CAPITOLUL 1: FASCISMUL RAŢIONAL

CAPITOLUL 1: FASCISMUL RAŢIONAL

“Când mă plimbam prin Mica Italie din New York, am trecut pe lângă un magazin care avea în vitrină tricouri care îl arătau pe Benito Mussolini făcând salutul fascist. Când am intrat în magazin și am întrebat de ce sunt la vânzare asemenea produse, vânzătorul mi-a replicat: „Păi unora le plac. Și, știți, poate chiar avem nevoie de cineva ca Mussolini în țara asta.”

Această replică ne aduce aminte că fascismul supraviețuiește într-o formă mai profundă decât o curiozitate istorică.

Mai sinistre decât posterele sau tricourile, sunt cărțile multor autori care l-au „explicat” pe Hitler, sau l-au „reevaluat” pe Franco, sau au igienizat istoria fascistă în multe feluri. În Italia, în anii 1970, a apărut o veritabilă industrie de cărți și articole care susţineau Mussolini nu doar că a făcut ca trenurile să meargă mai repede, dar a făcut și ca Italia să meargă mai bine. Toate aceste publicații, împreună cu multe studii academice, acceptate ca istorie oficială, au același lucru în comun: spun puțin sau deloc despre politicile de clasă din Italia fascistă și Germania nazistă. Cum au tratau aceste ţări serviciile sociale, taxele, afacerile și condițiile de muncă?

Cine a beneficiat şi cine a avut de pierdut?

Cea mai mare parte a literaturii privind fascismul și nazismul nu ne spune așa ceva. (1)

Plutocrații îi aleg pe autocrați

Să ne uităm pentru început la fondatorul fascismului. Născut în 1883, fiul unui fierar, Benito Mussolini şi-a trăit adolescenţa prin bătăi de stradă, arestări, închisoare și activități politice radicale și violente. Înainte de primul război mondial, Mussolini se dădea socialist. Un organizator foarte bun, agitator și un jurnalist talentat, a devenit chiar editorul ziarului oficial al Partidului Socialist.

Totuși mulți dintre camarazii săi l-au suspectat că era mai puțin interesat de promovarea socialismului și mai mult de promovarea propriei sale persoane.

Într-adevăr, când clasa conducătoare din Italia l-a momit cu recunoaștere, susținere financiară și promisiunea de a accede la putere, nu a ezitat să schimbe taberele imediat.

La sfârșitul primului război mondial, Mussolini socialistul”, care organizase greve pentru muncitori și țărani, devenise acum Mussolini fascistul, care spărgea grevele muncitorilor în numele financierilor și moșierilor.

Folosind sume enorme de bani pe care le primea de la cei bogați, s-a proiectat pe sine pe scena națională ca un lider recunoscut al I Fasci di Combattimento, o mișcare formată din foști ofițeri de armată, „Cămășile Negre” și din bătăuși bondoci, care nu se ghidau după nici o doctrină politică, în afară de patriotismul militarist și ura conservatoare față de orice era asociat cu socialismului sau cu organizaţiile clasei muncitoare. Cămășile Negre fasciste atacau sindicatele, socialiștii, comuniștii și cooperativele țăranilor.

După primul război mondial, Italia a adoptat modelul democrației parlamentare. Nivelul salariilor, care fusese foarte scăzut, se îmbunătățise și trenurile deja ajungeau la timp în stații. Dar economia capitalistă era în recesiune post-război. Investițiile stagnau, industria grea opera sub capacitatea minimă, iar profiturile corporatiste și exporturile din afacerile în agricultură intraseră în declin.

Pentru a-şi menține ridicate nivelurile de profit, marii moșieri și industriași au început să taie salariile și să mărească prețurile. Statul, la rândul, său le-a oferit subvenții masive capitaliştilor și scutiri de taxe. Pentru a finanța această asistență socială pentru corporații, populația a fost taxată din ce în ce mai rău, iar serviciile sociale și cheltuielile pentru drepturile sociale au fost tăiate drastic măsuri care ar putea să ne pară azi foarte familiare.

Dar guvernul nu era complet liber să ia acest curs.

În 1921, mulți munciori și țărani italieni erau organizați în sindicate și aveau propriile lor organizații politice. Prin demonstrații, greve, boicoturi și confiscări de fabrici și ocupări ale terenurilor marilor ferme, câștigaseră deja dreptul să se organizeze și au aşa au putut obţine concesii în privinţa salariilor și a condițiilor de muncă.

Pentru a impune întreaga politică de austeritate împotriva muncitorilor și țăranilor, interesele economice conducătoare au recurs la abolirea drepturilor democratice care erau menite să ajute masele şi să apere standardele de viață modeste ale muncitorilor. Soluția a fost să zdrobească sindicatele, organizațiile politice și libertățile civile. Industriaşii și marii moșieri doreau pe cineva la conducere care putea distruge puterea muncitorilor organizați și a lucrătorilor agricoli și care putea impune maselor o ordine și disciplină de fier. Pentru această misiune, Benito Mussolini, înarmat cu bandele sale de Cămăși Negre, părea cel mai potrivit candidat. (2)

În 1922, Federazione Industriale, compusă din liderii industriei, împreună cu reprezentanții asociațiilor de bancheri și agribusiness s-au întâlnit cu Mussolini pentru a planifica “Marșul către Roma“, contribuind cu 20 de milioane de lire la organizarea acestuia. Cu sprijinul adițional al ofițerilor cu rang înalt din armată și al şefilor poliției, revoluțiafascistă în realitate o lovitură de stat a avut loc.

