ministru sau președintele, de obicei se plasează mai aproape de rolul statului decât parlamentul. Unele sisteme europene au un premier, care se ocupă de agenda legislativă și bugetară, și de chestiunile aferente, și un președinte care este comandantul suprem al forțelor armate și șeful statului – o dualiate care este întruchiparea nerostită a distincției dintre guvern și stat. În sistemul din SUA, executivul combină atât rolul primului ministru, cât și al președintelui, statului și guvernului, al liderului popular și al monarhului constituțional.

Marx a priceput rolul special al executivului în menținerea supremației de clasă. El este adesea citat greșit ca spunând că statul ar fi comitetul executiv al burgheziei. De fapt în Manifestul Comunist, el și Engels spun că „executivul statului modern nu este decât un comitet pentru gestionarea afacerilor comune ale întregii burghezii”. Astfel, Marx și Engels recunosc rolul particular de clasă al executivului. Ei implicit recunosc și că guvernul burghez nu este o unitate solidă. Părți din acest guvern pot deveni un front de luptă. Asta e adevărat chiar în interorul ramurii executive. Astfel, Departamentul de sănătate și servicii umane și Departamentul de locuințe și dezvoltare uneori au de-a face cu electoratul și cu interesele acestuia, care diferă în mod categoric de cele ale executivului care reprezintă Pentagonul, Departamentul de apărare, Departamentul trezoreriei și comerțului. Președintele e cel care rezolve aceste interese pluraliste, pentru a se asigura că statul rămâne esențial nediminuat.

În executiv își fac cuib cei mai virulenți furnizori de putere de stat: statul securității naționale, o configurație informală, neoficială, a armatei și serviciilor secrete, în care CIA e o unitate cheie. [Pentru mai multe informații despre statul securității naționale, vezi Capitolul 2.]

Președintele operează efectiv ca șef al statului securității naționale, atâta timp cât se plasează în interiorul parametrilor angajamentelor sale primare – care înseamnă maximizarea puterii, în numele intereselor corporatiste și hegemoniei capitaliste globale. Dacă un progresist ca Jesse Jackson ar fi ales președinte, ar avea mari necazuri în a obține controlul statului, presupunând că ar supraviețui mandatului.

În 1977, președintele Carter a încercat să-l numească pe Theodore Sorenson în funcția de director al CIA. Sorenson, cu înclinaţii de stânga, fusese un opozant de conștiință (al recrutării în război) și depusese mărturie pentru a-i apăra pe Daniel Ellsberg și pe Anthony Russo pentru rolul lor în publicarea “Documentelor de la Pentagon” (Pentagon Papers, n.t.: documente ale Pentagonului care arătau minciunile, crimele de război şi imperialismul de la baza invadării Vietnamului).

Republicanii conservatori din comisia de servicii secrete, împreună cu democrații ca președintele comisiei Daniel Inouye, s-au opus lui Sorenson. Au susţinut că asocierea lui cu o firmă de avocatură, care lucra în țări în care CIA avea o mare influență, ar fi putut provoca „un conflict de interese”. Au pus la îndoială modul în care el a folosit documente secrete când a scris o carte și au ridicat multe alte plânge neconvingătoare la adresa sa. Așa cum a fost relatat în New York Times (18 ianuarie 1977), „Surse din Congres, apropiate de comisie, au sugerat că în spatele acestor obiecțiuni stă convingerea din partea câtorva senatori că directorul CIA ar trebui să fie un conservator radical (extremă dreapta), și nu un personaj ca Sorenson.” Oficialii din CIA chiar și-au făcut cunoscută opoziția față de Sorenson, deşi nu în mod public, iar acesta s-a retras.

După ce John Kennedy și-a preluat mandatul în 1961, directorul CIA, Allen Dulles, în mod regulat a refuzat să-i ofere informații necesare exercitării mandatului şi să trimită la Casa Albă informaţii referitoare la diverse operațiuni secrete. Când Kennedy l-a înlocuit pe Dulles cu John McCone, agenția a început să țină informații secrete față de McCone, propriul ei director. Numit șef al CIA cu scopul de a controla agenția, McCone nu a fost niciodată capabil să penetreze și să afle operațiunile secrete ale agenției.

Un președinte care lucrează strâns cu statul securității naționale de obicei poate opera cu impunitate în afara legilor unei guvernări democrate. Astfel, președintele Reagan a violat câteva prevederi ale legii de control a exportului de armament, inclusiv prevederea care cerea ca el să raporteze Congresului când un transport major de echipamente militare avea loc cu altă țară. A violat Constituția prin implicarea SUA în războiul împotriva Grenada, fără să beneficieze de aprobarea Congresului. A violat Constituția când a refuzat să cheltuie banii alocați de Congres pentru multe servicii pentru oameni.

Reagan și alți oficiali ai administrației sale au refuzat să predea informații când acțiunile lor specifice au fost investigate de Congres. Prin decret prezidențial, Reagan a eliminat restricțiile impuse de Congres asupra operaţiunilor CIA de spionare a organizațiilor interne, din SUA, chiar dacă un decret prezidențial nu poate prevala asupra unei legi votată de Congres. Intervenția sa împotriva Nicaragua a fost condamnată de un Tribunal Mondial, cu o decizie de 13 la 1, ca fiind o violare a legii internaționale, dar Congresul nu a făcut nimic pentru a-l trage pe Reagan la răspundere. A fost implicat până peste cap în conspirația Iran-Contra, dar nu a fost niciodată investigat de o comisie a Congresului.

Dezvăluirile care muşamalizează

Cu destulă propagandă și publicitate, guvernul uneori e capabil să pună statul sub examinare publică și să cedeze – doar foarte puțin. Spre sfârșitul deceniului 1970, comisii din Camera reprezentanților și din Senat au investigat unele dintre operațiunile ilegale ale CIA. Congresul a stabilit reguli restrictive pentru FBI, a investigat

conspirația Iran-Contra, și a declanşat alte importante anchete, care s-au dovedit limitate şi ca dimensiune și ca impact. Ce a rămas nechestionat în toate aceste dezvăluiri sunt premisele politicii și angajamentul de clasă chiar al statului securității naționale.

Audierile din conspirația Iran-Contra au scos la iveală faptul că multe investigaţii oficiale de fapt au rolul de „a controla pierderile”. Ca reprezentant al suveranității populare, Comisia comună de investigații a Congresului, care a anchetat conspirația Iran-Contra, era obligată să dea asigurări publicului că aceste fapte ilegale, neconstituționale vor fi scoase la iveală și pedepsite. Însă, o asemenea dezvăluire intra în conflict cu prima regulă a statului, care este că democrația nu trebuie niciodată să facă nimic care să destabilizeze însuși statul.

Procesul de legitimare prin rectificare este o sabie cu două tăișuri. Trebuie să meargă destul de departe pentru a demonstra că sistemul se poate curăța pe sine, de unul singur, dar nu prea departe, pentru a nu destabiliza chiar puterea executivă a statului. Așa că, aceste investigații din Congres, care au promis că nu vor face compromisuri şi că vor da de capăt conspirației Iran-Contra, au fost de fapt o ocazie pentru a ne reaminti că „această țară are nevoie de o președinție de succes”, adică: după scandalul Watergate și prăbușirea președintelui Nixon, aceste comisii de investigații au fost obligate să nu mai facă dezvăluiri și să riște să dăuneze legitimității executivului.

Pe scurt, investigațiile au fost atât o ocazie de a face dezvăluiri, de a scoate la iveală, cât și de a mușamaliza, scoțând la iveală fărădelegile comise la nivelul de subordonați, dar neatingându-se cu un deget de președintele Reagan și de vicepreședintele Bush.

Atât în mușamalizare, cât și în scoaterea la iveală, scopul a fost același: de a consolida legitimitatea statului, printr-un spectacol de auto-curățare, scoțând la iveală unele fapte prea vizibile, dar negând existența altora.

Guvernul trebuie ținut în linie

În general, statul e mult mai eficient în dominarea guvernului decât invers. Comisiile de investigații ale Congresului sunt de obicei formate din politicieni din ambele partide (Democraţi şi Republicani), care se identifică strâns cu nevoile statului securității naționale.

Administrația Bush a fost șocată, relata presa, de numirea a cinci liberali (stânga capitalistă) în comisia de monitorizare a serviciilor secrete (formată din 20 de politicieni). Dar, în realitate, administrația spunea că această comisie are o relație specială cu statul și că toți cei care fac parte din această comisie trebuie să treacă testul ideologic, adică să fie de dreapta.

Legislatorii, care nu trec testul ideologic dar care ocupă poziții legislative cheie, se confruntă cu anumite riscuri. Când Jim Wright (Democrat din Texas) a devenit președintele Camerei Reprezentanților, a început să pună întrebări cheie despre operațiunile secrete ale CIA în Nicaragua. Wright avea și poziții prietenoase şi de susţinere faţă de muncitori, sindicate, mediu și serviciile pentru oameni. Acest politician era un lider proeminent care ataca o politică majoră a SUA – imperialismul, deși Wright nu a numit această politică niciodată imperialism, desigur.

Criticile aduse politicii statului securității naționale din partea stângii sau dintr-o perspectivă de stânga de obicei nu sunt relatate în presă. Dar întrucât un președinte al Camerei nu era cineva care putea fi ignorat cu ușurință, acuzațiile sale au fost relatate de presă. Într-adevăr, a fost luat destul de în serios, pentru că a fost atacat în editoriale și de Washington Post și de New York Times pentru comentariile sale referitoare la Nicaragua.

În acel moment, am început să mă întreb dacă Jim Wright va suferi un accident fatal sau va muri brusc de cauze naturale. Dar există un mod și mai direct de a scăpa de cei care dețin funcții publice și ies din linie.

Departamentul de Justiție, controlat de republicani, l-a investigat pe Wright și desigur a descoperit afaceri financiare îndoielnice – ceea ce nu-i greu de făcut pentru că cei mai mulți politicieni au mereu nevoie de fonduri de campanie. A fost acuzat că ar fi acceptat daruri de la un dezvoltator din Texas și de la un publicist.

O regulă aparent nescrisă a politicii din SUA e că liderii politici prinși că au făcut afaceri dubioase pot renunța la mandat ca să evite să fie trimiși în judecată. Instanțele proeminente care au negociat această chestiune au fost președintele Richard Nixon și vicepreședintele Spiro Agnew. Wright a renunțat imediat la mandat. Următorul la rând care a ocupat postul de președinte al Camerei Reprezentanților a fost Tom Foley din statul Washington, un mare pas înapoi, dar pe acesta se putea conta că niciodată nu va pune întrebări delicate despre afacerile murdare ale statului securității naționale și desigur că nu va critica niciodată imperialismul SUA.

Criticii statului securității naționale sunt o minoritate în interiorul Congresului. În general, liderii din Congres sunt complici ai și cu statul, și cu propria lor deposedare de putere de către stat. Cei mai mulți dintre ei acceptă secretomania, care învăluie operațiunile CIA și politica externă a SUA. Cei care fac parte din comisiile de servicii secrete rareori își îndeplinesc rolul stabilit de lege; nu pun prea multe întrebări despre operațiunile secrete, despre afacerile murdare, despre testarea armelor, despre armele nucleare, despre contra-insurgență, și despre ajutorul pentru tirani. Dacă cineva pune prea multe întrebări, atunci imediat loialitatatea sa e pusă la îndoială: De ce acest membru vrea să știe toate secretele? Așa că, ei lasă statul în voia lui, în mare neguvernat.

În timpul audierilor din scandalul Iran-Contra, reprezentantul Jack Brooks (Democrat din Texas) și-a luat rolul de investigator în serios și l-a întrebat pe lt.col. Oliver North dacă era adevărat că a participat la elaborarea unui plan secret, cu numele de cod “Rex Alpha 84”, pentru a suspenda Constituția și pentru a impune legea marțială în SUA (n.t: dictatură militară). O expresie de uluire totală a apărut pe fața lui North și pe cea a președintelui de comisie, senatorul Daniel Inouye, care l-au întrerupt pe Brooks în mijlocul întrebării, declarând pe un ton categoric: „Cred că această întrebare aduce atingere unor chestiuni foarte delicate care țin de zona clasificată. Așa că vă rog să nu vă atingeți de aceste lucruri, domnule”.

Brooks a răspuns că citise în câteva ziare că Consiliul de Securitate Națională elaborase „un plan de război în eventualitatea unei stări de urgență prin care urma să suspende Constituția SUA și că era foarte preocupat de această chestiune”. Inouye l-a întrerupt din nou. A fost un moment tensionat. Conducerea comisiei admitea fără tăgadă că nu dorea să pună întrebări despre un plan secret, ilegal, elaborat de persoane din statul securității naționale pentru declanșarea unei lovituri de stat militare în Statele Unite.

Tiranie constituțională

Constituția are prevederi care se aplică direct puterii statului, de exemplu, puterii de a organiza și de a înarma miliții și de a le convoca pentru „a suprima insurecția”. Prevederea este făcută pentru „ridicarea de forturi, depozite, arsenaluri, porturi, și alte facilități necesare” și pentru menținerea unei armate și a unei marine atât pentru apărarea națională cât și pentru stabilirea unei prezențe federale înarmate în interiorul statelor cu potențial de insurecție, o putere care avea să se dovedească foarte folositoare baronilor cu bani un secol mai târziu când armata a fost folosită în mod repetat pentru a suprima grevele muncitorilor din industrie.

Astăzi, controul asupra grevelor este dus la îndeplinire în mare de poliție și de Garda Națională.

Articolul I, Sectiunea 9 din Constituție spune că dispoziţiile habeas corpus (dovezilor pentru săvârşirea unei crime), care au sensul de a-i apăra pe oameni să nu fie arestați arbitrar, poate fi suspendat în timpul urgențelor naționale și insurecțiilor. Un decret prezidențial este suficient pentru a suspenda acest articol. De fapt, Constituția prevede chiar propria ei suspendare, în numele unui absolutism al executivului.

Statul securității naționale a reușit în mare să scoată multe dintre activitățile sale de sub controlul democratic. CIA are un buget secret, ceea ce este o violare explicită a Articolului 1, Secțiunea 9 care spune, printre altele: „Nici o sumă de bani nu poate fi extrasă din Trezorerie, ci doar în urma unor alocări stabilite de lege. Și, din când în când, se va publica o declarație privind alocările și destinatarii și cheltuielile publice de bani publici”. Nu există nici o declarație referitoare la cheltuielile pentru comunitatea serviciilor secrete, care sunt estimate a se ridica undeva între 35 de miliarde de dolari și 50 de miliarde de dolari pe an. Alocările de bani publici sunt ascunse în alte părți ale bugetului și nu sunt cunoscute nici măcar celor mai mulți politicieni din Congres – care chiar votează aceste alocări.

Uneori hotărârea statului de a se plasa pe sine deasupra Constituției nu este făcută în secret, ci chiar în mod fățiș, așa cum s-a întâmplat în timpul crizei din Golf, când secretarul de stat James Baker a declarat: „Nu simțim nici o obligație să cerem Congresului aprobarea pentru a declara un război”. Președintele Bush a anunțat că va trimite trupe combatante, indiferent dacă Congresul aprobă sau nu.

În loc să fie sancționați pentru asemenea declarații ilegale și în afara legii și pentru că se comportă de parcă armata SUA ar fi armata sa personală, Bush a fost ridicat în slăvi în presă pentru „a condus cu mână de fier”.

Am putea să ne amintim cum Teddy Roosevelt se lăudase cu aproape un secol în urmă privind intervenția sa imperialistă împotriva Panama: „Eu o să iau Canalul și o să las Congresul să dezbată”.

Pericolul executivului este că execută. Ține în mâini zilnic frâiele de comandă și de acțiune cu forța.

Statul în Societate

După ce am spus că statul securității naționale este îndepărtat de procesul democratic, nu doresc să las să se înțeleagă că este îndepărtat din viețile noastre. De fapt, pătrunde profund în toate aspectele legate de societate. Să luăm de exemplu muncitorii organizați în sindicate. Conducerea AFL-CIO a sponsorizat organizații ca American Institute for Free Labor Development (Institutul American pentru Muncă Liberă și Dezvoltare, AIFLD) din America latină, împreună cu alte similare în Africa și Asia, care sunt destinate formării de sindicate colaboraționiste, anti-comuniste, pro-capitaliste care să submineze sindicatele mult mai militante, de stânga, de acasă și din străinătate.

Statul securității naționale exercită o influență asupra presei corporatiste. CIA deține numeroase organizații de știri, de presă, edituri, și agenții de presă în străinătate, care produc dezinformare care ajunge inclusiv în SUA.

În SUA, CIA a antrenat direct și activ trupe de asalt ale poliției pentru a ataca stângiștii, pentru a-i infiltra și pentru a-i spiona. Traficul cu narcotice a fost susținut în parte de elemente din CIA și de diferite forțe de poliție locale, cu efectul, inevitabil și probabil premeditat, de dezorganizare și demoralizare a maselor de la periferiile marilor orașe și de descurajare a apariției oricăror forme de conducere militantă în interiorul comunităților.

Numeroase legi împotriva infracțiunilor conțin „măsuri contra-teroriste” care pun mai mult pericol pentru libertatea și siguranța noastră decât orice ar putea face orice terorist. Președintele Reagan a propus o lege care ar fi făcut să fie o crimă să acorzi susținere teroriștilor. Din moment ce administrația sa a catalogat că gherilele sandiniste erau teroriste, atunci oricine arăta solidaritate și lucra pentru a-i ajuta pe disidenții democratici și pe rebelii din El Salvador putea fi trimis în judecată pentru că ar fi ajutat și susținut „terorismul”.

Așa încearcă statul să reprime eforturile anti-imperialiste și să apere imperiul, prin reprimarea chiar a democrației. (Congresul, care era controlat de democrați, a refuzat să voteze legea lui Reagan).

Procesul de uzurpare executivă a puterii este facilitat şi susţinut de o justiție conservatoare. Tribunalele au primit mari puteri și prerogative din partea statului securității naționale și au susținut toate restricțiile impuse disidenților, accesului la informații, și călătoriei – invocând pretexte legate de „securitatea națională”.

Uzurparea executivă este vizibilă în Europa de Est unde popoarele din fostele țări comuniste acum pot să savuzere bucuriile draconice ale paradisului capitalist. Drepturile sociale, de care se bucurau sub socialismul de stat, au fost abolite, inclusiv dreptul garantat la o slujbă, educație publică gratuită până la cea mai înaltă treaptă, în funcție de abilitatea fiecăruia, asistență medicală gratuită, o retragere din muncă garantată, case cu costuri foarte mici, utilități subvenționate și transport public. Aceste drepturi au fost înlocuite cu binecuvântările pieței libere aduse de hiper-inflație, de colapsul productivității, de șomajul generalizat, de oameni abandonați străzilor și elementelor naturii, de prostituție, de sărăcie, de foamete, de boală, de corupție, de conflicte etnice, de conducere de către mafioți, și de crime violente.

Cel mai dur lovite sunt cele mai vulnerabile segmente dintr-o societate, printre care rata mortalității s-a dublat, cel puţin: pensionarii în vârstă, cei cu disabilități, muncitorii cu venituri mici, femeile și copiii săraci. Anticipând că vor deveni parte din Prima Lume, odată ce au îmbrățișat capitalismul, europenii din Est sunt reduși cu rapiditate la sărăcirea din Lumea a Treia. O glumă amară care circulă în Rusia sumarizează situația: Întrebare: ce-a reușit capitalismului într-un an cât n-a reușit socialismul în 70 de ani? Răspuns: Să facă socialismul să arate bine.

Dezastrul social al paradisului capitalist a provocat furie și nemulțumire în fostele state comuniste, iar acestea trebuia să fie reprimate. Democrația politică care a fost folosită pentru a răsturna comunismul a devenit acum un fel de obstacol pentru măsurile draconice ale pieței libere, necesare restaurației capitaliste. Adică, democrația în sine avea nevoie să fie diluată sau sugrumată cu scopul ca „reformele democratice” – adică, tranziția de la socialism la piața liberă – să fie impuse total. Deloc surprinzător, președinții din diferite state din Europa de Est au ales în mod repetat statul în fața guvernului, cerând dreptul de a da democrația la o parte prin decret executiv.

În Rusia, președintele Boris Yeltsin a făcut exact asta, folosind forța și violența pentru a distruge constituția, pentru a suprima parlamentul ales democratic și consiile municipale, pentru a monopoliza presa, pentru a ucide peste 1.000 de oameni și pentru a aresta multe alte mii de oameni – toate în numele “salvării democrației”.

Când capitalismul este în criză, statul capitalist îşi escaladează represiunea, şi trece de la atacarea nivelului de trai al oamenilor, până la atacarea drepturilor democratice care ar putea să le permită oamenilor să apere acel nivel de trai.

În plus, ajutorul material și politic pe care Uniunea Sovietică, Bulgaria, Germania de est l-au acordat țărilor din lumea a treia pentru luptele de eliberare nu mai e disponibil. În schimb, fostele țări comuniste acum s-au alăturat războaielor imperialiste, cum a fost cazul în 1991 în Furtună în Deșert, în Golf, și intervențiilor directe ale SUA, cum s-a întâmplat în Somalia în 1993, întărind și mai mult puterile intervenționiste ale celor mai puternice state imperialiste.

Teoria conspirației?

Democrația nu e un sistem fix, fixat și finit, ci un proces de luptă continuă și de realizări.

Câștigurile democratice nu sunt niciodată absolut sigure. Ele pot fi anulate dacă contradicțiile capitalismului amenință să arunce sistemul într-o criză. Esența capitalismului, motivul său de a exista, nu este de a construi democrația, sau de a-i ajuta pe oamenii care muncesc, sau de a salva mediul înconjurător, sau de a construi case pentru cei care dorm în frig pe străzi. Scopul capitalismului e de a converti natura în mărfuri și mărfurile în capital, de a investi și de a acumula, de a transforma fiecare colţ al lumii după propriul său chip pentru propria sa realizare. Unii oameni resping această critică și o consideră un fel de „teorie a conspirației”. Nu pot crede că cei care planifică politici ar putea uneori să-i mintă și ar putea avea agende secrete, nerostite, în slujba intereselor celor puternici. Ei insistă că, spre deosebire de noi ceilalţi, bogații și puternicii nu acționează cu premeditare și în mod deliberat. Conform acestei păreri, politicile interne și externe nu ar fi decât o serie de întâmplări nevinovate care nu au nimic de-a face cu menţinerea intereselor celor înstăriți. Cu siguranță, aceasta este impresia pe care chiar oficialii vor s-o lase. Îmi amintesc de un desen animat în care apăreau doi boi pe o pajişte. În privirea unuia se citeşte groaza şi spune: „Vai, tocmai am aflat cum se fac hamburgerii!” Celălalt îi spune: „Oh, sunteţi nişte stângişti paranoici, cu toate teoriile voastre despre conspiraţii”.

Cei care sunt victimizați de politicile statului capitalist ar trebui să înceapă să recunoască, dacă nu vor să devină și ei niște hamburgeri, că condițiile pe care le îndură sunt uneori mai mult decât rezultatul unei prostii nevinovate sau ca urmare a unor consecințe care nu au fost intenționate.

În unele medii, doar a spune cuiva că e „conspiraționist” e considerat un motiv suficient pentru a respinge ce spune acea persoană. Cu certitudine, există teorii ale conspirației care nu se bazează pe nimic, de exemplu, cele care susţin că sioniștii sau catolicii sau comuniștii sau ecologiștii sau teroriștii arabi sau oamenii de culoare sau Națiunile Unite iau controlul asupra Americii. Fie că e teorie a conspirației sau nu, ca să fie acceptată respinsă depinde de dovezi. Cei care spunem că elemente plasate la vârful statului capitalist mobilizează resurse imense pentru a menţine și pentru a promova interesele sistemului de clasă existent ar dori curtoazia a ceva mai mult decât o grimasă despre „teoria conspirației”. Așa cum am spus mai devreme, unii oameni resping orice sugestie că interese unora și puterea lor ar fi implicate în politica de stat. A respinge ca fantezii conspiraționiste toate afirmațiile care spun că clasele conducătoare, în mod conștient și premeditat, exercită puterea înseamnă a ajunge la poziția implauzibilă că nu există nici o planificare a unor interese personale, nici o secretomanie, nici o încercare de a amăgi publicul, nici o suprimare a informării, nici atacarea unor grupuri de oameni în mod deliberat, nici susţinerea unor politici fără nici un scrupul, nici un câștig intenționat obținut în mod injust și ilegal.

E ca și cei interesaţi din clasa conducătore ar trebui consideraţi ca acționând după principii perfect oneste, deși ocazional se dovedesc cam buimaci. Acesta cu siguranță ar fi un punct de vedere remarcabil de naiv referitor la realitatea politică.

Alternativa e să avem o teorie a coincidențelor sau o teorie a inocenței, care spune că lucrurile se întâmplă pur și simplu din cauze neintenționate, sau cu o lipsă de conștientizare a mizei, a cine obține ce, când și cum. Această teorie a inocenţei susține că muncitorii, fermierii, și cei mai obișnuiți oameni ar putea face încercări concertate pentru a-și urmări interesele proprii, dar nu elitele corporatiste și interesele de top financiare, care dețin și controlează atât de mult. Din anumite motive care nu sunt explicate, ar trebui să presupunem că bogații și puternicii, atât de școliți în afaceri și politică, atât de acasă la ei în cercurile puterii, nu sunt conștienți unde se află interesele lor, și că nu mișcă nici un deget pentru a le susține. O asemenea teorie a inocenței pare e mai acceptabilă pentru ei decât ideea că oamenii cu avuții imense și putere gigantică vor recurge la orice mijloc, care poate fi conceput, pentru a-și urmări interesele – statul fiind arma lor cea mai importantă armă în această operațiune plină de cruzime și susținută fără încetare.

CAPITOLUL 7: CAUZE PENTRU CARE MERITĂ LUPTAT

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”, Capitolul 7: Cauze pentru care merită luptat 

Apărătorii politicii oficiale susțin că „noi” am intervenit în alte țări din mai multe motive care merită, cum ar fi descurajarea proliferării înarmării, susținerea unor misiuni umanitare și stabilirea unor democrații electorale. Să analizăm ce susțin ei.

Descurajarea proliferării înarmării

Ni se spune că SUA ar fi o forță care susține pacea și ar fi împotriva proliferării înarmării. De fapt, producătorii de arme din SUA și Pentagonul ne-au dat rachete cu milioane de computere încorporate care le ghidează spre țintele lor; monștri de bombe non-nucleare, fiecare cu o capacitate explozivă de a distruge cartiere întregi; mitraliere pentru elicoptere, fiecare cu puterea de foc a unui batalion întreg de trupe convenționale; proiectile care străpung tancuri blindate care sunt făcute din deșeuri radioactive (mii dintre acestea au fost folosite în războiul din Golf și au contaminat solul și pânza de apă freatică din Kuweit și din Irak cu uraniu, cauzând îmbolnăvirea populației locale de cancer).

Cu greu se poate găsi o țară din Lumea a Treia care să nu fie înarmată până la dinți cu arme fabricate și distribuite de contractorii militari ai SUA, care lucrează mână în mână cu Pentagonul pentru a-și menține vânzările de 20 de miliarde de dolari în străinătate (n.t.: azi aceste vânzări se apropie de 50 de miliarde). Producătorii din SUA vând și arme, dar și tehnologie pentru a produce arme. Țări ca Turcia, Corea de sud, Indonezia, Taiwan, Israel, Egipt, Argentina și Singapore produc o mare varietate de sisteme militare moderne, beneficiind de asistența firmelor din SUA.

Unii dintre acești contractori au devenit exportatori de arme de sine stătători.

În privința armelor nucleare, Statele Unite a fost prima țară care a fabricat bomba atomică și singura care a folosit-o vreodată – la Hiroshima și Nagasaki în 1945. Administrația Eisenhower a oferit arme nucleare francezilor în ajunul înfrângerii lor la Dienbienphu în Indochina în 1954; Parisul a refuzat oferta. Administrația Eisenhower a amenințat cu atacuri nucleare împotriva Chinei în 1955, când Beijingul a făcut pași împotirva Quemoy și Matsu, două insule mici folosite de naționaliștii chinezi pentru a lansa atacuri asupra teritoriului continental al Chinei. Cei care luau decizii în SUA au insinuat că vor folosi armele nucleare împotriva Vietnamului, în anii 1960 și la începutul anilor 1970, și împotriva Uniunii Sovietice în timpul crizei rachetelor cubaneze din 1962.

Între 1945 până în 1990, statul securității naționale al SUA a detonat cel puțin 950 de bombe nucleare – adică o bombă nucleară la fiecare 80 de zile, mai mult decât au testat toate celelalte țări împreună. Armata SUA are cea mai mare flotă care poate lansa bombe nucleare inclusiv B-52, FB-111 și B-1B. Ca și cum asta nu ar fi destul, Congresul a votat încă 31 de miliarde pentru a cumpăra bombardiere B-2 în 1990.

Armata SUA posedă mii de rachete strategice și tactice, care sunt echipate cu aproximativ 17.000 de focoase nucleare. În jur de 4.500 de arme nucleare sunt trimise cu forțele americane peste mări. Se pretinde că acest arsenal ar fi necesar pentru a descuraja un atac sovietic. Dar, rămâne intact chiar și azi.

Oficialii SUA se prezintă ca fiind împotriva înarmării nucleare – doar unor țări. Fără nici cea mai mică dovadă, au acuzat Iranul și apoi Irakul că au dezvoltat „capabilități nucleare”, apoi au tratat posibilitatea ca și cum ar fi fost o amenințare directă și iminentă la „pacea regională și la stabilitate”. Când Cuba a anunțat planuri de a construi o fabrică nucleară non-militară, Washington a făcut scandal că asta însemna că Cuba își dezvoltă „o capacitate posibil nucleară”.

În 1993, CIA și Pentagon au acuzat Republica Democrată Populară Coreană (DPRK), cunoscută ca Corea de nord comunistă, că era implicată într-un program clandestin de arme nucleare. Ca dovadă, au arătat extragerile de rutină de plutoniu și către instalații nucleare. Oficialii SUA și presa nu au menționat niciodată că, între mai 1992 și ianuarie 1993, DPRK a permis ca aceste instalații să fie investigate de inspectorii de la International Atomic Energy Agency (IAEA). Într-un interviu la CNN (16 aprilie 1994) președintele DPRK, Kim Il Sung, a insistat că țara sa nu avea nici capacitatea, și nici intenția să fabrice arme nucleare: „Lumea cere acum țării noastre să arate arme nucleare pe care noi nu le avem… Am construit mult în țara noastră și nu vrem să o distrugem. Cei care vor război și-au pierdut mințile.”

Într-un alt interviu cu un reprezentant al Carnegie Endowment for International Peace, Kim a adăugat: „Ce sens ar avea ca noi să facem 2 arme nucleare când voi aveți 10.000, plus sisteme pe care noi nu le avem?”

Washingtonul a cerut sancțiuni economice împotriva Pyongyang și a forțat IAEA să adopte o rezoluție care cerea inspecții la toate bazele nucleare din Corea de nord. Apoi a urmat un exercițiu comun militar la care au participat 200.000 de trupe din SUA și din Corea de sud, cu arme care au inclus și arme nucleare.

Drept răspuns, Nordul și-a pus forțele în alertă și a declarat: „Unii oficiali ai secretariatului IAEA insistă cu încăpățânare să ne „inspecteze” toate bazele militare așa cum dictează SUA, în timp ce ignoră cererea noastră ca bazele și armele nucleare ale SUA din Corea de sud să fie investigate și inspectate. Dacă acceptăm cu supunere inspecția din partea IAEA, asta ar însemna să legitimăm acte de spionaj din partea SUA și să punem în pericol toate instalațiile noastre militare”.

Într-un interviu la NBC-TV (3 aprilie 1994), secretarul apărării William Perry a remarcat cu cinism că „e de conceput ca sancțiunile SUA să provoace Corea de nord să lanseze un război și acesta e un risc pe care dorim să ni-l asumăm”. Predecesorul lui Perry, Les Aspin, remarcase: „Ne concentrăm asupra nevoii de a proiecta putere în regiuni importante pentru interesele noastre și să învingem puteri regionale potențial ostile, cum ar fi Corea de nord și Irak”. În mai 1994, senatorul John McCain (Republican din Arizona), un individ considerat o autoritate în politica externă, a cerut declanșarea de atacuri aeriene asupra reactorului nuclear al DPRK din Yongban, chiar dacă a recunoscut „că ar putea lansa radiații nucleare”. Pyongyang poate fi iertat că și-a imaginat că ar fi o țintă militară.

Nu s-a menționat în toată această controversă că Statele Unite, potrivit unei estimări din 1986 a Brookings Institution, plasase 1.000 de arme nucleare în Corea de sud la o distanță foarte mică de Corea de nord.

Campania Washingtonului de a opri proliferarea armelor nucleare a fost aplicată într-un mod selectiv împotriva țărilor pe care a vrut să le destabilizeze: Irak, Iran, Cuba, Uniunea Sovietică, Libia și Corea de nord. Arsenalul nuclear din țările ale căror politici sunt congruente cu cele ale imperiului global al SUA, cum ar fi Marea Britanie, Franța, Pakistan, și Africa de sud (regimurile dinainte de 1994) nu au stânit nici un semnal de alarmă la Washington.

Chiar în momentul în care susținea că Corea de nord ar fi o amenințare nucleară, administrația Clinton a ignorat total faptul că Japonia depozita plutoniu, încălcând tratele internaționale.

Nici un lider SUA nu a exprimat vreo nervozitate în privința Israelului sau Chinei, deși fiecare are aproximativ 200 de arme nucleare. SUA chiar a oferit asistență materială Israelului și Africii de sud, când au fost implicate în construirea de arme termonucleare.

În sinteză, politica de „non-proliferare” a SUA se bazează pe un dublu stardard ipocrit. Dacă liderii SUA ar fi interesați să promoveze denuclearizarea globală, ar reduce drastic arsenalul SUA și ar pleda viguros pentru o politică de non-proliferare pentru toate țările.

Farsa războiului chimic

După ce au refuat 50 de ani să semneze procotolul de la Geneva, care interzicea folosirea de arme chimice și biologice (CBW), Statele Unite au devenit țară semnatară în 1975. Curând după aceea, oficialii din SUA au susținut că au dovezi „copleșitoare” că sovieticii (care semnaseră protocolul în 1928) au dus un război cu arme chimice în Afganistan, Cambogia și Laos. Dacă ar fi fost adevărat, acuzația ar fi dat Washingtonului destule justificări pentru a continua extinderea propriului său program de CBW. Specialiști de frunte în arme chimice și biologice americani au pus la îndoială acuzațiile, remarcând printre altele că:

1. campanii masive de război chimic de-a lungul a 9 ani ar fi ucis mii de oameni și ar fi lăsat urme, oameni contaminați.

2. descrierea pe care a dat-o guvernul sistemelor folosite de sovietici (baloane și cochilii care emit nori, tancuri care răspândesc lichide) nu se potrivește nici unui tip de sistem de atac cu arme chimice sau biologice.

3. descrierile victimelor care vomitau mari cantități de sânge erau improbabil să fie adevărate în măsura în care nici o masivă vomitare de sânge nu a fost găsită în decenii de experimente pe animale în laboratoare.

În 1984, doi oameni de știință din SUA au anunțat că „ploile galbene acide din Asia de sud est nu erau în urma unor depozite de arme chimice și biologice, ci masive cantități de excremente de albine. Au decis că guvernul SUA era vinovat nici mai mult nici mai puțin decât de „cercetări superficiale” și „erori oneste”. Această concluzie implauzibilă a fost promovată masiv de presă și a fost acceptată chiar și de către oamenii de stânga.

Din nou, s-a presupus că planificatorii de politici erau proști și nu malefici. Ni s-a cerut să credem că, de-a lungul unei campanii susținute de dezinformare de decenii, ei doar au continuat să confunde materiile fecale ale albinelor cu atacurile chimice, că atunci când au fabricat rapoarte ale „martorilor” despre rachetele sovieticilor care emiteau nori gableni, roșii și verzi de gaz otrăvitor, și când au produs mărturii, care nu se susțineau, ale unor „victime” care pretindeau că ar fi fost otrăvite în atacuri cu arme chimice și biologice, și multe alte povești inventate despre războaiele chimice ale sovieticilor. Toate astea, ni se spune, ar fi fost rezultatul unei „erori oneste”, ca aceea referitoare la materia fecală a albinelor. De fapt, a fost o campanie concertată de dezinformare care a folosit în mod repetat informații cunoscut ca fiind false, scenarii imaginate și chiar și minciuni fabricate deliberat.

În 1988, Washingtonul a luat Libia în colimator, și a pretins că unele fotografii aeriene arătau că colonelul Qaddafi construise o fabrică chimică cu intenția de a produce arme chimice și biologice. Qaddafi a susținut că fabrica nu era echipată pentru a produce arme chimice și biologice și s-a oferit să permită o inspecție internațională să o verifice. Liderii SUA au respins oferta și au spus că o inspecție nu ar fi dovedit că fabrica nu ar fi putut fi folosită într-o zi pentru producerea de arme chimice și biologice – de fapt, au admis că fotografiile lor aeriene nu validau acuzațiile lor.

În 1991, în timpul războiului din Golf, oficialii SUA au justificat un atac aerian asupra unei fabrici din Irak pretinzând că ar fi fabricat în secret arme chimice. Investigații ulterioare, inclusiv mărturii de la firme europene implicate în construirea originală a fabricii, au demonstrat că fabrica producea lapte praf pentru copii, așa cum declaraseră irakienii.

Pretexte umanitare

Contrar credințelor populare, SUA nu e sunt diferită de cele mai multe țări, în sensul că nu are un record impresionant umanitar. Adevărat, multe națiuni, inclusiv SUA, trimit ajutoare peste străinătate ca răspuns la anumite crize particulare. Dar aceste acțiuni nu reprezintă angajamentele de politică externă esențiale. Ele au loc sporadic, sunt limitate în dimensiuni și ascund multe alte ocazii când guvernul alege să nu facă absolut nimic pentru alte țări în situații disperate.

Cele mai multe misiuni de ajutorare ale SUA servesc ca pretext pentru scopuri politice ascunse, și anume, pentru a consolida regimuri conservatoare, pentru a construi infrastructură care să fie de folos marilor investitori și nu populației locale, ca să dea o aură de legitimitate programelor de contra-insurgență, și ca să submineze autosuficiența agrară locală în timp ce promovează agribiznis ale SUA.

Au existat ocazii memorabile când oficialii SUA s-au dovedit a fi orice altceva dar nu umanitari. De exemplu, Holocaustul. Administrația Roosevelt nu a făcut nimic pentru a ajuta zeci de mii de evrei care încercau să scape de lagărele de exterminare ale naziștilor. Washingtonul a refuzat să mărească cotele restrictive privind imigrația și nu a permis nici chiar să acopere numărul limitat care era permis evreilor. Oficialii SUA chiar au mers până acolo că au convins guverne din America Latină să își închidă porțile pentru refugiații și imigranții din Europa.

Să vorbim despre Africa de sud. Decenii la rând, Washingtonul nu a făcut nimic pentru a descuraja acea țară rasistă, dominată de albi, să nu mai provoace suferință și sărăcire și moarte în rândul populației africane. Liderii SUA au preferat să mențină relațiile comerciale și de investiții cu acel regim de apartheid.

SUA nu a ridicat un singur deget umanitar pentru a opri Pakistanul de vest să masacreze Pakistanul de est (ulterior redenumit Bangladesh).

A fost mult mai preocupat să oprească India și Uniunea Sovietică să-și extindă influența în regiune.

În anii 1980, statul securității naționale al SUA i-a ajutat în tăcere pe Khmerii Roșii în campaniile lor de teroare și masacre, folosindu-i ca forță de destabilizare împotriva guvernului socialist din Cambodia.

Fie că sunt populații de indigeni din pădurile tropicale din America latină sau din Asia de sud-est, fie că sunt kurzi, Biafrani, sau Palestinieni, fie că sunt chinezi din Indonezia, timorezi din est, angoli, oameni din Mozambique, din Guatemala, din El Salvador, sau din zeci de alte popoare, Statele Unite nu au făcut aproape nimic pentru a-i ajuta să scape de teribile suferințe și în cele mai multe cazuri au făcut foarte mult pentru a-i ajuta pe cei care-i oprimau pe aceștia.

Pentru libertate, în stil Mujahideen

Unii arătă spre Afghanistan ca un exemplu de intervenție bună, salvarea unui popor atacat de agresiunea sovietică. De fapt, cei care destabilizau Afghanistanul nu erau cei din Moscova, ci erau cei din statul securității naționale al SUA. Cu ani înainte ca trupele sovietice să intre în țară, administrația Carter a oferit asistență triburilor afgane care s-au răzvrătit împotriva guvernului de la Kabul.

Kabul avea un pact de non-agresiune cu Moscova și primea ajutor militar și economic sovietic. La sfârșitul anilor 1970, armata afgană a pornit o revoluție socială care a inclus programe de reformă a pământului, alfabetizare, locuințe și sănătate publică.

Moșierii privilegiați și șefii de triburi mujahideen – care își aveau bazele în special în Iran și Pakistan – și-au accelerat rebeliunea, primind asistență de miliarde de dolari de la Statele Unite și de la Arabia Saudită.

Pentru moșierii feudali, trăsătura de netolerat a guvernului revoluționar a fost reforma pământului în beneficiul țăranilor pe care moșierii îi obligau să muncească pentru ei și să le plătească biruri. Pentru cei din triburi, era angajamentul guvernului față de egalitatea dintre sexe, și față de educația pentru femei și copii, și campania de abolire a cultivării opiului.

Sovieticii au intrat în război după cereri insistente și repetate din partea guvernului din Kabul, luat cu asalt. În 1988, Moscova a încercat să-și retragă trupele și a cerut ca un guvern de coaliție non-socialist, din multe partide care includea un rol major pentru rebeli.

Statele Unite au intervenit în Afghanistan de partea liderilor feudali care-și pierduseră moșiile, și de partea șefilor de trib reacționari și a traficanților de opiu. Dacă asta a fost o cauză care să merite, atunci cum ar fi o cauză care să nu merite?

Unul dintre cei mai ticăloși lideri ai mujahedinilor era Gulbaddin Hekmatyar, care a invadat Afghanistanul în 1975 cu o forță armată, în mare creată de armata din Pakistan și de CIA. Principal destinatar al asistenței militare din partea SUA, el era principalul traficant de heroină al Afganistanului. La mijlocul anilor 1980, mujahideenii afgani asigurau în jur de jumătate din heroina consumată în Statele Unite și erau cei mai mari exportatori de opiu din lume.

Investigatori independeți, ca Steven Galster și John Fullerton, în cărțile lor despre războiul din Afghanistan, au relatat că mujahedinii au recurs la tortură generalizată și la executarea prizonierilor, la uciderea civililor, la jafuri și la violarea femeilor. Aceste atrocități au fost ignorate de presa din SUA.

Sovieticii s-au retras din Afghanistan în 1988.

Guvernul din Kabul a rezistat până în 1992, când a fost răsturnat de la putere de rebeli. Victorioșii mujahedini imediat au început un război împotriva unii altora, au transformat orașele în ruine, au terorizat populația civilă și au organizat execuții în masă.

Sute de fundamentaliști din alte țări, cum ar fi Algeria, au fost antrenați de CIA și au luptat în Afghanistan.

După război, s-au întors acasă pentru a susține atacuri teroriste organizate împotriva activistelor care luptau pentru drepturile femeilor și a altora pe care îi acuzau că le „occidentalizau” țările.

Intervenția SUA din Afghanistan nu s-a dovedit cu nimic diferită de intervenția SUA în Cambogia, Angola, Mozambique, Etiopia, Nicaragua și alte țări.

A avut aceeași intenție de a opri o schimbare socială egalitară, și același efect de a răsturna un guvern care era reformist economic. În toate aceste cazuri, intervenția a adus la putere elemente retrograde, a lăsat economia în ruine și a distrus sute de mii de vieți.

Ajutor de foamete pentru Conoco

Cu doar câteva zile înainte de a pleca din funcție, în ianuarie 1993, președintele Bush a trimist trupe în Somalia care s-ar fi presupus că trebuia să păzească distribuția de mâncare pentru poporul înfometat. Aici se spune că ar fi fost o cauză umanitară care merita. Dar de ce să fie Bush tulburat de sărăcia și foametea de acasă sau din străinătate dintr-o dată și să fie așa de afectat de foametea din Somalia? De ce nu de foametea din alte țări africane devastate de sărăcie?

Și de ce o asemena operațiune militară elaborată pentru „ajutor de foamete” umanitar?

Adevărul a ieșit la iveală când Los Angeles Times (18 ianuarie 1993) a relatat că „patru companii majore de petrol stau și așteaptă în liniște o avere în exclusivitate din concesionările exploatărilor și explorărilor a zeci de milioane de hectare de pe teritoriul Somaliei”. Relatarea remarcă faptul că „aproape două treimi din Somaila au fost alocate giganților petrolieri americani Conoco, Amoco, Chevron și Phillips în ultimii ani, înainte ca președintele pro-SUA al Somaliei, Mohamed Siad Barre, să fie alungat de la putere”. Companiile erau „bine poziționate să profite de cel mai promițător potențial în rezerve de petrol în momentul în care națiunea era pacificată”. Articolul relatează că „experții în ajutor, analiști veterani din Africa de Est și alți câțiva proeminenți somalezi” credeau că „președintele Bush, un fost om al petrolului din Texas, era determinat să acționeze în Somalia, „cel puțin în parte” pentru a proteja investițiile corporațiilor petroliere.

Oficialii guvernului și reprezentanții industriei petrolului au insistat că nu ar fi fost vorba de asta. Totuși, Conoco (deținut de Du Pont), a cooperat activ și direct în operațiunea militară permițând ca birourile sale din Mogadishu să fie transformate într-o ambasadă de facto a SUA și în sedii militare. Guvernul SUA de fapt a închiriat birouri de la Conoco. Adică, contribuabilii din SUA plăteau pentru trupele din Somalia, pentru a proteja interesele private ale Conoco și plăteau corporația pentru privilegiul de a face asta. Articolul din Times continuă: „Relația strânsă dintre Conoco și trupele de intervenție ale SUA i-a lăsat pe mulți somalezi și pe experți în dezvoltare străină nedumeriți de cât de rapid se ștergea diferența dintre guvernul SUA și o mare companie de petrol”.

A lăsat pe toată lumea să creadă că marea chestiune aici nu era ajutorul de foamete, ci asistența pentru petrol – adică, pentru concesiunile de petrol oferite sub regimul lui Siad Barre care vor fi transferate (corporațiilor americane) dacă și când pacea va fi restabilită”, a spus un expert din Somalia. „Potențial, e vorba de miliarde de dolari, și credeți-mă, despre asta e vorba aici”.

Articolul relatează că geologii, experții în forări și chiar Bush însuși, când era vicepreședinte, au remarcat public că regiunea era bogată în rezerve de petrol. „Dar din momentul în care intervenția SUA a fost declanșată, nici administrația Bush, nici vreo persoană din companiile de petrol nu au comentat public nimic referitor la potențialul pentru petrol al Somaliei sau despre rezervele ei de gaz”.

Poate au devenit atât de preocupați de aspectele umanitare ale misiunii că pur și simplu au uitat de concesiunile de miliarde de dolari pentru petrol. Mai probabil, au preferat să nu pună publicul în alertă față de posibilitatea că din nou trupele americane ofereau mușchii pentru marile afaceri.

Restul presei centrale (inclusiv Los Angeles Times, cu excepția acelui singur articol) a rămas tăcută față de concesiile de petrol și față de administațiile Bush și Clinton și față de companiile de petrol.

Intervenția a fost tratată ca o operațiune umanitară și apoi ca o operațiune de „construire a unei națiunii”. Trupele SUA și ONU au dus lupte, au ucis câteva mii de somalezi, în încercarea de a vâna un „lord al războiului”, care era considerat prea independent. Nu trebuie să fii marxist să suspectezi că scopul Washingtonului era de fapt să instaureze la conducerea ţării o ordine a clasei comprador, nu la fel de brutală ca cea a fostului regim al lui Siad Barre, dar una care tot ar fi servit interesele investitorilor străini.

Când 18 soldaţi americani au fost ucişi în timpul conflictelor din Somalia, publicul din SUA a început să pună întrebări legate de intervenţia de acolo. Deloc surprinzător, administraţia Clinton nu a răspuns imediat prin: „Suntem acolo ca să ne fabricăm un stat satelit, care să-i slujească pe investitorii străini de tipul Conoco”. Din nou, comentatorii au concluzionat că era vorba de încă un efort al politicii externe al SUA care ar fost greşit conceput, un caz „de intenţii bune care s-a dovedit a fi o eroare”.

Grosul contingentului de trupe SUA a plecat din Somania, dar 19.000 de trupe ale ONU au rămas acolo pentru a continua fabricarea unui stat care să fie în slujba corporaţiilor transnaţionale. În mai multe regiuni din Somalia, unde trupele ONU nu erau prezente, conflictele dintre triburi au escaladat iar afaceriştii locali, liderii comunităţilor, studenţii şi reprezentanţii diferitelor facţiuni au produs acorduri de pace pe care au reuşit să le implementeze. În zonele unde trupele ONU erau prezente, conflictele dintre triburi au continuat, întrucât clanurile erau în competiţie să obţină slujbe la ONU, contracte şi milioane de dolari pentru diferite servicii (Oped, New York Times, 6 iulie 1994).

În multe ocazii, trupele ONU au fost ţinta atacurilor şi au înregistrat pierderi. Misiunea ONU din Somalia a fost declarată un efort inutil chiar şi de proprii ei lideri, care au ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să plece acasă şi să-i lase pe somalezi să-şi rezolve problemele între ei.

Alegeri, DA! (Depinde de cine câştigă, însă)

Planificatorii imperiului SUA vor folosi orice mijloc la îndemână, de la asasinate politice la alegeri, în funcţie de ce dictează circumstanţele. Vor promova alegerile în străinătate, le vor monitoriza, le vor cumpăra, le vor falsifica, sau le vor submina. CIA a finanţat candidaţi pro-capitalişti în competiţii electorale din Europa, Africa, America Latină, Asia de sud-est şi Orientul Mijlociu. În 1955, CIA a cheltuit 1 milion de dolari în Indonezia pentru a susţine un partid musulman conservator, dar partidul a obţinut voturi puţine, în timp ce comuniştii au obţinut o susţinere populară mare. Aşa că CIA a declanşat o operaţiune de anulare a rezultatului alegerilor, prin susţinerea unei lovituri armate câţiva ani mai târziu. Această lovitură a eşuat, dar o alta, în 1965, a reuşit, ducând la masacrarea a aproximativ 500.000 de oameni (n.t.: de fapt, indonezienii vorbesc chiar și de 3 milioane de victime), în ceea ce a fost cel mai mare masacru în masă de la Holocaust.

În 1958, administraţia Eisenhower a inundat cu bani campania pentru alegerile pentru Adunarea Naţională din Laos cu scopul de a asigura victoria candidaţilor conservatori şi pentru a bloca Pathet Lao, un partid anti-capitalist şi anti-imperialist. Dar conservatorii nu au obţinut susţinere populară, iar Pathet Lao a fost votat masiv. Din nou, CIA a declanşat operaţiunea de anulare a alegerilor, renunţând la voturi şi recurgând la gloanţe. Folosind o combinaţie de bani şi coerciţie, agenţia i-a recrutat pe oamenii din tribul Meo (adică Hmong) într-o armată privată cu scopul de a declanşa un război împotriva partidului Pathet Lao.

Aşa cum am remarcat într-un capitol anterior, CIA i-a ajutat pe cei din Meo să-şi transporte recoltele de opiu pe pieţele importate, un serviciu care a dus la strângerea legăturilor dintre cei din trib şi oamenii CIA.

Când armata privată Meo s-a dovedit insuficientă pentru a distruge Pathet Lao, planificatorii de politici din SUA au început un război aerian secret împotriva Laos în 1969; atacurile aeriene au continuat câţiva ani. SUA a bombardat regiuni civile vaste folosind B-52 şi a distrus sat după sat, a şters de pe faţa pământului orice clădire din Valea Jars.

Populaţia rurală a supravieţuit ascunsă în tranşee, adăposturi sub pământ sau peşteri şi ieşea doar noaptea să cultive pământul. Plantaţiile de orez au fost bombardate şi transformate în cratere, iar asta a făcut imposibil ca sătenii să mai poată cultiva pământul. Zeci de mii de oameni au fost masacraţi; mulţi au murit de foame. Întregi regiuni din Laos au fost efectiv depopulate.

Vietnamul a fost supus unui război odios de exterminare. În Indochina, SUA a bombardat cu mai multe bombe decât au fost folosite în al doilea război mondial în total. John Quigley a relatat în cartea sa, “The Ruses of War” (Vicleşugurile Războiului): “Doar în sud, bombele aruncate de bombardierele B-52 au lăsat în urmă aproximativ 23 de milioane de cratere, transformând pământul într-o mlaştină şi distrugând aproape jumătate din pădurile din sud”.

Mii de mine neexplodate au rămas pe câmpuri unde fermierii se duceau să cultive pământul, aşa că „ţăranii din Vietnam sunt ucişi sau mutilaţi și la mult timp după terminarea războiului”. La mijlocul lui iunie 1994, guvernul din Vietnam a anunţat că trei milioane de soldaţi din Vietnam şi de civili au fost ucişi în război, 4 milioane au fost răniţi sau mutilaţi, două milioane de oameni au fost făcuţi invalizi pe viaţă.

În Nicaragua, mai întâi au fost gloanţele şi apoi urnele de vot. După ce a atacat constant populaţia din Nicaragua în cea mai mare parte a decadei din războiul dus de Contra, statul securităţii naţionale al SUA le-a promis ajutor şi că va înceta războiul dacă vor vota o coaliţie pro-capitalistă şi anti-Sandinistă la putere, UNO, ceea ce populaţia a acceptat să facă în 1990. Washingtonul a vărsat milioane de dolari în acele alegeri, căutând o cale să submineze revoluţia Sandinistă.

În Mexic în 1988, candidatul popular de stânga Cuauhtemoc Cárdenas, care conducea decisiv în sondaje, s-a trezit că alegerile i-au fost furate de sub nas. Guvernul a confiscat toate urnele de vot şi a refuzat să spună rezultatul alegerilor timp de mai multe zile. Cei din partea opoziţiei, care ar fi trebuit să participe la numărarea voturilor, nu au avut acces la urnele de vot. Când rezultatele au fost în cele din urmă anunţate, nu s-a mai mirat nimeni că cel care a fost declarat învingător a fost Carlos Salinas, candidatul guvernului. Sute de miii de mexicani au protesat față de furtul de putere, în faţa Palatului Naţional din Mexico City. Liderii SUA au primit rezultatele falsificate ale alegerilor cu mare satisfacţie şi nu au cerut reluarea votului, ştiind foarte bine că alegerile au fost falsificate.

Alegerile din El Salvador din 1984 şi 1989 au avut loc într-o atmosferă de teroare şi de asasinate politice, fără ca secretul votului să fie respectat, fără ca voturile să fie numărate onest, sau ca partidele de stânga să poată participa la alegeri. Mike Zielinski scria (CovertAction Quarterly, vara lui 1994): „A fost inventat un pretext pentru publicul internaţional, pentru o dictatură militară susţinută de SUA”. În ianuarie 1992, forţa de gherilă de eliberare, FMLN, a semnat un acord de pace cu guvernul şi doi ani mai târziu alegerile au fost organizate cu participarea stângii, pentru prima dată. Partidul de guvernare ARENA, de extremă dreapta şi susţinut de SUA, a câştigat într-o campanie dominată de manipulare, fraudă, intimidare, şi violenţe. Având de 50 de ori mai mulţi bani decât FMLN, ARENA a dus o campanie care a exploatat fricile unei populaţii traumatizate de 12 ani de război, sugerând că FMNL va aboli religia şi că îi va asasina pe bătrâni. Cel puţin 32 dintre membri FMLN, cei mai mulţi candidaţi şi muncitori importanţi implicaţi în campanie, au fost asasinaţi în timpul campaniei. În jur de 300.000 de oameni nu au avut acces la documentele care le permiteau să voteze. Alţi 320.000 nu au avut voie să intre în secţiile de votare chiar şi având documente care le permiteau să voteze, pentru că numele lor au fost misterios omise de pe listele de votare. Între timp, mii de decedaţi, ale căror nume încă erau pe liste – inclusiv ale fostului lider al ARENA, Roberto D’Aubuisson şi al fostului preşedinte José Napoleón Duarte – au reuşit în mod miraculos să voteze. Autobuzele au fost puse în circulaţie în ziua alegerilor în special doar în zonele unde ARENA era favorită, în timp ce votanţii din zonele FMLN au fost lăsaţi fără mijloacele de a ajunge la secţiile de votare. Multe regiuni în care FMLN era susţinut puternic de populaţia locală au fost supuse hărţuirilor din partea armatei şi intimidărilor în timpul orelor de votare. Oficialii ARENA controlau tribunalele electorale şi invariabil dădeau sentinţe care erau în favoarea partidului lor, respingând cererile a 74.000 de oameni care doreau să voteze dar nu puteau îndeplini exact documentaţia necesară.

Amintind de ce s-a întâmplat în Mexic, numărătoarea voturilor folosind computerele a fost amânată zile la rând, şi nu s-a potrivit cu numărătoarea manuală, vot cu vot. Tehnicienii de la partidele de opoziţie au fost expulzaţi din camera centrală de control a computerelor în noaptea alegerilor. Chiar şi în ciuda acestor abuzuri, FMLN a câştigat 25 la sută dintre mandate. Rămâne întrebarea cât ar fi obţinut stânga de fapt, dacă alegerile ar fi fost libere. În ciuda fraudelor şi intimidărilor, El Salvador a fost declarată „o democraţie” de către liderii politici ai SUA şi de către presa internaţională.

La fel, alegerile au fost fraudate în Republica Dominicană, după invadarea ţării de către SUA, în Filipine sub dictatura lui Marcos, în Grenada după invazia SUA şi în multe alte ţări în condiţii similare.

Toate acestea nu înseamnă că cineva vrea să spună că alegeri controlate nu au loc în ţările din lumea a treia. Chiar campaniile din Statele Unite sunt caracterizate de condiţii prohibitive pentru accesul la urnă a unui partid minoritar, de taxe de candidatură foarte mari, de calificări restrictive pentru votanţi, de acces limitat sau deloc în media, de costuri imense ale campaniilor electorale, de nici o reprezentare promoţională, toate acestea făcând imposibil pentru partidele alternative, care nu sunt susţinute de sponsori bogaţi, să ajungă la publicul de masă.

Uneori orice aparenţă de democraţie e aruncată la coş, aşa cum s-a întâmplat în Canada, unde a fost adoptată o lege care cerea ca partidele să prezinte cel puţin 50 de candidaţi în fiecare alegere federală, la un cost de 50.000 de dolari (1.000 de dolari pe candidat). Partidele care nu reuşesc să prezinte atâţia candidaţi sunt „eliminate din registratura oficială”. Nu mai au voie să strângă fonduri pentru campanie şi nici să cheltuie bani pentru activităţi politice, chair şi pentru susţinerea candidaţilor nominali. Şi sunt obligate să-şi lichideze toate bunurile şi să dea restul de fonduri guvernului. Sub această lege nedemocratică, Partidul Comunist din Canada, împreună cu alte trei partide, au fost eliminate din registratura oficială.

Operaţiunea „Operaţie estetică”

În unele cazuri rare, intimidarea şi frauda se dovedesc insuficiente şi un reformist chiar câştigă alegerile. Aşa s-a întâmplat în 1990 în Haiti, unde un preot popular, părintele Jean-Bertrand Aristide, etichetat un stângist din cauză că a fost de partea săracilor şi împotriva bogaţilor, a câştigat un copleşitor 70 la sută din vot şi a devenit primul preşedinte ales liber în Haiti. În timpul scurtului său mandat, Aristide a luptat împotriva corupţiei din guvern şi pentru servicii publice mult mai accesibile. A încercat să dubleze salariul minim de la 2 dolari la 4 dolari pe zi, nu pe oră. A încercat să stabilească un program de protecţie socială şi proiecte de reformă a pământului, care toate au stârnit opoziţia din partea băncilor şi a ambasadei SUA. Ferme cooperative au fost începute de ţărani, în sate, şi s-au dovedit un succes, până când armata i-a atacat pe ţărani, i-a suprimat şi le-a asasinat organizatorii.

9 luni de eforturi democratice au fost prea mult pentru liderul militar al Haiti, un general pregătit în SUA, Raoul Cedras şi pentru armata sa, care au confiscat puterea şi i-au masacrat pe susţinătorii lui Aristide, i-au bătut şi i-au torturat pe mulţi alţii. Lovitura de stat militară a obţinut susţinerea bogaţilor din Haiti, a investitorilor străini şi a ierarhiei (conducerii) bisericii romano-catolice.

Sub presiunea Vaticanului, ordinul Salesian Order l-a expulzat pe preotul Aristide pentru că „ar fi incitat la violenţă şi la exaltarea luptei de clasă” şi pentru că „i-a destabilizat pe enoriaşi” (San Francisco Bay Guardian, 21 septembrie 1994).

În susţinerea campaniei sale de teroare, armata a fost susţinută de serviciul de informaţii naţional al Haiti (SIN), descris de jurnalistul de investigaţii Dennis Bernstein ca fiind „creat, antrenat, monitorizat şi finanţat” de CIA. „Din momentul în care a fost stabilit, SIN a fost ochii şi urechile CIA, în timp ce a devenit centrul unui cerc intim al puterii, format din miliardarii din Haiti şi din reţelele de traficanţi de droguri”.

În ultimii trei ani, Washingtonul nu a făcut nimic pentru a restaura puterea democratică a lui Aristide. CIA a emis un raport în care a susţinut că era dezechilibrat psihic. Preşedintele Clinton în cele din urmă a impus sancţiuni economice împotriva Haiti şi în septembrie 1994 a invadat şi a ocupat această ţară, cu intenţia declarată de a „revigora democraţia” şi de a-l aduce pe Aristide înapoi la putere.

În primele zile ale ocupaţiei, însă, a fost anunţat că trupele americane aveau să coopereze cu armata din Haiti. Generalul Cedras avea să rămână în funcţie încă o lună şi nici el şi nici hoardele sale nu aveau să fie obligaţi să părăsească ţara.

Deplină amnistie a fost oferită întregii armate pentru o serie lungă de crime îngrozitoare. Statele Unite a anunţat şi că bunurile juntei din băncile din SUA, care se ridicau la milioane de dolari furaţi de la oamenii din Haiti, nu vor fi îngheţate şi vor fi date generalilor.

Lui Aristide i s-ar fi permis să-şi încheie ultimele luni ale mandatului – dar cu un preţ uriaş. A fost şantajat şi forţat să accepte o înţelegere cu Banca Mondială care includea un transfer al unor puteri prezidenţiale către parlamentul din Haiti, dominat de conservatori, privatizare masivă a sectorului public, o reducere a angajărilor în sectorul public cu jumătate, o reducere a reglementărilor şi taxelor impuse corporaţiilor SUA care investeau în Haiti, creşterea subvenţiilor pentru exporturi şi pentru corporaţiile private şi scăderea taxelor de import. Reprezentanţii Băncii Mondiale au recunoscut că aceste măsuri aveau să provoace mult rău săracilor din Haiti, dar erau în beneficiul „luminaţilor investitori străini”.

În acelaşi timp, susţinătorilor lui Aristide li s-a interzis să protesteze. Serviciile secrete americane, lucrând strâns cu serviciile secrete din Haiti, erau pregătite să ia cu asalt forţele populare şi să recurgă la arestări în masă, dacă era necesar. Fostul consilier pe probleme de securitate naţională, James Schlesinger (ABC-TV, 16 septembrie 1994) a remarcat că forţele SUA i-ar fi oprit pe „oamenii lui Aristide să recurgă la represalii”.

Mulţi dintre aceştia sunt săraci”, a spus el, „şi ar fi putut să-şi dorească să vandalizeze casele bogaţilor”. „Va fi dificil şi pentru Aristide să-şi controleze propria populaţie. Riscul e că vom avea jafuri, răzmeriţe, şi un mare număr de morţi cu care acestea vor fi asociate”. Era clar că SUA se afla în Haiti pentru a-i proteja pe bogaţi de săraci şi pentru a apăra armata de populaţie, şi nu invers. Ca şi cum populaţia ar fi fost clasa de opresori economici şi asasini înarmaţi, şi nu victima acestora.

În timpul ocupaţiei, firmele SUA aflate în Haiti au deschis focul asupra oamenilor care încercau să se organizeze în sindicate şi au continuat să-i plătească pe muncitori cu 10 cenţi pe oră, pentru o zi de muncă de 10 ore.

Foarte puţin, sau chiar nimic, din profiturile acestor companii au rămas în Haiti pentru a contribui la dezvoltarea ţării. Între timp, situaţia din Haiti e din ce în ce mai rea. Potrivit chiar Băncii Mondiale, numărul de haitieni care trăiesc în sărăcie absolută a crescut de la 48 la sută în 1976 la 81 la sută în 1985, ceea ce indică o serioasă răspândire a malnutriţiei, bolilor şi analfabetismului.

În timp ce Casa Albă şi presa au făcut zarvă că operaţiunea era una de „salvare a democraţiei”, scopul intervenţiei SUA în Haiti nu a fost diferit de scopul intervenţiilor din numeroase alte ţări: consolidarea sistemului existent de clasă, suprimarea sau marginalizarea organizaţiilor populare, deposedarea de putere a liderilor locali şi implicarea în reformare de formă a armatei şi poliţiei, eliminarea celor mai infami (n.t.: compromiși) din poliție și armată, odată cu păstrarea intactă a sistemului de represiune. Forţele intervenţioniste din SUA sau omoloagele lor din ONU vor rămâne în Haiti multă vreme pentru a duce la îndeplinire acea hazardoasă „construire a naţiunii”. În 1915, ultima dată când trupele SUA au invadat Haiti, a fost sub pretextul „restaurării stabilităţii”. Au declanşat operaţiuni de „pacificare” (n.t.: termen preluat de SS ulterior în Estul Europei)- un program care a dus la asasinarea a 15.000 de haitieni. Nu au plecat până în 1934, şi numai după ce au stabilit un aparat de autocrație militară de stat, care a rămas în funcţiune până în zilele noastre.

Ieşind din ascunzătoarea capitalistă

Sumarizând principalele chestiuni pe care le-am stabilit despre imperiu:

Imperialismul este un sistem în care elitele financiare expropriază cu forţa pământul, forţa de muncă, resursele şi pieţele populaţiilor din alte ţări.

Efectul final este îmbogăţirea câtorva şi sărăcirea maselor. Imperialismul implică metode coercitive şi adesea foarte violente de prevenire a altei ordini economice care să intre în competiţie cu capitalismul.

Guvernele care se opun imperialismului sunt pedepsite, iar cele care se supun sau statele satelit sunt „răsplătite” cu ajutor militar.

Nefiind ataşat de nici o ţară, capitalul financiar internaţional este interesat să facă lumea sigură pentru investiţiile sale şi, pentru a fi capabil să facă asta, are nevoie să fie susţinut de Statele Unite cu costuri enorme, inclusiv pentru populaţia din SUA.

Dacă aceste afirmaţii nu ar fi adevărate, care sunt dovezile pentru a susţine că nu sunt adevărate? De ce Statele Unite nu a susţinut niciodată forţe social revoluţionare împotriva guvernelor de dreapta? De ce spune mereu poezia despre „absenţa formelor democratice occidentale” din anumite ţări anti-capitaliste, în timp ce ignoră total violarea brutală şi generalizată a drepturilor omului în ţările pro-capitaliste? De ce a ajutat zeci de autocraţii miliare pro-capitaliste din lume şi a susţinut campaniile acestora de reprimare a organizaţiilor populare din ţările lor? De ce Statele Unite a răsturnat zeci de guverne democratic alese, de guverne reformiste, şi de regimuri populare de stânga care luau măsuri modeste în numele săracilor şi împotriva prerogativelor investitorilor corporatişti? De ce a făcut aceste lucruri înainte să fi existat Uniunea Sovietică? Şi de ce continuă să le facă chiar şi după ce nu mai există Uniunea Sovietică? De de a susţinut şi a colaborat cu traficanţi de droguri din Asia până în America Centrală, în timp ce exprima verbal indignare faţă de o imaginară reţea de droguri din Cuba? De ce a arătat ostilitate faţă de orice partid sau guvern anti-capitalist, inclusiv faţă de cele care jucau după regulile democraţiei burgheze şi care au încercat în mod insistent să aibă relaţii economice şi diplomatice prieteneşti cu Statele Unite?

Nici „neghiobia” şi nici „zelul greşit intenţionat”, nici nevoia de a ne apăra de „invadatorii străini” nu explică o asemenea consistenţă a politicii SUA.

La o întâlnire a Ghildului naţional al avocaţilor din Washington, D.C., din 24 mai 1987, l-am auzit pe Edgar Chamorro povestind cum, când a fost recrutat pentru a forma un front politic pentru Contras din Nicaragua, care erau susţinuţi de CIA, i s-a spus de către agenţii CIA că, în declaraţiile sale publice nu trebuie să menţioneze dorinţa sa de a restaura proprietatea privată către clasa de proprietari din Nicaragua, în mod specific pământul, care fusese confiscat de către guvernul revoluţionar sandinist şi care fusese dat fermierilor săraci. În schimb, ar fi trebuit să spună doar că dorea să pună revoluţia pe cursul corect către democraţie. Agenţii CIA, care erau consilierii săi, nu au găsit nimic greşit în dorinţa sa de a restabili privilegiile clasei de proprietari: într-adevăr, exact asta înseamnă contra-revoluţia. Ei doar nu doreau ca Chamorro să spună aceste lucruri în public şi cereau ca acesta să aibă o abordare precaută. Aceasta a scos la iveală nu lipsa lor de conştiinţă de clasă, ci chiar simţul acut al apartenenţei lor la clasa proprietarilor.

Ar trebui să acordăm mai puţină atenţie la ceea ce planificatorii de politici din SUA susţin că ar fi motivele lor – pentru că oricine se poate declara susţinător al cauzelor nobile – şi să acordăm mai multă atenţie la ceea ce aceştia fac de fapt în realitate.

În cele mai multe ocazii, ei au mare grijă să nu informeze publicul american în legătură cu intențiile lor reale. Dacă asta e ceea ce unii oameni numesc „teoria conspirației”, atunci fie. De fapt, chiar planificatorii de politici recunosc că sunt secretomani. De regulă, ei subliniază necesitatea de a acționa în secret, de a ține atât publicul cât și congresul neinformați.

Ocazional, însă, planificatorii de politici se apropie de rostirea adevărului. În 1947, consilierul prezidențial Clark Clifford a justificat intervenția în Grecia și Turcia spunând că Dispariția inițiativei private din alte națiuni ar amenința economia și democrația noastră”. În 1953 în discursul asupra stării națiunii, președintele Eisenhower a observat: „Un scop explicit și serios al politicii noastre externe este încurajarea unui climat ospitalier pentru investiții în țări străine”. În 1982, vicepreședintele Bush a declarat: „Vrem să menținem un climat favorabil pentru investițiile străine în regiunea Caribe, nu doar pentru a proteja investițiile SUA care deja au fost făcute acolo, ci și pentru a încuraja noi oportunități de investiții pe o piață stabilă, liberă în țări orientate spre economia de piață, din vecinătatea noastră”.

Chiar și unii ofițeri din armata SUA știu foarte bine pentru cine lucrează de fapt. La cerința unui ofițer de comandă, John Quigley (care ulterior a devenit un critic al politicii SUA) i-a instruit aşa pe infanteriștii despre afacerile internaţionale: Când vorbesc despre Vietnam, puțini infanteriști știu unde se află pe hartă, sau ce treabă are SUA cu țara aceasta…. Un infanterist a spus: „Nu cred că trebuie să mergem acolo, nu e nici un motiv să mergem în război”. I-am explicat, cu răbdare, că existau rezerve de petrol în solul Vietnamului, că populația Vietnamului era o piață importantă pentru produsele noastre și că Vietnamul controla căile marine dintre Orientul Mijlociu și Orientul Îndepărtat”. Infanteristul Quigley nu a menționat cel mai important motiv. Pe lângă petrol, piețe și o rută imaginară pe mare pe care ar fi amenințat-o Vietnamul, această țară nu avea voie să urmeze o revoluție anti-capitalistă care ar fi creat un sistem economic care să fie rivalul celui pe care planificatorii de politici din SUA erau atât de decişi să-l păstreze. Dacă Vietnamul era lăsat să iasă din orbita piețelor internaționale globale, atunci ce s-ar fi întâmplat cu Laos, Cambogia, cu toată Asia de sud-est și cu alte țări din lume?

În timpul dezbaterilor prezidențiale televizate din 1992, Ross Perot a susţinut că eforturile noastre din străinătate ar trebui dedicate „apărării democrației și capitalismului”. Lângă el se afla candidatul Bill Clinton, care, în mod vizibil, s-a holbat şocat la Perot când acesta rostea aceste cuvinte. Evident, guralivul miliardar din Texas nu și-a dat seama că nu trebuie să vorbești atât de explicit despre capitalism. Este o ocazie rară când un lider național chiar rostește cuvântul „capitalism”. Decenii la rând, oficialii și comentatorii din presă au practicat cea mai mare discreție când era vorba de capitalism, ne-au spus că Războiul Rece ar fi fost o competiție între libertate” și “comunism”, fără să facă referiri la interesele capitalismului global.

Totuși, vremurile se schimbă. Odată cu răsturnarea comunismului în Europa de est, liderii din SUA și presa au început să sugereze că ceva mai mult de „alegeri libere” se afla pe agenda lor pentru fostele „națiuni captive”. La ce bun democrația politică, păreau ei să spună, dacă ar fi permis menținerea unei economii care era socialistă sau social-democrată?

Mergând și mai departe, au sugerat că o țară nu ar putea fi cu adevărat “democratică”, dacă era încă socialistă. Au început public să recunoască faptul că scopul politicii SUA era de a instaura capitalismul în fostele țări comuniste, chiar dacă acele țări deja adoptaseră modelul de sistem politic occidental. Misiunea propagandei liderilor SUA și a formatorilor de opinii a fost să echivaleze capitalismul cu democrația, uneori tratându-le de parcă ar fi fost același lucru. Desigur, au ignorat multe regimuri capitaliste nedemocratice din Guatemala, până în Indonesia și în Zaire. Dar „capitalismul” suna, ei bine, mult prea capitalist. Au preferat termeni ca „piață liberă”, „economie de piață” și „reforme de piață”, concepte care păreau să-i includă pe mai mulți dintre noi şi nu doar pe cei care apar în Fortune 500.

Odată ales, Clinton însuși a început să facă legătura dintre democrație și piețele libere. Într-un discurs ținut în fața Națiunilor Unite (27 septembrie 1993), a spus: „Scopul nostru general e să extindem și să întărim comunitatea globală a democrațiilor bazate pe piața liberă”. Într-un spirit similar, New York Times (5 octombrie 1993) l-a ridicat în slăvi pe președintele Boris Yeltsin din Russia ca „cea mai bună speranță pentru democrație și pentru economia de piață în Rusia”. Această laudă a venit într-o perioadă în care Yeltsin folosea armata pentru a aboli constituția și parlamentul, masacrând și aruncând în închisoare numeroși protestatari și oponenți. Era clar că angajamentul lui Yeltsin față de proprietatea privată pentru profit a fost mai importantă decât angajamentul său față de democrație, și exact acesta e motivul pentru care liderii SUA și presa din vest l-au ridicat în slăvi cu atâta entuziasm. Așa cum s-a demonstrat în Rusia și în numeroase alte țări, când sunt forțați să facă o alegere între democrație fără capitalism sau capitalism fără democrație, clasele conducătoare din vest nu au nici o ezitare să îmbrățișeze capitalismul fără democrație.

Un alt exemplu despre cum susținătorii capitalismului își dau arama pe față: în 1994, i-am scris reprezentantului Lee Hamilton, care era președintele comisiei pentru politică externă din Camera Reprezentanților, și i-am cerut să normalizeze relațiile cu Cuba. Mi-a răspuns că politica SUA față de Cuba ar trebui „adusă la zi” cu scopul de a fi mai eficientă, și că „trebuie să punem Cuba în contact cu ideile și practicile democratice… și cu beneficiile economice ale sistemului pieței libere”. Embargoul era impus „pentru a promova o schimbare democratică în Cuba și ca represalii pentru faptul că regimul Castro a confiscat vaste proprietăţi de la americani”. Nu mai e nevoie să spun, Hamilton nu a explicat de ce guvernul SUA – care a susținut o dictatură de dreapta în Cuba pre-revoluționară generații la rând – nu insista la fel de mult în acea perioadă să instaureze democrația în această insulă. Elementul relevant din scrisoarea lui Hamilton a fost faptul că el a recunoscut că politica SUA era dedicată susținerii cauzei „sistemului de piață liberă” și a represaliilor pentru „confiscarea vastelor proprietăţi ale americanilor”. Adică ne informa că un angajament fundamental al politicii SUA era de a face ca lumea să fie sigură pentru investițiile corporațiilor în străinătate.

Cei care rămân sceptici că planificatorii de politici ai SUA în mod conștient sunt decişi să propagage capitalismul ar trebui să observe cum ei acum cer în mod explicit „reforme de piață liberă” în țară după țară. Nu mai trebuie să-i acuzăm noi de asemenea intenții. Aproape toate acțiunile lor, a căror intensitate creşte, şi chiar vorbele lor stau mărturie că asta fac ei în realitate.

CAPITOLUL 6: DROGURI, MINCIUNI ȘI RĂZBOAIE PENTRU PROPAGANDĂ

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”, Capitolul 6: Droguri, Minciuni şi Războaie pentru Propagandă

Motivele invocate pentru a justifica intervențiile imperialiste sunt la fel de numeroase, pe cât sunt de ascunse. Așa cum am menționat în capitolul anterior, aceste motive includ „apărarea democrației”, „protejarea intereselor SUA”, „îndeplinirea responsabilităților noastre ca lider al lumii” și „izolarea amenințării cuceririi lumii de către sovietici”. Aici vom examina și alte pretexte.

Alungarea demonilor

O modalitate de a-i convinge pe americani că supraviețuirea lor este amenințată de un dușman malefic este prin personalizarea răului. Ani la rând, “demonul” a fost dictatorul sovietic, Iosif Stalin. În perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial, criticii politicii externe a SUA, mulți dintre ei conservatori, au tras semnale de alarmă cu privire la aventurile de peste mări și la pericolele conexe ale inflației, statului prea extins și datoriei care a luat-o razna. Ca răspuns, bătăioşii Războiului Rece din Washington întotdeauna aveau la dispoziţie sperietoarea în fantoma lui Stalin. Mereu când venea vorba ca Congresul să voteze, conservatorismul fiscal nu se dovedea în stare să oprească marile cheltuieli, mărirea bugetelor militariste și pentru intervenții, instigate de de imaginea hoardelor staliniste, gata să ne bombardeze imediat ce le-am fi refuzat forțelor armate o singură navă de război sau un singur avion.

Pe lângă comuniști, alți demoni desemnați au fost liderii naționaliști populiști din Lumea a Treia. În 1952, de exemplu, unul dintre demoni era colonelul Gamal Nasser din Egipt.

El scăpase ţara de o monarhie coruptă, a clasei comprador, și asigurase poporului egiptean acces la educație publică liberă, pentru prima dată în istoria acestei țări.

Nasser a emis pretenții asupra Canalului Suez, cerând ca Egiptul, și nu Marea Britanie și Franța, să îl administreze și să colecteze veniturile obținute din taxele pentru traversarea canalului. A stabilit si nealinierea țării sale în Războiul Rece. Asemenea deviații din partea unui stat satelit subordonat l-au făcut pe secretarul de stat John Foster Dulles să-i pună președintelui Nasser eticheta de “Hitlerul de pe Nil” și să susţină că ar fi o amenințare pentru stabilitatea din Orientul Mijlociu.

În 1957, Congresul SUA a aprobat o rezoluție prezidențială cunoscută ca „doctrina Eisenhower”, care stabilea că Orientul Mijlociu era o regiune vitală pentru interesele naționale ale SUA. La fel cum a fost cazul și cu doctrina Monroe și cu doctrina Truman, „guvernul SUA a oferit guvernului SUA dreptul remarcabil și de invidiat de a interveni militar” în orice regiune din lume, scrie analistul politic William Blum. Curând după aceea, CIA a declanșat operațiuni de răsturnare a guvernului Siriei, ales democratic, și a trecut la o serie de conspirații și intrigi pentru a-l elimina pe Nasser și pentru a scăpa de naționalismul său enervant. Dacă cineva se purta ca un Hitler care destabiliza Orientul Mijlociu, acela nu era președintele Nasser.

Dacă ar fi să-i credem pe liderii SUA și pe analiștii de presă, colonelul Muammar Qaddafi din Libia este un alt demon, „un asasin” despre care ei spun că suferă de „megalomania lui Hitler”. Comentatorii invitați la emisiunea de la ABC, Nightline (4 decembrie 1981) l-au etichetat și ca fiind „un mincinos patologic” și „un om nebun”.

Păcatul real al lui Qaddafi a fost că, în 1969, a dărâmat o clică extrem de coruptă, obscen de bogată, care conducea țara, și a îndreptat Libia către o societate mai egalitară, folosind o mare parte din capital și din forța de muncă pentru nevoile societății. A naționalizat și industria de petrol a Libiei. Prin urmare, de-a lungul deceniilor 1980 și 1990, Libia a fost supusă provocărilor din partea SUA, atacurilor aeriene, embargourilor, și a unei campanii de propagandă sistematică, al cărei scop era de a convinge publicul american că o țară de 3 milioane de oameni, cu o armată, modest echipată, de 55.000 de oameni, devenise un pericol mortal pentru Statele Unite.

Președintele Panama, Manuel Noriega, a fost un alt lider demonizat. În 1989, în ajunul invadării Panama de către SUA, el era numit „un șarpe sălbatic din junglă”, „un șobolan din mocirlă” de către cei invitați la televiziunile din SUA. Trupele SUA “au descoperit” materiale voodoo, 100 de kilograme de cocaină, și un portret al lui Hitler printre posesiunile lui Noirega. O anchetă ulterioară a arătat că elementele voodoo erau de fapt sculpturi indiene, „cocaina” era un depozit de rezervă de făină de tortila, iar tabloul lui Hitler era o fotografie a coperții Time din al doilea război mondial.

În anul următor, Saddam Hussein a fost supus și el aceluiași proces de demonizare, în momentul în care Casa Albă și presa din SUA au reluat propaganda de război împotriva Irakului. Saddam era numit „măcelarul din Baghdad,” „un om nebun”, „un om deformat psihologic” și o „bestie”. Președintele Bush l-a descris ca făcând lucruri „mai rele decât făcuse Hitler”. Liderul acelei țări care devenise o țintă nu a fost doar demonizat, ci și tratat ca o personificare a țării sale. După ce a egalat toată țara cu liderul ei, a venit rândul poporului din acea țară să fie demonizat ca fiind complice, iar asta a asigurat masacrarea populației cu impunitate.

Terorismul trebuie căutat doar la stânga

Adversarii demonizați sunt adesea acuzați de terorism. Ani la rând, administrația Reagan i-a denunțat pe sovietici că ar fi condus o rețea mondială de terorism. Organizații majore de presă, cum ar fi Washington Post (27 ianuarie 1981) au participat la propagandă și i-au acuzat pe sovietici și pe aliații lor că „ar fi principala sursă de teroare în lume”. The Wall Street Journal (23 octombrie 1981) a publicat un editorial care spunea că sovieticii și cubanezeii sunt „profund implicați în terorismul american”. Cărți scrise de lingăi de dreapta, cum ar fi Claire Sterling, au susținut că grupări de terorişti arabi, irlandezi, bașci, japonezi, din Germania de vest și din Italia aveau legături cu Moscova. Ce lipsește din toate aceste acuzații era cea mai mică urmă de dovadă care să poată să le susțină. Nu s-au găsit asemenea dovezi nici după colapsul URSS, când arhivele KGB au fost deschise.

Libienii au fost acuzați în mod repetat de terorism de către oficialii SUA. Recent, la începtul anilor 1990, guvernul SUA a acuzat Libia că ar fi fost responsabilă de dărâmarea avionului Pan Am 103, care s-a prăbușit deasupra Lockerbie, în Scoția, omorând 270 de oameni, chiar dacă nu a existat nici o dovadă materială referitoare la implicarea libienilor; dimpotrivă erau multe indicii care sugerau că atacatorii aveau legături cu organizații din Iran și Siria.

În 1981, Libia a fost acuzată de Casa Albă și de lingăii ei servili din presă că ar fi trimis un asasin să-l omoare pe președinte. Știrea a fost susţinută prin povești fantastice despre o încercare iminentă de asasinat. În funcţie de organizaţia de presă, existau în jur de 2-3 echipe de asasini, formate din 3, 5, 10 sau 12 asasini care veneau din Canada sau din Mexic, care erau ori iranieni, ori libieni, care erau poate ajutați ori de germanii din est ori de sirieni, ori de cei din Liban ori de palestinieni. Niciodată o echipă de asasini nu s-a bucurat de asemenea promovare în media și de asemenea finanțare. Echipele de asasini, care nu existau în realitate, nu s-au materializat, desigur, niciodată.

Între timp, acțiuni de terorism, comise de dreapta, cum ar fi bombardarea unui avion civil cubanez care a dus la uciderea a numeroşi oameni, un atac rasist cu bombă comis într-o discotecă inter-rasială din Germania de vest, și sute de atacuri teroriste și de crime din ură pe teritoriul SUA, comise de grupări de americani de dreapta, îndreptate împotriva minorităților etnice și religioase, împotriva homosexualilor, clinicilor pentru avort, au provat doar ocazional o ridicare din umeri în rândul administrației din Washington.

Portretizându-se ca un campion împotriva terorii, statul securității naționale al SUA abate atenția de la propria sa rețea de teroare, inclusiv de la naziștii care au fost adăpostiți de Statele Unite și folosiţi în campaniile de teroare din America Latină și din alte părți, și forțele militare și paramilitare și brigăzile morții din zeci de țări – antrenate, echipate și finanțate de CIA și de Pentagon – care își terorizează propriile populaţii în masă. În țări ca Guatemala, Mozambique și Haiti ei au ucis mai mulți oameni decât într-o singură săptămână arabii, bașcii și „teroriștii„ din Irlanda de nord în 10 ani.

Protejarea americanilor din străinătate

Media publică frecvent relatări despre americani care ajung în închisori din străinătate. Invariabil, un oficial al SUA apare în relatarea de presă pentru a avertiza cetățenii că trebuie să se supună legilor din țara pe care o vizitează, și că împotriva credinței populare, nu trebuie să presupună că guvernul va fi capabil să se ducă să-i salveze.

Dar de ce atât de mulți americani trăiesc cu această impresie greșită?

Poate răspunsul e că există două guverne ale SUA: cel neajutorat care ridică din umeri și

murmură: “Când călătoriți peste graniță, sunteți pe cont propriu” și altul care proclamă în gura mare „Nu putem sta deoparte și să nu facem nimic când viețile cetăţenilor SUA sunt în pericol; îi trimitem pe infanteriști”.

După ce au auzit refrenul ăsta mai bine de un secol, americanii pot fi iertați că se gândesc că atunci când merg în străinătate sunt protejați de toată puterea și forţa Statelor Unite.

Protejarea vieților americanilor” a fost folosită în mod repetat ca scuză pentru a invada și ocupa alte țări. În 1958, pentru a justifica trimiterea a 10.000 de infanteriști SUA în Liban (trimiși acolo să salveze guvernul pro-capitalist, al clasei comprador, de o rebeliune naționalistă), președintele Eisenhower a pretins că cetățenii SUA trebuia să fie evacuați pentru siguranța lor. În realitate, acești cetățeni au fost avertizați să evite să călătorească în Liban, iar cei mai mulți civili americani din Liban au plecat din țară cu mult înainte ca infanteriștii să ajungă.

În 1962, în Republica Dominicană, după 30 de ani de dictatură a lui Rafael Trujillo, susținut de SUA, alegeri libere și nefraudate l-au adus la președinție pe Juan Bosch. Bosch a cerut reforme pentru pământ, case cu chirii mici, naționalizarea unor afaceri, proiecte pentru lucrări publice, o reducere a importului de lucruri de lux și libertăți civile pentru toate grupările politice. Washington îl detesta pe Bosch, pe care cei din administrația SUA îl etichetau ca fiind susținătorul „socialismului înfricoșător”. După doar 10 luni la putere, el a fost răsturnat de o lovitură de stat dată de armată cu susținerea SUA. La 30 de ani după lovitură, elemente constituționaliste din forțele armate dominicane, încurajate de civili înarmați, s-au revoltat într-un efort de a-l readuce pe Bosch la președinție. În timpul luptei care a urmat, forțele constituționaliste s-au arătat dispuse să coopereze fără rezerve la evacuarea cetățenilor americani care doreau să plece. De fapt, nici un american nu a fost rănit și nici Casa Albă nu se stresa că ar fi fost în pericol. Dar când a devenit aparent că junta militară va fi răsturnată, președintele Lyndon Johnson a trimis forțele SUA să „protejeze viețile americanilor”. Am putea să ne întrebăm de ce 23.000 de trupe erau necesare pentru un număr relativ mic de americani, dintre care nici unul nu striga după ajutor și dintre care mulți îi ajutau cu siguranță pe constituționaliști? De fapt, forțele invadatoare au fost implicate într-o operațiune de salvare, dar nu a cetățenilor americani, ci a juntei de dreapta, oferindu-le acestora arme și provizii, și participând direct la suprimarea sângeroasă a constituționaliștilor.

Trupele SUA au rămas pe insulă aproape 5 luni, cu mult după ce cetățenii americani au fost evacuați. A fost a 5-a oară în acest secol când trupele Statelor Unite au invadat Republica Dominicană pentru a opri schimbarea socială populară și pentru a susține autocrația de clasă.

În 1983, refrenul familiar al „vieților americane în pericol” a fost cântat din nou când președintele Reagan a invadat mica Grenada (populație de 102.000), într-un atac neprovocat, cu violarea legii internaționale, ucigând zeci de mii de oameni care apărau insula. Casa Albă a pretins că invazia ar fi fost o operațiune de salvare a studenților americani de la școala medicală St. George, care se presupune că ar fi fost în pericol din cauza unui conflict care a apărut între facțiunile de la conducea țării de pe insulă. De fapt, așa cum directorul școlii a și declarat, nici un student nu a fost amenințat și puțini au dorit să plece. După ce au fost avertizați că urmează o invazie, mulți studenți s-au răzgândit. Acum doreau să plece pentru a scăpa de armata americană.

Păcatul Grenadei era de fapt mișcarea revoluționară New Jewel, care instituise o serie de reforme egalitare, inclusiv prânz gratuit pentru elevii din gimnaziu, clinici de sănătate publică (cele mai multe cu asistența doctorilor din Cuba) și libera distribuire a produselor alimentare nevoiașilor împreună cu materiale pentru a-și îmbunătăți locuințele. Guvernul a concesionat și pământul nefolosit, pentru a se forma ferme cooperative, și a încercat să ia agricultura de la exporturile pentru profit financiar și să o transfere pentru a produce hrană pentru populație. După invazie, aceste programe au fost abolite, iar șomajul și lipsurile economice au explodat. Americanii au oprit populația din Grenada să urmeze un curs alternativ de auto-dezvoltare.

O paranteză: la mijlocul anilor 1980, pe măsură de administrația Reagan sugera că ar invada Nicaragua, un mare grup de cetățeni ai SUA din acea țară, care susțineau guvernul Sandinista, a publicat o declarație prin care a spus clar că viețile cetățenilor americani din Nicaragua nu erau amenințate. Atât de obișnuit devenise pretextul de „salvare a americanilor”, că ei au anticipat folosirea sa de către Washington și încercau să blocheze un pretext fals.

Căutrarea de pretexte

Când indivizii insistă să ofere noi și diferite explicații pentru a justifica o acțiune anume cel mai adesea mint. La fel fac și cei care planifică politici. În octombrie 1917, revoluția rusă a trimis unde de șoc în toată lumea capitalistă. Partidul Bolșevic, cu o susținere puternică de masă din partea clasei muncitoare, a răsturnat o autocrație țaristă, a colectivizat moșiile, a confiscat proprietatea bisericii, a naționalizat băncile și firmele private și a declarat URSS un stat al muncitorilor. Pentru clasele de proprietari din lumea occidentală era un coșmar care devenise realitate.

În câteva luni, Statele Unite și alte 14 țări capitaliste au invadat Uniunea Sovietică. Publicului din SUA i s-a spus că (1) această acțiune militară a avut scopul de a opri un guvern bolșevic care să-i ajute pe germani, cu care aliații din vest erau încă în război. De fapt, bolșevicii au încheiat un tratat de pace separat cu Germania, dar nu au arătat nici cea mai mică intenție de a-l ajuta pe Kaiser. Odată ce războiul cu Germania s-a încheiat, un nou pretext a fost necesar. Președintele Woodrow Wilson a proclamat acum că (2) trupele de invadatori erau necesare pentru a restabili ordinea și pentru a preveni atrocitățile. A ignorat convenabil faptul că invadatorii și aliații lor din Gărzile Albe erau cei care cauzau cele mai multe atrocități și violențe. Apoi s-a spus că (3) intervenția era necesară pentru a-i face pe bolșevici să dea înapoi banii pe care regimul anterior țarist îi împrumutase de la Europa. În cele din urmă, președintele Wilson a recunoscut motivul real: (4) nu dorea să-i lase pe bolșevici să conducă țara, nu-i plăcea. Dar nu a explicat niciodată de ce îi erau atât de insuportabili. Intenția reală a intervenției aliate a fost de a răsturna noua ordine care apărea și care era profund anti-capitalistă. Prima revoluție proletară de succes din istorie trebuia distrusă, ca să nu fie un exemplu pentru oamenii obișnuiți din alte țări, inclusiv din Statele Unite. Lideri ca secretarul de stat Lansing și însuși Wilson au explicat, în corespondența lor privată, că aceasta era intenția lor reală. Dar niciodată nu au spus oamenilor obișnuiți din această țară sau din altă țară capitalistă de ce se temeau ei de fapt.

Inventarea de alibiuri a fost o practică obişnuită în timpul războiului din Vietnam, din anii 1960. În primele faze ale conflictului, oficialii din Washington au spus că intervenția SUA era necesară (1) pentru a stabiliza guvernul din Vietnamul de sud. Apoi era (2) pentru a preveni o invazie din partea Vietnamului de nord. Cum pierderile erau din ce în ce mai multe, scopul pretins al politicii devenise (3) să salveze Asia de sud-est de „comunismul asiatic cu sediul central la Beijing”. În ultimii ani ai războiului, scopurile declarate erau nici mai mult nici mai puțin decât (4) securitatea națională, onoarea Statelor Unite și supraviețuirea Lumii Libere.

Dacă ne uităm la Grenada, am văzut deja cum administrația Reagan a folosit (1) salvarea studenților americani ca pretext pentru invazie. Reagan apoi a susținut că (2) Grenada construise un arsenal imens de arme care putea amenința alte țări din Caraibe și (3) devenise un instrument al puterii sovietice prin construirea unui port care să permită accesul submarinelor sovietice și un aeroport militar pentru avioanele sovietice – toate minciuni. Ni s-a spus și că (4) insula putea chiar sugruma rutele noastre navale, adică mica Grenada ar fi putut îngenunchea Statele Unite prin tăierea accesului la căile maritime. Cum au preluat controlul asupra insulei, însă, invadatorii au instituit un guvern „al pieței libere” condus de un partid nou național, finanțat de SUA, reușind să îndeplinească scopul real al invaziei: oprirea oricărei țări din Caraibe de a se desprinde de sistemul corporatist global.

Declarațiile oficiale privind războiul dus de Contra, susținuți de SUA, împotriva Nigaragua, în deceniul 1980, a scos la iveală un model similar de escaladare a pretextelor. Inițial ni s-a spus că atacurile aveau scopul (1) de a interzice armele pe care Managua le trimitea rebelilor din Salvador. Nu s-a explicat niciodată de ce salvadorienii din FMLN nu ar trebui ajutați în lupta lor împotriva unei criminale și sângeroase dictaturi. Apoi ni s-a spus că intervenția împotriva Managua avea scopul (2) de a determina alegeri democratice în Nicaragua – ceva ce ei făcuseră deja în 1984. Apoi ni s-a spus că era (3) pentru a nu lăsa Nicaragua să devină un satelit al sovieticilor. În cele din urmă, (4) a fost pentru a nu lăsa Nicaragua să exporte revoluția în alte țări din America Centrală și să amenințe astfel chiar securitatea Statelor Unite. Pretextele tind să escaladeze pe măsură ce cresc și dimensiunea și costul intervenției.

Masacrul din timpul războiului din golf din 1991 este un exemplu edificator despre cum minciunile și războiul merg mână în mână. La sfârșitul lui 1989, după ce a primit asigurări de la oficialii SUA că Washingtonul va rămâne neutru, Irakul a invadat Kuweitul. Ca răspuns, administrația Bush, susținută de alte state membre ale ONU, a declanșat o lună de atacuri aeriene intensive asupra ocupării Irakului a Kuweitului și împotriva populației civile din Irak, inclusiv din orașul Baghdad.

După discuții cu Uniunea Sovietică, Irakul a fost de acord să se retragă din Kuweit într-o perioadă de 3 săptămâni. Dar președintele Bush a permis doar o săptămână. Evacuarea Irakului a fost transformată într-un masacru aerian comis împotriva trupelor care se retrăgeau. Peste 100.000 de irakieni, dintre care foarte mulți civili, au fost uciși într-un conflict dus de o singură parte. Au existat câteva sute de pierderi SUA.

Războiul din Golf (sau ”Furtună în deșert”, cum a fost numit de oficiali) a demonstrat că un lider străin nu are nevoie să fie un comunist ca să simtă toată furia imperialismului SUA. Deși Saddam a adus un standard de viață mai mult decât mediu pentru populația din Irak și a susținut politici de dezvoltare națională, a manifestat puține tendințe ideologice egalitare pe care apărătorii capitalismului le găsesc atât de groaznice. A torturat și a asasinat mulți comuniști și alți disidenți de stânga, o politică care de obicei face Washingtonul fericit și euforic față de orice dictator. Cu puțină vreme înainte de războiul din Golf, Saddam primea ajutor militar de la SUA în mod regulat. Atunci ce l-a făcut pe președintele Bush să arate atâta duritate față de Irak?

Minciunile din războiul din Golf

Scuza inițială oferită de administrația Bush a fost că (1) era nevoie de forțele SUA în Orientul Mijlociu pentru a apăra Arabia Saudită de o inevitabilă invazie a Irakului. Dar dacă irakienii intenționau să ia Arabia Saudită, de ce nu au ocupat țara imediat după ce au luat Kuweitul și cu mult înainte ca trupele SUA să ajungă? Contrar dezinformării pe care au răspândit-o, jurnaliștii nu au putut găsi trupe irakiene masate la granița cu saudiții. Bush a susținut că atacul său a urmat numai după „luni de activitate diplomatică constantă și virtual fără oprire”, și că (2) Irakul nu a arătat nici un interes să negocieze o înțelegere. Asta a fost o minciună totală.

Într-o singură ședință „diplomatică” cu irakienii ținută de secretarul de stat Baker în Geneva, acesta pur și simplu le-a ordonat irakienilor să plece din Kuweit. Așa cum chiar el a relatat, Baker nu a făcut nici un efort să vadă care erau plângerile irakienilor față de Kuweit. Când irakienii au făcut mai multe oferte de pace în 1990, au fost ignorați de Casa Albă. Administrația Bush făcea tot ce putea ca să obțină un conflict dus de o singură parte. Purtătorii de cuvânt ai Casei Albe au fost citați spunând că retragerea rapidă a Irakienilor din Kuweit ar fi „un scenariu de groază”. De ce ar fi fost un scenariu de groază”?

Nu ar fi fost evitarea războiului un scenariu de dorit? Planificatori de politici au înțeles că o retragere pașnică va îndepărta pretextul pentru război și l-ar lipsi pe președintele SUA de „o victorie glorioasă împotriva agresiunii”. Președintele a pretins și el că era preocupat de (3) protejarea drepturilor umane în Kuweit și în Orientul Mijlociu. În Arabia Saudită, femeile încă sunt omorâte cu pietre dacă sunt acuzate de adulter.

În Kuweit, consiliile democratice și alte grupări organizate politic erau distruse cu regularitate. O singură familie putred de bogată controla viața politico-economică a țării.

S-a susținut că (4) SUA respecta angajamentul Națiunilor Unite de a apăra oricare stat membru împotriva agresiunii. Dar de ce numai în acest caz? Atât Siria cât și Israelul au invadat Libanul și încă ocupă părți din acea țară; Turcia a smuls jumătate din Cipru, Maroc a dus un război de agresiune împotriva Saharei de vest, Indonezia a invadat și a anexat Timorul de est cu multe pierderi printre timorezii de est. Și totuși, Washington a menținut relații apropiate și de ajutor cu toți acești agresori. Când Irakul a invadat Iranul, cu câțiva ani înainte de războiul din Golf, Washingtonul a trimis ajutor militar ambelor țări. Chiar liderii SUA au invadat Grenada și Panama. Brusca preocupare legată de principii din partea Washingtonului, referitoare la presupusa intoleranță față de agresiune, nu poate fi privită decât cu foarte mult scepticism.

În august 1990, Bush a susținut că (5) încerca să îl oprească pe Saddam să nu monopolizeze „toate rezervele de petrol ale lumii”. Acest alibi cel puțin ne-a adus mai aproape de adevăr: petrolul a fost cu siguranță un motiv al războiului din Golf. Dar acuzația era falsă. Nici un singur producător nu poate controla toată piața globală de petrol, nici chiar un consorțiu puternic cum e OPEC, ca să nu mai vorbim de lideri individuali ca Saddam. Chiar și cu embargoul din 1990 care a scos de pe piață petrolul din Irak, producția de țiței netă a lumii a rămas în mare la fel.

Casa Albă a acuzat apoi că (6) Irakul reprezenta o amenințare nucleară. Această polemică a fost urmat pe lista de pretexte a lui Bush după ce SUA a pornit intervenția și imediat după ce sondajele de opinie au arătat că americanii au răspuns cu teamă la posibilitatea ca Irakul să dezvolte capacități nucleare. În orice caz, cu sancțiunile impuse, era imposibil pentru Irak să obțină materialele necesare pentru a construi o bombă nucleară.

În noiembrie 1990, secretarul Baker a susținut că (7) intervenția va proteja slujbele de acasă. A fost prima dată când cineva din echipa de securitate națională a lui Bush a arătat un interes față de muncitorii din America. Nimeni nu a specificat cum un masacru costisitor din Orientul Mijlociu va proteja slujbele de acasă. De fapt, după război, șomajul a crescut. Nemaivorbind că existau moduri mai eficiente și mai puțin oribile pentru a-i ține pe americani angajați decât distrugerea totală a unei alte țări.

Câteva motive reale

Au existat mai multe considerații convingătoare pentru războiul împotriva Irakului pe care administrația Bush a preferat să nu le menționeze vreodată. Primul: Saddam Hussein încerca să-i oprească pe kuweitineni să foreze ilegal resursele de petrol ale Irakului și încerca să consolideze prețul pentru petrolul pe care-l vindea. Îndrăzneala sa de a ține cont de economia propriei țări în fața intereselor unui cartel internațional al petrolului, a făcut ca brusc Saddam să devină un personaj detestat de Washington.

Al doilea motiv: Din cauza rețetelor principale de televiziune (televiziuni de ştiri din SUA), războiul din Golf a servit ca reclamă video pentru complexul militar industrial, o operațiune care a umflat bugetul militar. În iulie 1990, pentru prima dată în mulți ani, conducerea democrată din Congres vorbea despre tăierea cheltuielilor militare. Războiul din Golf a forţat Congresul să treacă imediat înapoi în linie. Al treilea motiv: Victoria rapidă și ușoară a fost un eveniment promoțional pentru intervenția militară în sine, un leac pentru „sindromul Vietnam” (adică, pentru refuzul publicului din SUA de a trimite trupe SUA în conflicte în străinătate). Războiul din Golf pare să fi rezolvat o problemă cu care intervenționiștii din SUA se confruntau de mult timp: cum să se implice într-o acțiune militară fără pierderi mari de vieți americane. (Această preocupare era mai mult politică decât umanitară. Pierderile masive făceau intervențiile nepopulare în rândul publicului din SUA).

Modul de a cruța viețile americanilor a fost să folosească forța militară din aer, pe teren și pe mare de o asemenea magnitudine că ar fi putut distruge capacitatea militară a oponentului, infrastructura și sistemele prin care el își menținea viața, fără nici o trimitere de trupe masivă din SUA.

Nu e adevărat, așa cum au susținut mulți activiști anti-război, că Irakul a fost bombardat până a fost redus la situația sa din secolul 19. În secolul 19, Irakul avea o bază productivă proporțională cu populația din acea vreme. Distrugerea provocată de bombardamente a creat o criză mult mai mare. În martie 1991, o misiune ONU în Irak a raportat că conflictul „a provocat rezultate aproape apocaliptice” prin „distrugerea celor mai multe mijloace de susținere a vieții”, reducând Irakul „la o eră preindustrială, dar cu toate disabilitățile dependenței post-industriale privind folosirea energiei și tehnologiei”.

Nu fără motiv, militariștii din SUA se laudă că atacurile au fost „chirurgicale”. Adevărat, cele mai multe bombe au căzut la întâmplare și au omorât mii de oameni. Dar miile de lovituri aeriene au îndepărtat chirurgical cea mai mare parte din sistemul electric din Irak, și au provocat distrugeri serioase sistemului agriculturii. Fără electricitate, apa nu a mai putut fi purificată, canalale nu au mai putut fi tratate. Foametea, holera și alte boli au explodat.

Războiul din Irak a fost urmat de un embargo răzbunător al ONU care după câțiva ani încă nega Irakului resursele tehnologice pentru a reface producția de hrană, asistența medicală și facilitățile sanitare. În 1993, CNN a relatat că aproape 300.000 de copii irakieni sufereau de malnutriție. Morțile depășeau rata normală cu 125.000 pe an, afectând cel mai mult „săracii, copii săracilor, cei bolnavi cronic și bătrânii” (Los Angeles Times, 22 februarie 1994).

Cetățenii din Irak, care anterior avuseseră un standard de viață decent, au fost reduși la sărăcire totală. Astfel a fost realizat unul din scopurile perene ale imperialismului: să reducă la neputință și sărăcie toți potențialii adversari.

În al patrulea rând, criza din Golf a permis liderilor SUA să stabilească o prezență pe termen lung în Orientul Mijlociu, o regiune dominată de regimuri instabile și abundentă în rezerve de petrol. Forțele SUA pot acum mult mai rapid și efectiv să păzească autocrațiile existente de propriile lor populații, care li se opun.

Cinci: Multe războaie au început, nota Alexander Hamilton in Federalist No. 6, din cauza intereselor politice ale liderilor. Prin declanșarea de conflicte în străinătate, ei încearcă să diminueze impactul chestiunilor delicate de acasă, astfel asigurându-și capitalul politic.

Șase: Războiul din Irak a izbucnit în toiul unei recesiuni serioase, una pe care președintele Bush era mai degrabă interesat să o ignore decât să o rezolve. În iulie 1990, popularitatea lui Bush s-a prăbușit din cauza unui scandal legat de împrumuturi. În fiecare seară, programele de știri scoteau la iveală alte straturi ale corupției, hoției, șpăgilor și prăduirii trezoreriei publice în ceea ce a fost cea mai mare conspirație financiară din istorie, din lume. Dar odată ce media a devenit inteserată de vânzarea războiului high-tech, scandalul împrumuturilor a fost scos din știrile de seară. Victoria din Golf a făcut și mai dificil să se investigheze dezvăluirile care îl implicau pe Bush în conspirația Iran-Contra, pentru că, în acel moment, Bush părea că se scaldă într-o popularitate care-l făcea intangibil.

Când războiul era încă în desfășurare, am scris în CovertAction Information Bulletin (primăvara lui 1991):

În dimineața de după victorie, cea mai mare parte din publicul american ar putea începe să se întrebe dacă vărsarea de sânge și factura de 80 de miliarde de dolari au meritat. Ar putea să-și reamintească că singurul război care merită susținut e cel pe care Benjamin Franklin l-a numit ‘cel mai bun război’, războiul care nu e niciodată dus. Într-adevăr, masacrul comis împotriva Irakului nu a fost suficient pentru a duce la realegerea lui Bush în anul următor.

Războiul împotriva drogurilor”: poveste de fațată

Printre diferitele cruciade fabricate de liderii noștri este și „războiul împotriva drogurilor”. La Pacifica Radio (31 octombrie 1990), un purtător de cuvânt de la America Watch a descris cum Statele Unite dădea fonduri grupărilor militare și paramilitare din Columbia sub pretextul că ar fi oprit traficul de narcotice.

În schimb, aceste forțe se ocupau cu torturarea și masacrarea membrilor legali ai stângii, cei care munceau pentru reforme sociale și pentru a obține victorii electorale în mod pașnic. Reprezentantul America Watch a concluzionat că „din păcate” politica SUA „e în eroare”. În graba sa de a duce războiul împotriva drogurilor, Washington dădea bani „oamenilor din cealaltă tabără”. De fapt, administrația dădea bani exact oamenilor din tabăra ei, iar acești oameni foloseau banii exact pentru ceea ce dorea Washingtonul.

Din nou s-a presupus că liderii SUA erau în eroare, când de fapt ei ne duceau pe noi în eroare.

Columbia a fost o țară care comitea cele mai mari abuzuri ale drepturilor omului din emisfera de vest și, sub administrația Clinton, era principala țară care beneficia de ajutor militar din partea SUA.

În Peru, sub pretextul luptei împotriva traficanților de droguri, forțele SUA s-au implicat profund în contra-insurgența politică care a luat mii și mii de vieți. Fondurile SUA au fost folosite pentru a antrena și echipa trupe din Peru, care au fost folosite fără milă împotriva regiunilor care erau suspectate că ar fi cooperat cu gherilele insurgente.

Casa Albă ar fi vrut ca noi să credem că scopul invadării Panama din 1989 a fost să îl oprească pe președintele Manuel Noriega, din cauză că el ar fi făcut trafic cu droguri și astfel ar fi violat legile SUA. Aici Statele Unite au operat sub principiul remarcabil că legile sale interne aveau jurisdicție asupra liderilor din țări străine. Dacă acea regulă ar fi funcţionat în ambele sensuri, un președinte SUA ar fi putut fi capturat și dus

într-o țară fundamentalist islamică pentru a fi pedepsit pentru că nu respecta legile din acea țară.

Forțele SUA au făcut mai mult decât să-l prindă pe Noriega. Au bombardat și au evacuat cu forța cartiere întregi ale clasei muncitoare din orașul Panama City care erau fortărețe pro-Noriega. Au arestat mii de oficiali, activiști politici, jurnaliști și au epurat sindicatele și universitățile de oricine avea o orientare de stânga. Au instalat un guvern condus de compradori bogați, cum ar fi președintele Guillermo Endara, care aveau legături strânse cu companii, bănci și cu indivizi profund implicați în operațiuni cu droguri și care spălau bani din droguri. Cantitatea de narcotice care venea din Panama reprezenta doar o fracțiune mică din totalul care intra în SUA. Problema reală cu Panama era că avea un guvern naționalist populist. Forțele de apărare ale Panama aveau o orientare de stânga. Generalul Omar Torrijos, predecesorul lui Noriega, care a fost ucis într-o misterioasă explozie de avion pe care unii au pus-o pe seama CIA, a inițiat un număr de programe sociale egalitare. Guvernul Torrijos a negociat şi un tratat privind Canalul Panama care nu era pe placul dreptei din SUA. Panama a menţinut şi relaţii de prietenie cu Cuba şi cu Sandiniştii din Nicaragua. Noriega a menţinut cele mai multe din reformele lui Torrijo.

După invazia SUA, şomajul în Panama a explodat; sectorul public a fost redus drastic, iar drepturile pensionarilor şi alte drepturi ale muncitorilor au fost abolite. Astăzi, Panama este din nou un stat client, satelit, o țară ţinută strâns în chingi de fier de imperiul SUA.

De partea cui sunteţi, băieţi?

Statul securităţii naţionale al SUA nu a mişcat un deget pentru a opri traficul internaţional cu droguri şi a făcut foarte mult pentru a veni în ajutorul traficanţilor. Unii oameni glumesc sarcastic că „CIA” (Agenția Centrală de Informații) ar însemna de fapt „Armata Internaţională a Capitalismului”. Alţii spun că ar însemna „Agenţie de Import Cocaină”. În Laos, la începutul deceniului 1960, CIA a încercat să se ridice la înălțimea ambelor porecle. Cel mai mare beneficiu al CIA în recrutarea tribului Meo într-o armată pentru a lupta împotriva anti-imperialiştilor şi anti-capitaliştilor din Pathet Lao a fost abilitatea sa de a transporta pentru tribul Meo o mare parte din recolta de opiu din satele îndepărtate pe pieţele importante via Air America, o companie aeriană condusă de CIA.

Când această informaţie a ajuns la public, CIA a recunoscut că ştia că cei din Meo transportau opiu cu avioanele Air America şi a pretins că ar fi încercat să-i oprească, dar că, desigur, „n-a fost uşor”. De fapt, piloţii CIA au raportat ulterior că au primit ordine clare de la superiorii lor să nu-şi bage nasul în ce transportau.

Aşa cum a documentat Alfred McCoy, producţia de opiu controlată de lorzii războiului, susţinuţi de CIA, în Asia de Sud-est a crescut de 10 ori după ce CIA a pătruns pe teritoriul lor. [Alfred McCoy, The Politics of Heroin: CIA Complicity in the Globe Drug Trade (New York: Lawrence Hill Books, 1991).]

Între 1947-1950, CIA a creat reţele de mafioţi în Sicilia şi Corsica pentru a zdrobi grevele muncitorilor din Italia şi Franţa, oferind bani şi arme acestor mafioţi. În schimbul distrugerii grevelor muncitorilor, mafioţii au primit mână liberă să transporte heroină, o mare parte ajungând pe această cale în Statele Unite.

În 1980, în Bolivia, CIA a participat a răsturnarea unui guvern reformist, democratic ales şi la instalarea la putere a unei junte militare de dreapta. Lovitura de stat, marcată de arestări în masă, de tortură şi asasinate a fost cunoscută ca „lovitura de stat Cocaina” pentru că noii conducători colaborau pe faţă cu lorzii traficului cu cocaină din Bolivia.

În 1988, mai mulți martorii au vorbit în faţa subcomisiei din Senatul SUA condusă de senatorul Kerry, care investiga operaţiunile internaţionale de terorism, narcotice, au prezentat dovezi referitoare la o masivă operaţiune de trafic de droguri în care oameni din CIA şi din guvern au fost implicaţi, împreună cu liderii executivi şi militari de top din mai multe ţări din America Latină. Agenţii CIA au folosit fondurile strânse din traficul de droguri pentru a subvenţiona armatele contra-revoluţionare din America Latină şi în unele cazuri pentru a se îmbogăţi personal.

Un fost consilier al serviciilor secrete pe lângă Noriega, José Blandon, a declarat în faţa comisiei Kerry că cursele aeriene pentru transportul de arme din Costa Rica către Contras din Nicaragua erau folosite la întoarcere pentru a transporta cocaină în SUA.

O investigaţie oficială declanşată în Costa Rica l-a trimis în judecată pe John Hull, un fermier american care avea legături cu CIA şi cu traficul de droguri. Autorităţile din Costa Rica au cerut (în zadar) ca Hull să fie extrădat, acuzându-l de participarea la asasinate, contrabandă cu arme şi cu droguri pe teritoriul lor. În complicitate cu el au fost numiţi locotenent colonelul Oliver North şi Rob Owen, un fost adjunct al senatorului de atunci Dan Quayle din Indiana. Hull a fost implicat şi în infracţiuni de fraudă, obstrucţionarea justiţiei, şi contrabandă inclusiv în SUA, dar Departamentul de justiţie nu a mişcat un deget împotriva lui. Hull nu a fost niciodată extrădat în Costa Rica.

În 1989, un agent al Drug Enforcement Administration (Agenţiei Anti-Drog) din El Salvador, Celerino Castillo III, a oferit o relatare detaliată a unor operaţiuni masive de contrabandă cu droguri şi arme care erau conduse de reţelele lui North şi ale CIA direct de pe aeroportul militar din El Salvador. Castillo a demascat aceste reţele.

La o conferinţă de presă din Washington, D.C., pe 2 august 1994, Castillo a repetat că era convins că North ştia că traficul cu narcotice era condus din interiorul bazei aeriene din Ilopango: “Toţi piloţii de la această bază erau traficanţi de droguri. North ştia ce făceau, dar a refuzat să mişte un deget”.

Edwin Corr, atunci ambasadorul SUA în El Salvador, i-a spus lui Castillo că era „o operaţiune secretă a Casei Albe condusă de colonelul Oliver North şi să nu-şi bage nasul”. (San Francisco Weekly, 18 mai 1994). Atât raportul comisiei Kerry, cât şi raportul final al avocatului independent Lawrence Walsh, referitor la scandalul Iran-Contra, au conţinut dovezi cruciale împotriva lui North, care, în loc să ajungă la închisoare, a fost promovat şi susţinut să candideze pentru un mandat în Senatul SUA.

Acuzațiile aduse de Costa Rica împotriva lui Hull şi acuzaţiile împotriva lui North nu au primit nici un fel de atenţie în presa din America, doar nişte menţiuni în trecere în paginile din interior ale New York Times. Dacă un lider progresist ca Jesse Jackson ar fi avut legături cu Sandiniştii şi ar fi traficat narcotice şi arme, ar fi fost un scandal de presă luni de zile.

Dacă războiul împotriva drogurilor va fi pierdut, asta se va datora faptului că statul securităţii naţionale al SUA se află de partea traficanţilor.

Drogurile – armă de control social

Pe lângă finanţarea războaielor şi îmbogăţirea unor persoane, narcoticele sunt un instrument folosit pentru controlul social.

Cum drogurile sunt din ce în ce mai numeroase în Statele Unite, consumul creşte dramatic. Cererea ar putea crea oferta, dar oferta determină şi ea cererea. Prima condiţie pentru consum este disponibilitatea, punerea produsului la dispoziţia publicului în cantităţi foarte mari. Acum 40 de ani, comunităţile de la periferiile oraşelor erau la fel de sărace cum sunt şi acum, dar nu consumau droguri la nivelul din prezent pentru că narcoticele nu erau trimise pe străzile lor într-o asemenea abundenţă şi la preţuri atât de accesibile ca azi.

Cei care vor să legalizeze marijuana ar trebui să specifice „marijuana” în loc de folosirea termenului general „droguri” pentru că pentru mulţi oameni droguri înseamnă crack, ice, PCB, heroină, şi alte chestii foarte dure care au efecte devastatoare asupra comunităţilor.

Un război internaţional de succes împotriva drogurilor nu ar fi imposibil, dacă Statele Unite ar face un efort concertat, şi dacă s-ar asigura că ţări ca Pakistan, Afganistan, Thailanda, Columbia, Peru şi Bolivia (conduse de regimurile de la mijlocul anilor 1990) să fie la fel de dure împotriva traficanţilor cum sunt împotriva ţăranilor, studenţilor şi muncitorilor care se luptă pentru îmbunătăţirea condiţiilor lor sociale.

Politica SUA e mai puţin interesată să ducă un război împotriva drogurilor şi e mai degrabă interesată să folosească drogurile şi traficanţii de droguri în eternul război al imperiului pentru control social de acasă şi din străinătate.

La fel ca naziştii care au fost folosiţi împotriva comunismului, traficanţii de droguri (unii dintre ei făcând parte din organizaţii fasciste) sunt de partea CIA acum. „Ca CIA să atace reţelele internaţionale de droguri”, scriu Peter Dale Scott şi Jonathan Marshall în „Cocaine Politics” (1991), “ar însemna să-şi distrugă sursele principale de informaţii, de influenţă politică şi de finanţare indirectă pentru operaţiunile sale din lumea a treia”. Asta ar fi nici mai mult nici mai puţin decât „o totală schimbare de direcţie instituţională”.

În timp ce spune vorbe mari despre cum luptă împotriva drogurilor, preşedintele Reagan a tăiat cu o treime finanţarea agenţiilor care luptă împotriva crimei organizate. Agenţia împotriva drogurilor (Drug Enforcement Agency) a fost redusă cu 12 la sută, provocând concedierea a 434 de angajaţi ai DEA, inclusiv 211 de agenţi. Garda de coastă a fost redusă, rezultând în reducerea monitorizării traficului ilicit maritim. Personalul de la departamentului procurorului general a fost redus drastic, ceea ce a provocat lipsa de procurori şi a făcut ca Departamentul de justiţie să renunţe la 60 la sută dintre cazurile împotriva traficanţilor şi crimelor legate de traficul de droguri. Toate acestea l-au făcut pe investigatorul Dan Moldea să descrie politica de droguri a lui Reagan ca „o fraudă”. Iar congresmanul Tom Lewis s-a plâns: „Nu facem decât să arestăm cărăuşii, pe cei mici. De ce nu-i prindem pe peştii mari?”

Administraţia Bush nu a revenit asupra nici unei tăieri făcute de Reagan şi nu a elaborat nici o nouă strategie pentru a face ca războiul împotriva drogurilor să fie unul real, nu unul de formă. De fapt, Bush a redus şi mai mult deja insuficienta U.S. Border Patrol, ceea ce a determinat New York Times să scrie (27 august 1989): “Administraţia Bush a propus un buget pentru anul fiscal 1990 care va duce la prezenţa şi mai redusă a agenţilor pe graniţă”. La fel ca în multe alte zone de politică publică, administraţia Clinton nu a făcut nimic în războiul împotriva drogurilor.

La mijlocul secolului 19, când britanicii au introdus cantităţi uriaşe de opiu în China, nu a fost ca răspuns la o cerere din partea chinezilor. Pentru britanici, a fost un şiretlic diabolic de a crea o nouă piaţă şi de a obţine profituri mari din ceva produs într-o colonie de-a lor (India), având intenţia de a folosi acest produs pentru a amorţi o populaţie potenţial explozivă din altă colonie (China).

Războiul Opiumului a fost o încercare din partea chinezilor de a se opune traficului de droguri sponsorizat de britanici. Chinezii ştiau că doar „a spune NU” nu era de ajuns. Ştiau şi că legalizarea nu era soluţia, pentru că, de fapt, britanicii legalizaseră traficul de droguri – şi exact asta era problema.

Nu trebuie să fii un conspiraţionist să te întrebi dacă planificatorii de politici de dreapta nu fac acelaşi joc cu traficul de droguri în SUA. Organizaţiile de protest care au apărut din interiorul comunităţilor de afro-americani şi latino în timpul deceniului 1960 au fost sistematic distruse de poliţie şi de autorităţile federale, liderii lor au fost asasinaţi sau aruncaţi în închisori pe baza unor acuzaţii fabricate. Curând, dealerii de droguri au instituit o totală demoralizare a acestor comunităţi. Nici o autoritate federală nu a încercat să-i oprească, pentru că SUA permitea ca transporturile de droguri să intre pe teritoriul ei pentru a ajunge în aceste comunităţi. În loc să se mobilizeze şi să lupte efectiv pentru pâine şi alte drepturi, astăzi localnicii din periferii luptă pentru vieţile lor împotriva infestării cu droguri.

Cei care susţin că ar putea rezolva problema drogurilor prin legalizare, ignoră faptul că, în practică, drogurile sunt deja legalizate, şi exact asta e problema. Ajung în comunităţi cu puţină opoziţie din partea poliţiei şi adesea cu colaborarea activă din partea poliţiei. Poliţia în mod frecvent se află pe statul de plată al lorzilor drogurilor şi există şanse mai mari ca poliţia să acţioneze împotriva cetăţenilor care se opun traficului de narcotice și nu împotriva traficanţilor.

Unii comentatori conservatori, cum ar fi William Buckley, Jr., susţin legalizarea drogurilor, susţinând în contradictoriu că problema drogurilor nu este atât de gravă, şi în acelaşi timp că e vast de necontrolat, din cauză că e atât de răspândită. Aceşti conservatori, care fac scandal împotriva „erodării valorilor americane”, par straniu de apatici când e vorba de efectele devastatoare ale narcoticelor. De înţeles că ei preferă să vadă tinerii săraci imobilizaţi de infestarea cu droguri decât să-i vadă mobilizaţi pentru a lupta pentru o redistribuire populară a resurselor publice. Preferă ca tinerii de la periferii să nu vorbească despre revoluţie – aşa cum au făcut cei din generaţiile anterioare care s-au alăturat Young Lords, Blackstone Rangers şi Black Panthers – ci să-i ţină ocupaţi să se împuşte unii pe alţii sau să-şi înţepe venele.

Când liderii străzilor lucrează pentru a face pace între bande şi încearcă să-şi canalizeze energiile în direcţii politice şi organizate, au parte de mai multă represiune din partea poliţiei, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă ei s-ar implica în activităţi de crimă organizată de partea gangsterilor. [Un exemplu: În 1994, un fost lider al unei bande de gangsteri din Los Angeles şi negociator pentru pace Dewayne Holmes a fost târât în închisoare după ce a fost acuzat că ar fi furat 10 dolari de la cineva care provoca violenţe la o petrecere pe care Holmes o organizase. A fost închis pentru 7 ani. Pentru detalii, vezi Christian Parenti, ”Founder of Gang Truce Framed,” Z Magazine, noiembrie 1993.]

Drogurile sunt un important instrument de represiune şi de control social.

Imperialiştii britanici ştiau asta foarte bine şi la fel ştiu şi propagandiştii conservatori, CIA şi Casa Albă. Din Harlem în Honduras, imperiul foloseşte orice instrument şi şiretlic pentru a-ţi ţine pe oamenii, care s-ar putea opune, într-o stare de demoralizare generală şi total dezorganizaţi.

CAPITOLUL 5: UN SUCCES ÎNSPĂIMÂNTĂTOR

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”, Capitolul 5: Un succes înspăimântător 

Unii critică politica externă a SUA pentru greșelile sale și lipsa de coerență. Cu certitudine, cei care elaborează politicile comit erori de calcul. Uneori, sunt luați prin surprindere, frustrați de consecințe pe care nu le-au prevăzut, sau depășiți de forțe pe care nu le pot controla. Nu sunt nici infailibili, nici omnipotenți. Dar nu sunt nici niște cretini sau niște naivi, așa cum unii cred că ar fi. În general, politica externă a SUA a reuşit să submineze revoluțiile populare și impună cu forța regimuri capitaliste, conservatoare, în fiecare regiune din lume. Dacă nu ar fi avut reuşit, istoria Americii Latine, a Caraibelor, Asiei, Africii, Orientului Mijlociu și a Europei post-război ar fi urmat un alt curs în mod categoric.

Mulți americani recunosc că politicienii mint, că sunt capabili să spună ceva și să facă exact contrariul, că proclamă foarte gălăgios că sunt dedicați oamenilor în timp ce în tăcere servesc interesele celor puternici. Dar, când e vorba de politica externă a SUA, mulți dintre noi abandonează recunoașterea şi înţelegerea acestor realităţi. Brusc, ne vine greu să credem că liderii SUA ne-ar minți cu privire la intențiile pe care le au în afara granițelor și cu privire la faptul că urmăresc politici neo-imperialiste, care nu au nici o legătură cu democrația.

Presupuneri acceptate fără nici o critică

Ni se spune că politica externă a SUA emanează din cele mai bune motive și aderă la standardele legale ale comportamentului pe scena internațională. În ocaziile rare când se discută despre politica externă în presa politică principală, criticile sunt limitate la chestiuni operaționale: Se bazează liderii noștri prea mult/prea puțin pe forța militară? Încearcă ei să impună o democrație în stil occidental în viaţa unor popoare care nu sunt pregătite pentru asta? Nu iau măsuri în mod decisiv? Au așteptat prea mult până să acționeze sau au acționat prea pripit? Va reuși politica lor? Se va dovedi prea costisitoare?

Rareori, dacă vreodată, sunt examinate politicile care stau la baza acestor acțiuni. Se acceptă că ar fi un comportament firesc ca Statele Unite să își aroge dreptul să intervină în treburile altor națiuni pentru a restaura ordinea, pentru a opri turbulențele, pentru a lupta împotriva terorismului, pentru a salva americani în pericol, mă rog, orice. Se consideră un fapt dat că o agresiune injustă este ceva ce această țară nu tolerează și nu practică niciodată, că atunci când apar conflicte în alte națiuni e doar din vina acelor națiuni, că stângiștii sunt periculoși și că cei de dreapta de obicei nu-s periculoși, că nu e nevoie să se definească ce e un stângist și ce e unul de dreapta, că ceva numit „stabilitate” e preferabil unor revoluții sau unei agitații populare.

Acuzația de bază pe care o aduce această carte – că politica SUA îi servește în general pe cei mai privilegiați și nu pe oamenii obișnuiți din această țară și din alte țări – nu primește recunoaștere în discuțiile politice acceptate oficial și în comentariile de presă. [Pentru o discuție mai detaliată privind rolul media în mușamalizarea crimelor imperiului, vezi cartea pe care am scris-o Inventing Reality, The Politics of News Media, 2nd edition (New York: St. Martin’s Press, 1993).]

Din Argentina în Zaire, din Timorul de est în Sahara de vest, campaniile de agresiune contra-revoluționare, duse de SUA, au făcut milioane de victime, zeci de milioane de oameni răniți, mutilați, distruși emoțional, refugiați sau exilați. Cu toate acestea nu se discută deloc despre asta în ceea ce e considerat dezbatere politică în această țară.

Ni se spune că această țară are obligația să demonstreze că trebuie să își arate forța în mod constant și hotărât, să își arate mușchii, și să acționeze ca o mare superputere ca să nu fie dată la o parte de o țară mică (un argument folosit pentru a justifica pulverizarea Vietnamului și masacrul din Irak). Orice eșec de-a ne impune forța, ni se spune, ne subminează credibilitatea și invită la agresiune. Ne-am putea întreba de ce liderii SUA simt o asemenea nevoie de a convinge pe oricine că Statele Unite sunt cea mai mare putere militară din lume – când toți ceilalți sunt în mod dureros conștienți de acest fapt.

Comportament macho

Unii spun că această nevoie apare dintr-o insecuritate psihologică de care liderii SUA suferă de generații. Cu siguranță, președinții decad adesea în comportamente macho pentru a lăsa impresia că sunt puternici și nu au ezitări. Instrumentul cheie al impunerii puterii de stat, armata, este construit pe machism, cu toate accentele care rezultă de aici pe duritate, forță, dominație și violență. Dar, în timp ce sentimentele de macho și imaginile sunt încurajate și hrănite, ele nu explică în sine politicile imperiului.

Fără îndoială, președintele Bush a dorit să demonstreze că e dur când a atacat Panama și Irak, dar el a fost mânat mai puțin de un impuls macho și mai mult de interese politice. Avea în vedere și o dorință care-l obseda: să-și îmbunătățească popularitatea și să fie reales. La fel, primele atacuri aeriene ale președintelui Clinton împotriva Irakului, din mandatul său, au fost o demonstrație de forță a mușchilor lui, ambiției sale prezidențiale, afișată pentru a demonstra că nu era un plângăcios și că era capabil să recurgă la forță letală când era „necesar”. Pe scurt, scopul nu e să arate că sunt macho în sine, ci să fie realeși. Dacă succesul unor alegeri ar fi asigurat de apariția în rochii, Clinton și oricare alt politician mascul ar arunca machismul pe fereastră și s-ar comporta în consecință.

O demonstrație de forță adună publicul în jurul liderilor, pentru că oamenii au fost făcuți să creadă că o asemenea forță este necesară pentru supraviețuirea națiunii și pentru propria lor securitate. Cei mai obișnuiți cetățeni nu doresc să se ducă la război împotriva nimănui. Sunt recrutați cu forța în armată. Chiar și cei voluntari care se duc singuri în armată nu au o dorință macho de a ucide sau de a fi uciși, ci de a găsi oportunități economice sau mijloace de a se susține.

Departe de a fi împinși de la spate de testosteron să se ducă pe front, cei mai mulți soldați au fost obligați să se supună Pentagonului, sub amenințarea unor sancțiuni severe.

Cei care cred că imperiul apare din nevoia macho de a domina nu explică de ce liderii SUA doresc să domine unele țări mai mult decât alți lideri ai altor ţări. Această teorie a machismului nu explică de ce Washingtonul se plasează mereu, atât de consistent, de partea intereselor corporațiilor trans-naționale, a marilor moșieri, a autocraților militari, și nu de partea muncitorilor, țăranilor, studenților și a altora care luptă pentru reforme egalitare.

Fără prea multă considerație pentru imaginea lor de bărbați puternici, cei care fac politici se simt cât se poate de bine să aibă țări-satelit, unde impun dictaturi de dreapta. Dacă nu duc totul la îndeplinire prin forță, cu siguranță ei se bazează pe cel mai ne-macho comportament: trimit ajutoare generoase, fără să pună prea multe întrebări despre cum sunt cheltuiți banii, și se chinuie să mențină relații dintre cele mai bune cu junte sinistre, cu autocrați și politicini corupți.

Adesea ni se cere să credem că Statele Unite nu doar că au dreptul de a interveni în altă țară, ci ar avea chiar obligația. Se spune că „trebuie să acceptăm responsabilitățile care ne revin”. Nu explică nimeni cine ne-a impus aceste responsabilități și de ce această țară trebuie să se amestece în fiecare colțișor de lume.

În 1992, președintele Bush a anunțat că Statele Unite era „liderul mondial” și că celelalte țări trebuia să se aștepte ca noi să ne purtăm ca atare. Cei care i-au urmat la Casa Albă, incapabili să curețe canalele de irigații sau să dezvolte sisteme de energie raționale sau să ofere slujbe și locuințe decente pentru milioane de oameni de acasă, s-au proclamat pe ei înșiși lideri ai întregii lumi.

În practică, a fi „lider mondial” înseamnă a avea principala responsabilitate de a menține un sistem global de investiții de capital și de acumulare de capital. Misiunea lor este de a face ca elementele care se opun acestui sistem să fie îngenuncheate, folosind fiecare formă de control și agresiune pentru a ține multe popoare în situația de a fi țări-satelit, de a fi sărăcite și slugarnice. Aceste țări trebuie să strige „unchiule”, așa cum președintele Reagan a spus că dorea să facă Nicaragua revoluționară – și într-adevăr așa a făcut cu revoluționarii din Etiopia și Mozambique, după destui ani de agresiune din partea SUA.

În numele Democrației

Ni s-a spus mereu că liderii SUA se opuneau țărilor comuniste din cauza lipsei lor de democrație politică. Dar, așa cum am spus mai devreme, administrațiile succesive de la Washington au susținut cele mai represive regimuri din lume, care în mod regulat au recurs la arestări în masă, la asasinate, la tortură și la intimidare. În plus, Washingtonul i-a susținut pe unii dintre cei mai odioși asasini contra-revoluționari: UNITA lui Savimbi în Angola, RENAMO în Mozambique, mujahedinii în Afganistan și în anii 1980 chiar și pe turbații lui Pol Pot, care duceau un război împotriva Cambogiei socialiste.

Să luăm de exemplu cazul Cubei. Ni se cere să credem că decenii de ostilitate ale SUA față de Cuba – inclusiv embargo, sabotaj și invazie militară – au fost motivate de o nemulțumire față de natura autocratică a guvernului lui Castro și de o preocupare față de libertățile poporului cubanez. De când anume a apărut această nevoie urgentă de a „restaura” libertatea” cubanezilor? În deceniile care precedat revoluția cubaneză din 1959, administrații succesive ale SUA au susținut autocrația represivă și brutală condusă de generalul Fulgencio Batista. Diferență semnificativă, dar nerostită, a fost că Batista era un lider comprador care a lăsat Cuba total accesibilă penetrării de către capitalul SUA. Prin contrast, Fidel Castro a eliminat controlul privat al capitalului asupra economiei, a naționalizat companiile SUA și a renovat structura de clasă într-un mod mai colectivizat și mai egalitar. Asta îl face să fie atât de detestat în SUA.

Departe de a susține democrația în lume, statul securității naționale al SUA, de la al doilea război mondial, a jucat un rol activ în distrugerea guvernelor progresiste și democratice din zeci și zeci de țări. [vezi Capitolul 3 pentru o enumerare].

Când a justificat răsturnarea președintelui democratic ales al Chile, Salvador Allende, în 1973, Henry Kissinger a susținut că atunci când trebuie să alegem între economie și democrație, trebuie să alegem economia. Kissinger spunea o jumătate de adevăr.

Ar fi spus întregul adevăr dacă ar fi adăugat că dorea să salveze economia capitalistă.

Nu Allende a fost cel care a distrus economia din Chile. Privilegiații din clasa conducătoare, corupția generalizată și sărăcia de masă au fost impuse și dominau timp de multe generații înainte ca el să fie ales. În doi ani, un timp foarte scurt, guvernul Unității Populare a realizat un transfer semnificativ a venitului național de la elitele bogate, care trăiesc din dobânzi și rente și dividende, către cei care trăiesc din salarii. În Chile condus de Allende a existat o mică dar reală schimbare a puterii de clasă. Bogații au primit bunuri de consum în mod rațional și li s-a cerut să plătească taxe. Unele dintre concernurile și afacerile lor au fost naționalizate. Între timp, săracii au beneficiat de angajarea în lucrări publice, de programe de alfabetizare, de cooperative ale muncitorilor, de o jumătate de litru de lapte gratis în fiecare zi pentru fiecare copil sărac.

În plus, câteva dintre stațiile de radio și televiziune din Chile au început să ofere o perspectivă privind treburile publice care a început să se rupă de monopolul ideologic deținut de presa din proprietatea privaților. Departe de a pune în pericol democrația, guvernul de stânga al Unității Populare i-a pus în pericol doar pe oligarhii privilegiați – prin extinderea democrației.

Ce i-a alarmat pe lideri ca Kissinger nu a fost teama că reformele social-democrate ale lui Allende ar fi eșuat, ci tocmai că ar fi reușit. Tendinţa către o egalitate politico-economică trebuia oprit. Astfel, Kissinger, CIA, Casa Albă, presa din SUA au luat în colimator guvernul Unității Populare.

În numele „salvării democrației” din Chile, au distrus-o. Au insituit o dictatură fascistă sub generalul Pinochet, o dictatură care a torturat și a executat mii de oameni și a dus la dispariţia multor mii, a suprimat toată presa de opoziție, partidele politice, sindicatele și organizațiile țăranilor.

Imediat după lovitura militară, General Motors, care își închisese fabricile când Allende a fost ales, a reluat operațiunile, demonstrând cum capitalismul se simte mult mai în largul lui în fascism decât în democrație. Departe de a salva economia, lovitura de stat, sponsorizată de CIA, a provocat o inflație care e explodat până la cer și a instituit o eră a datoriei naționale sufocante, cu creșteri dramatice ale șomajului, sărăciei și foametei.

Vânătoarea după „amenințarea” roșie

Oficial, Washingtonul nu poate spune poporului american că scopul real al cheltuielilor gargantuane militare și intervențiilor beligerante este de a face lumea mai sigură pentru General Motors, General Electric, General Dynamics și tot felul de alți generali. În schimb, ni se spune că “securitatea noastră națională” e în pericol și că ea ar fi miza. Dar nu e ușor să convingi publicul că mini-puteri, cum ar fi Cuba, Panama, sau Nicaragua, sau o micro-putere ca Grenada sunt o amenințare față de supraviețuirea noastră. Așa că, de la războiul rece, ni se tot spune că aceste țări sunt instrumente ale încercuirii lumii de către sovietici.

Cu mult după ce poporul cubanez a răsturnat dictatura lui Batista, președintele Eisenhower a anunțat că Washingtonul nu putea tolera în emisfera de vest un regim „dominat de comunismul internațional”. Cuba a fost descrisă ca parte a unei conspirații mondiale, cu centrul în Moscova. Timp de decenii, „expansionismul sovietic” a servic ca sperietoare, care a justificat intervenționismul din partea SUA.

Cu siguranță, Uniunea Sovietică și alte guverne comuniste est-europene reprezentau o amenințare pentru capitalismul global. Aceste țări dezvoltaseră economii de mari dimensiuni, ale sectorului public, și dădeau ajutor țărilor anti-imperialiste și mișcărilor din toată lumea, inclusiv Congresului național african al lui Nelson Mandela în Africa de sud. În plus, capacitatea nucleară a Uniunii Sovietice punea ocazional o frână în fața dimensiunii și nivelului de intervenție militară al SUA. Astfel, președintele Bush ar fi acționat cu mai multă reținere împotriva Irakului în 1991, dacă blocul sovietic încă mai exista și se plasa în fermă opozițe față de o asemenea acțiune.

Dacă mașinăria globală militară a SUA a fost un răspuns la „agresiunea sovietică”, așa cum ni se cere în mod repetat să credem, de ce continuă să existe după ce URSS și alianța militară a Pactului de la Varșovia au fost dizolvate, iar Războiul Rece a fost declarat încheiat? Așa cum direcotrul CIA, Robert Gates a recunoscut: „Amenințarea față de Statele Unite a unui atac deliberat din acea zonă a lumii a dispărut cu totul pentru un viitor previzibil”. (New York Times, 23 ianuarie 1992)

Oficialii și-au pus în minte să ne convingă că noii dușmani au reapărut dintr-o dată. Secretarul apărării, Dick Cheney, a anunțat că Uniunea Sovietică nu a fost singura amenințare, lumea era plină de alți adversari periculoși – pe care anterior se pare că i-a scăpat din vedere. Acum ni se spune că necazurile ar putea apărea chiar din țările lumii a treia, chiar fără nici o instigare din partea Moscovei. Cei care elaborează politicile SUA și propagandiștii lor loiali din presa corporatistă ne ţin în alertă față de pericolul moral pus de teoriștii internaționali, de fanaticii islamiști, de cartelurile de narco-ucigași, de oameni nebuni care au arme nucleare și de Hitleri din lumea a treia. Puținele guverne comuniste, care au mai rămas, cum ar fi Corea de nord și Cuba, nu mai sunt creionate ca instrumente ale Moscovei, ci ca regimuri malefice de sine stătotare.

Decenii la rând ni s-a spus că avem nevoie de o marină uriaşă pentru a ne proteja de URSS. Cum Uniunea Sovietică nu mai există, amiralul Trost, șeful operațiunilor navale, a anunțat că încă avem nevoie de o marină uriaşă din cauză că aceasta a făcut și alte lucruri pe lângă faptul că ne-a apărat de Uniunea Sovietică. Marina, spune el, trebuie să meargă în zonele de conflict și „să fluture steagul” – o terminologie imperialistă provenită din lumea veche când practica era de a trimite nave de război, ca o demonstrație de forță, în porturi străine, pentru a intimida populațiile care se opuneau SUA. Navele nu trebuie să arate steagul așa de mult cât trebuie să-și arate armele, cele cu rază lungă de acțiune, care pot provoca moarte și distrugere de la multe mile distanță pe uscat. Asemenea demonstrații de forță ar putea fi numite „diplomația tunurilor de pe navele de război”. Astăzi, este mai puțin probabil să se folosească un tun sau o navă de război, ci mai degrabă o întreagă flotilă navală, cu purtătoare de avioane de luptă și cu avioane de luptă care pot bombarda cu rachete, și cu elicoptere dotate cu mitraliere.

Trost a adăugat că o marină puternică era necesară pentru „conflictele locale și regionale”. Era sarcina cu care s-a binecuvântat SUA pe sine de a fi jandarmul lumii. Dar cine profită de asta? Ale cui sunt profiturile și cine plătește nota de plată pentru acest jandarm? Oficialii nu ne spun de obicei că interesul lor e să protejeze capitalismul global de mișcările sociale egalitate. Ei preferă să vorbească codificat, folosind „conflcite regionale și locale”. Și când nimic nu mai merge, atunci vorbesc despre apărarea „intereselor noastre de peste hotare” o expresie care justifică aproape orice.

Care anume ar fi „interesele noastre”?

În timp ce participam la o conferință în New York, l-am auzit pe Michael Harrington, liderul decedat al Alianței Democrații Socialiști pentru America, vorbind despre politica externă a SUA. Când a urmat sesiunea de întrebări, cineva din sală l-a întrebat de ce era atât de „stupidă” politica SUA ? Harrington a replicat că „Noi suntem germanii buni” și că suntem „gardienii lumii mereu ocupați” și că „avem chestia asta cu puterea”.

Eu am răspuns că, departe de a fi stupidă, politica SUA este în cea mai mare parte remarcabil de reușită și de brutală în slujba intereselor economice ale elitelor. Ar putea părea stupidă din cauză că motivele oferite în susținerea ei adesea par neconvingătoare, lăsându-ne impresia că cei care fac politici sunt buimaci și rupți de realiate. Dar doar pentru că publicul nu înțelege ce fac ei nu înseamnă că liderii securității naționale chiar ar fi buimaci.

Faptul că motivele lor sunt invenţii și fabulații nu înseamnă că ei sunt proști. Deși e costisitoare în bani, vieți și suferință umană, politica SUA este, esențial, o întreprindere rațională și consistentă. Cu siguranță, asta e indicat de faptul că susține anumite regimuri și se opune altora, consideră anumite regimuri prietene și pe altele dușmane. Am adăugat și că ar trebui să încetăm să mai spunem „noi” facem asta și „noi” facem aia, din moment ce „noi” înseamnă cu adevărat cei care fac politicile, cei din structurile securității naționale care reprezintă un set particular de interese de clasă. Prea mulți analiști, de altfel capabili, au acest obicei de a spune mereu „noi”. E o scurtătură pentru a nu spune „liderii statului securității naționale al SUA”, dar pronumele este folosit în mod greșit. Ideea are o semnificație mai mare decât cea semantică. Cei care tot spun „noi” probabil folosesc ca unitate de bază în analizarea situației internaționale țările, națiunile și cu siguranță ignoră astfel interesele de clasă. Probabil ei presupun că o comunitate de interese există între lideri și populație, pe când, în realitate, aceasta nu există de obicei. Impresia lăsată este că noi toți suntem responsabili pentru politica „noastră”, o poziție care ia responsabilitatea de pe umerii celor care în mod real stabilesc politicile și asta le determină pe unele persoane bine intenționate să aibă mustrări de conștiință, ajungând astfel la concluzia că nouă tuturor ar trebui să ne fie rușine și că noi toți ar trebui să fim triști pentru ce facem „noi” toți în lume.

Dar o politică economică, nu doar aspectele ei legate de politica externă, este formulată întotdeauna dintr-o perspectivă de clasă. Economia însăși nu este o entitate neutră. Vorbind strict, nu există așa ceva: „economie”. Nimeni nu a văzut vreodată și nu a atins „economia”. Ce vedem sunt oameni angajați în schimb de valori, în muncă productivă și neproductivă, și toate aceste activităţi primesc o denumire atotcuprinzătoare: „economie” – un construct ipotetic, impus asupra actualităților care pot fi observate obiectiv. Apoi, noi adesea tratăm abstracțiunile ca entități reificate, ca forțe care se generează pe sine. Așa ajungem să vorbim despre “problemele economiei” în termeni generali, și să nu ne referim la problemele economiei capitaliste, cu setul special de relații sociale și o distribuție, care poate fi distinsă, a puterii de clasă. Economia devine o entitate întruchipată de sine însăși, ca în declarații de genul „economia e praf” sau „economia își revine”.

La fel, reducem la abstract și apoi reificăm conceptul de „națiune”. Așa ajungem să vorbim despre Statele Unite ca și cum ar fi o entitate unificată și să vorbim despre SUA ca despre „ce face națiunea SUA”. O asemenea abordare ignoră dimensiunile de clasă ale politicii SUA. Să luăm de exemplu chestiunea ajutorului străin. Este o inducere în eroare să spunem că Statele Unite, ca națiune, acordă ajutor țării X sau Y. O națiune ca atare nu dă nici un ajutor unei alte națiuni ca atare. Mai exact, cetățenii obișnuiți din țara noastră, prin taxele lor, acordă un ajutor elitelor privilegiate din altă țară. Așa cum a zis cineva la un moment dat: „Ajutorul străin este atunci când oamenii săraci dintr-o țară bogată dau bani bogaților dintr-o țară săracă”. Transferul are loc de-a lungul liniilor de clasă, reprezentând o redistribuire e în sus a veniturilor.

Auzim mereu vorbindu-se despre „interesele noastre” și „interesele SUA” în lume. Dar nu e ușor să descoperim ce vor să zică liderii „noștri” de fapt prin „interesele SUA”. În 1967, în timpul războiului din Vietnam, am devenit pentru prima dată conștient de cum oficialii se refereau la „interesele SUA” ca la un mod de a justifica politicile lor fără să se obosească să ne spună care ar putea fi aceste interese. Am căutat în zadar prin mai bine de o duzină de buletine ale Departamentului de Stat, m-am uitat după o definiție sau un exemplu al „intereselor SUA”. Cel mai mult m-am apropiat de o asemenea definiție când am citit un comentariu al unui oficial al Departamentului de Stat, William Bundy, care a menționat „bazele noastre militare vitale” din Filipine, ca fiind un interes esențial al SUA. Cum adesea se întâmplă, o prezență militară în străinătate, care este presupusă a apăra „interesele noastre” (oricare ar putea fi acestea), devine un inters de sine stătător care trebuie apărat. Valoarea instrumentală devine o valoare în sine. Bundy a continuat să indice un interes „mult mai important” decât bazele militare. Vorbind unei public de elită american și filipinez din Manila, a spus: „Filipine înseamnă atât de mult pentru Statele Unite din cauză că … aceasta este o țară unde americanii sunt mereu făcuți, așa cum spun filipinezii adesea, să se simtă „acasă”.” Dacă am înțeles ce spune Bundy, interesul nostru în Filipine ar fi atunci păstrarea ospitalității filipinezilor.

Bundy a putut face o asemenea afirmație doar ignorând o mare parte a istoriei imperialiste a SUA în Filipine. Din 1899 până în 1902, în jur de 200.000 de filipinezi au pierit și zeci de mii au fost răniți sau torturați de forțele SUA într-o operațiune care a avut ca scop și a reușit să zdrobească independenta Filipine. Bundy a ignorat și sărăcia de masă din Filipine și industria generalizată de prostituție, care sunt susținute pentru a face pe plac soldaților SUA staționați acolo – dând un alt sens ideii de „a ne simți ca acasă”.

Adevărul este că „interesele noastre” rămân vag definite din cauză că termenul este folosit într-un mod care nu are nimic în comun cu interesele noastre reale. Nici o schimbare de administrație nu aduce şi nu poate permite vreo clarificare în acest sens.

În timpul campaniei prezidențiale din 1992, Bill Clinton a promis că va începe un nou curs pentru viitorul națiunii noastre, reamintindu-ne că trebuie să avem „curajul de schimbare”. Declarații de tipul acesta sună foarte bine. Dar, odată ales, Clinton şi-a păstrat poziția rigidă, stabilită de precedecesorii săi republicani, susținând că Statele Unite trebuie să rămână o super-putere globală, că interesele SUA din străinătate implică faptul că SUA este mereu bine intenționată și că „interesele SUA” pot fi susținute prin forță militară. Și, la fel ca predecesorii săi, nu a permis nici o examinare critică a ce anume ar putea fi aceste interese.

În ciuda transformărilor dramatice din lume, Clinton nu a pornit nici o dezbatere publică despre subiectul politicii externe. Ca membru al Council on Foreign Relations, Conferinței Bilderberg și comisiei Trilaterale, toate dominate de corporații, toate fiind organele de elită ale celor care stabilesc politicile, Clinton făcea, ideologic și personal, parte din cercul intim al puterii. Nu avea cum să zguduie barca, cu atât mai puțin să schimbe cursul.

Inconsistențe consistente

O critică obișnuită a politicii externe a SUA este că adesea „s-ar contrazice pe sine”. Dimpotirvă, este riguros consistentă în interesele de clasă pe care le susține. Pentru a ilustra această coerență fundamnetală a strategiilor aparent contradictorii, să analizăm cum sunt tratate Cuba și China.

Chiar în 1994, guvernul SUA continua să încerce orice stratagemă – cu excepția războiului – pentru a schilodi economia Cubei, impunând inclusiv embargo pentru călătorii și impunând represalii împotriva altor națiuni sau companii care încearcau să facă comerț cu Havana. Multe dintre contractele pe care Cuba le-a negociat cu firme din alte țări au fost anulate din cauza presiunilor făcute de SUA. Dușmănia Washingtonului a fost motivată de dorința de a „restaura democrația și drepturile omului” în Cuba, ni se tot spune.

Criticii s-au grăbit să remarce „contradicția” dintre politicile SUA privind Cuba și China. Au arătat că China a comis numeroase încălcări ale drepturilor omului, și totuși a primit clauza „națiunii celei mai favorizate”. Și totuși oficialii au cerut „diplomație silențioasă”, dându-ne asigurări că coerciția ar fi fost contra-productivă și că nu am putea impune un blocaj politic împotriva Chinei. Această strategie a fost în mod vizibil diferită de cea folosită împotriva Cubei.

Dar, în spatele standardelor duble doar în aparență, se află acelaşi angajament fundamental față de forțele de acumulare capitalistă și față de status-quo-ul global. China s-a deschis capitalului privat și „reformelor” de piață liberă, stabilind inclusiv zone rezervate întreprinderilor capitaliste unde corporațiile și investitorii pot exploata la sânge mâna de lucru uriașă și ieftină din China, fără nici o teamă că li s-ar impune reglementări restrictive.

În plus, din cauza opoziției penibile față de aproape orice mișcare politică din lume care a fost prietenoasă cu sovieticii, China a susținut aceiași contra-revoluționari pe care i-a susținut și SUA și a susținut chiar forțe fasciste în străinătate, la fel ca Statele Unite: pe Pinochet în Chile, pe mujahedini în Afghanistan, UNITA lui Savimbi din Angola, pe Khmerii roșii din Cambodia. În contrast, în fiecare dintre aceste cazuri, Cuba a fost de partea forțelor care au susținut transformarea socială. Astfel, nu există nici o contradicție reală între politicile SUA față de Cuba și China – ci doar în pretextele invocate pentru a justifica aceste politici.

Lipsindu-i pe oameni de o perspectivă de clasă, tot felul de experți ajung la concuzii bazate pe aparențele de la suprafață. În timp ce participam la un Congres mondial de afaceri din San Francisco, i-am auzit pe unii participanți referindu-se la ironia că acum Cuba se întoarce, în cerc, de unde-a plecat în zilele dinaintea revoluției. În Cuba, înaintea revoluției, arătau ei, cele mai bune hoteluri și magazine erau rezervate străinilor și unui număr foarte restrând de cubanezi, care aveau dolari de la ianchei (n.t.: de la yankee). Astăzi e la fel.

Această judecată ignoră câteva diferențe importante. Lipsit de valută grea, guvernul revoluționar a decis să folosească plajele frumoase și climatul însorit pentru a dezvolta o industrie de turism. În 1993, turismul a devenit a doua cea mai importantă resursă a Cubei și asigura venituri în valută grea (după zahăr). Cu siguranță, turiștii au primit privilegii pe care puțini cubanezi le au, din moment ce nu au dolari. Dar în Cuba pre-revoluționară, profiturile din turism mergeau în conturile marilor corporații, generalilor, celor care aveau cazinouri, și mafioților. Astăzi, profiturile sunt împărțite între investitorii străini care au construit hoteluri și guvernul cubanez.

Proporția care merge la guvern e folosită pentru finanțarea clinicilor de sănătate publică, a educației, a mijloacelor de producție, a laptelui praf, importurilor de combustibil, și altele asemenea. Cu alte cuvinte, oamenii obțin beneficii din comerțul făcut de turiști – și, e adevărat, și din câștigurile din export de zahăr cubanez, cafea, tutun, rom, fructe de mare, miere și marmură. Dacă Cuba ar fi exact în același loc în care era înainte de revoluție, într-o servitute totală, în condiţia unui stat satelit, Washingtonul ar fi ridicat embargo-ul.

Dacă guvernul cubanez nu va mai folosi sectorul public pentru a redistribui o proporție majoră din surplusul de valoare al populației obișnuite, dacă va permite ca surplusul din avuție să intre în buzunarele câtorva proprietari bogați și dacă va da înapoi fabricile și pământurile clasei bogate de proprietari – așa cum fostele țări comuniste din Europa de est au făcut – abia atunci se va întoarce în același loc de unde-a plecat. Atunci va fi din nou într-o servitute totală, condiţia unui stat satelit, și va fi îmbrățișată cu căldură de Washington, la fel cum s-a întâmplat și cu fostele țări comuniste din Europa de est.

Politica de refugiați a SUA este o altă zonă criticată ca fiind „inconsistentă”. Refugiații cubanezi în mod regulat au primit acces în SUA, în timp ce refugiații din Haiti sunt deportați. Din 30.000 de haitieni, care au cerut azil politic în 1993, doar 783 au fost acceptați. Din moment ce mulți cubanezi sunt albi și aproape toți haitienii sunt negri, unii au ajuns la concluzia că diferențele de tratament pot fi explicate doar din cauza rasismului.

Cu siguranță, discriminarea etnică a fost încorporată în politica de imigrație a SUA aproape pe tot parcursul secolului 20, a fost direcționată împotriva asiaticilor și africanilor și într-o măsură mai mică împotriva europenilor din est și din sud, în timp ce i-a favorizat pe europenii din nord. Dar, când analizăm tratamentul cubanezilor și refugiaților din Haiti, ar trebui să vedem dincolo de culoarea pielii. Refugiații din țări de dreapta, satelite ale SUA, cum ar fi El Salvador și Guatemala, sunt caucazieni, totuși ei au mari dificultăți să obțină azil. Refugiații din Nicaragua sunt tot latini ca salvarorienii și cei din Guatemala, totuși nu au probleme atât de mari să fie primiți în SUA, din cauză că se consideră că fug de guvernul „comunist” al sandiniștilor. Refugiații din Vietnam sunt asiatici, dar ei au primit acces în această țară masiv – doar în 1993, 35.000, pentru că și ei fug de un guvern anti-capitalist.

În timpul Războiului Rece, emigranții din URSS și Europa de Est au primit vize de intrare și asta era considerat ceva logic. Acum, după ce comunismul a fost înlocuit de guverne conservatoare de piață liberă, Departamentul de Stat are un program „în evaluare”. În 1994, puțini ruși și aproape nici un ucrainean nu au primit vize, nici măcar evreii, deși ultimii se confruntă cu mai multă hărțuire anti-semită decât în comunism.

În toate cazurile de mai sus, considerația decisivă pare să fie legată nu de complexele privitoare la imigranți, ci de complexele legate de guvernele în chestiune. În general, refugiații din țările anti-capitaliste sunt automat consideraţi „victime ale opresiunii politice”, și sunt primiți imediat, în timp ce refugiații din țări pro-capitaliste, udne există represiune politică, sunt trimiși înapoi, adesea fiind încarcerați sau exterminați. Pentru că, dacă ei fug de un guvern pro-capitalist de dreapta, sunt prin definiție politic indezirabili.

În 1994, politica de refugiați față de Cuba s-a confruntat cu anumite complicații. În concordanță cu o înțelegere anterioară între Havana și Washington, guvernul cubanez a permis oamenilor să plece în SUA, dacă aveau viză pentru SUA. Washingtonul a fost de acord să emită 20.000 de vize pe an, dar de fapt a acordat foarte puține, preferând să instige plecări ilegale și să folosească asta pentru propagandă. Toți cubanezii care au fugit ilegal cu bărcile sau au confiscat bărci sau avioane au primit azil în SUA și au fost ridicați în slăvi ca eroi care și-au riscat viaţa pentru a fugi de “tirania lui Castro”. Când Havana a anunțat că nu mai joacă acest joc, și că va lăsa să plece pe oricine vrea să plece, administrația Clinton s-a întors imediat la o politică a ușilor închise, temându-se de un val de imigranți. Acum planificatorii de politici se tem că scăparea prea multor refugiați nemulțumiți îl va ajuta pe Castro să rămână la putere, ușurând tensiunile din interiorul societății cubaneze.

Cuba a fost condamnată pentru că nu a permis cetățenilor să plece și apoi pentru că le-a permis să plece. Dar fundamentală pentru această aparentă incosistență a fost dorința Washingtonului de a discredita guvernul cubanez și de a-l prezenta ca pe un opresor lipsit de inimă.

Scopul, așa cum a fost declarat de asistentul adjunct secretat de stat Michael Skol în fața unei comisii a congresului (17 martie 1994), este „dezmembrarea statului cubanez”.

Considerațiile politice sunt cele de care se ţine cont şi nu interesul faţă de suferința oamenilor implicați. Pentru a înțelege asta, trebuie să vedem ne uităm dincolo de tacticile imediate la strategia generală.

Arme pentru profit

Unii critici acuză structurile militare uriașe ale SUA că nu sunt altceva decât o gaură neagră de risipit resurse. De obicei ei sunt aceiași oameni care spun că politica externă a SUA e stupidă. Din nou, trebuie să le reamintim că ceea ce ar putea părea rispipă și costisitor pentru o clasă (cetățenii obișnuiți și contribuabilii) ar putea să pară minunat și o răsplată pentru altă clasă (contractorii din industria corporatistă de apărare și ofițerii militari).

De-a lungul anilor, unii dintre noi au susținut că dacă ar dispărarea Uniunea Sovietică și țările comuniste, liderii noștri tot ar insista să păstreze structuri militare uriașe. Realitatea rareori oferă o ocazie pentru a testa o ipoteză politică ca într-un laborator experimental. În acest caz, ipoteza a fost pusă la testare, când guvernele comuniste au fost răsturnate. Cu siguranță, forța uriașă globală militară a SUA a rămas intactă, la un nivel de cheluire mult peste ce era când Războiul Rece era în toi (chiar și cu ajustarea inflației).

De ce stau lucrurile aşa? În primul rând, cheltuielile militare se întâmplă să fie una dintre cele mai mari surse de acumulare de capital intern. Reprezintă o formă de cheluială publică pe care afaceriștii o adoră. Când guvernul cheltuie fonduri pe sectorul non-profit al economiei – cum ar fi serviciile poștale, căile ferate deținute public sau case și spitale publice – demonstrează cum publicul poate crea bunuri, servicii și slujbe și poate extinde baza de taxare, fără nevoia de câștig a unui investitor privat.

Cu siguranță, cheltuielile publice sunt în competiţie cu pieța privată.

Prin contrast, rachetele și port-avioanele constituie o formă de cheltuială publică ce nu face concurență pieței civile. Un contract de apărare este ca orice alt contract de afaceri, doar că e mai bun pentru capitaliști. Banii plătitorilor de taxe acoperă toate riscurile de producție. Spre deosebire de un producător de frigidere care își face probleme cum va vinde frigiderele, un producător de arme are un produs care deja a fost contractat, cu garanții complete că toate costurile de producție vor fi acoperite, și cu mult peste. În plus, guvernul își asumă cele mai multe costuri de cercetare și de dezvoltare.

Cheltuielile pentru apărare deschid o zonă a cererii care are un potențial infinit. Câtă armată, securitate, supremație militară sunt de ajuns? Întotdeauna vor fi alte arme care pot fi inventate. Întreaga industrie de armament are o desuetitudine intrinsecă. Nu la multă vreme după ce un sistem de arme este produs, progresul tehnologic îl face desuet și e nevoie de o upgradare sau de înlocuirea lui.

Contractele militare, în majoritate, sunt răsplătite fără licitații din partea unor concurenți, astfel că producătorii de arme obțin ce preț vor. De aici, tentația este de a dezvolta sisteme de arme și de aprovizionare care sunt tot mai elaborate și mai costisitoare – și prin urmare și mai profitabile.

Asemenea produse nu sunt în mod necesar cele mai eficiente sau cele mai raționale. Multe au o performanță slabă. Dar performanța slabă are propria ei răsplată în forma de alocări suplimentare pentru a obține arme care să funcționeze așa cum ar trebui.

În sinteză, contractorii de apărare se bucură de o rată a profitului substanțial mai mare decât ceea ce e disponibil pe piața civilă. Nu e de mirare că liderii corporatiști nu se grăbesc deloc să taie cheltuielile militare. Ei au la dispoziţie o abundenţă fără limite, cu riscuri mici și profituri mari, de sute de milioane de dolari. Cheltuielile de înarmare consolidează întregul sistem capitalist, chiar și când sărăcesc sectorul public non-profit. Acestea sunt principalele două motive pentru care SUA în mod asiduu rămâne o super putere militară, chiar dacă îi lipsește pretextul unei super-puteri rivale, care i s-ar opune: în primul rând, structurile militrare sunt necesare pentru a ține lumea sigură pentru acumularea capitalistă. Al doilea rând, o armată masivă în sine e o sursă directă de o imensă acumulare capitalistă.