În doi ani de la confiscarea puterii de stat, Mussolini a închis toate ziarele de opoziție și a distrus partidele socialist, liberal, catolic, democratic, republican care împreună aveau în jur de 80 la sută din numărul votanților. Liderii muncitorilor și ai țăranilor, delegații parlamentari și alții care erau critici față de noul regim au fost bătuți, alungați în exil sau asasinați de teroriștii fasciști din squadristi.

Partidul Comunist italian a îndurat cea mai severă represiune și totuși a reușit să mențină o rezistență curajoasă clandestină, care, în cele din urmă, s-a dezvoltat în luptă armată împotriva Cămășilor Negre și a forțelor de ocupație germane.

În Germania, a apărut un model similar de complicitate între fasciști și capitaliști. Muncitorii germani și lucrătorii de la ferme câștigaseră dreptul de a se organiza, obţinuseră ca durata zilei de muncă să nu fie mai mare de 8 ore și asigurări pentru șomaj. Dar pentru a-și revigora nivelurile de profit, industria grea și marile finanțe au cerut tăieri din salariile muncitorilor și subvenții masive de la stat însoţite de reduceri de taxe.

În timpul anilor 1920, Nazi Sturmabteilung sau SA, trupe de asalt finanțate de afaceriști, au fost folosite mai ales ca forță de atac paramilitară al cărei rol era de a teroriza muncitorii și lucrătorii agricoli.

În 1930, cei mai mulți dintre magnații au ajuns la concluzia că Republica Weimar nu le mai servea nevoile și că era mult prea îngăduitoare cu clasa muncitoare. Atunci au început să-l finanțeze masiv pe Hitler și au catapultat partidul Nazist pe scena națională. Magnații afacerilor le-au acordat naziștilor fonduri generoase pentru flotele lor de motociclete, mașini și megafoane de mare putere pentru a inunda fonic orașele și satele din Germania cu propagandă, pe lângă fonduri pentru partidul Nazist și pentru organizațiile sale, pentru grupările de recrutare a tinerilor și pentru forțele paramilitare. În campania din iulie 1932, Hitler avea suficiente fonduri cât să-și susțină un turneu electoral în 50 de orașe în doar două săptămâni. În aceeași campanie, naziștii au primit 37,3 la sută din voturi, cel mai mare procent pe care l-au obţinut vreodată în alegeri democratice naționale. Nu au avut niciodată majoritatea populației de partea lor. În măsura în care aveau vreo bază electorală de încredere, aceasta era în general printre cei bogaţi din societate. În plus, elemente ale micii burghezii și mulți lumpen-proletari au servit ca bătăuși ai partidului, fiind organizați în batalioane de asalt SA. Dar marea majoritate a clasei muncitoare i-a susținut pe comuniști sau pe social democrați până în ultima clipă.

În alegerile din decembrie 1932, trei candidați au intrat în cursa prezidențială: conservaotrul care era la putere, Field Marshal von Hindenburg, candidatul nazist Adolph Hitler și candidatul partidului Comunist Ernst Thaelmann. În campanie, Thaelmann a susținut că un vot pentru Hindenburg însemna un vot pentru Hitler și că Hitler va duce Germania în război. Presa burgheză, inclusiv social-democrații, au denunțat această poziție ca fiind inspirată de Moscova“. Hindenburg a fost reales, în timp ce naziștii au scăzut cu aproximativ două milioane de voturi în alegerile pentru Reichstag, prin comparație cu maximul pe care îl obţinuseră vreodată de 13,7 milioane.

Fideli formei lor, liderii social-democrați au refuzat propunerea partidului Comunist de a forma o coaliție, în ceasul al 12-lea, împotriva nazismului. La fel ca în multe țări din trecut și prezent, și în Germania, social-democrații s-ar fi aliat mai degrabă cu dreapta reacționară, decât să susțină o cauză comună cu roșii (comuniştii). (3)

Între timp, un mare număr de partide de dreapta s-au raliat în spatele naziștilor și în ianuarie 1933, cu doar două săptămâni înainte de alegeri, Hindenburg l-a invitat pe Hitler să devină cancelar.

După ce au preluat puterea de stat, Hitler și naziștii au impus o agendă politico-economică foarte similară cu cea a lui Mussolini. Au zdrobit organizațiile muncitorilor, au eradicat toate alegerile, partidele de opoziție și publicațiile independente. Sute de mii de oponenți au fost închiși, torturați și asasinați. În Germania și în Italia, comuniștii au îndurat cele mai groaznice represiuni politice dintre toate grupările.

Aici două popoare, italienii și germanii, cu istorii diferite, cu culturi și limbi și cu temperamente diferite, au sfârșit prin a avea aceleași soluții represive din cauza similiarităților obligatorii ale puterii economice și a conflcitului de clasă care domina în țările respective.

În alte ţări, cum ar fi Lituania, Croația, România, Ungaria și Spania, un model fascist similar a apărut pentru a face tot ce putea pentru a salva marele capital de restricţiile pe care i le impunea democrația. (4)

Pe cine susţineau fasciștii?

Există multe cărți referitoare la cei care-i susţineau pe naziști, dar relativ puține sunt cunoscute despre cei care erau susţinuţi de nazişti, după ce aceştia au preluat puterea. Educația convențională are reflexul de a evita cu totul subiectul capitalismului, ori de câte ori intervine ceva negativ de spus despre capitalism. Cine sunt cei ale căror interese erau protejate de Mussolini și de Hitler?

Și în Italia în 1920 și în Germania in 1930, vechile orori industriale, despre care se credea că au rămas permanent în trecut, au reapărut pe măsură ce condițiile muncitorilor se deteriorau accelerat. În numele salvării societății de amenințarea roșie, sindicatele au fost interzise și grevele au fost scoase în afara legii. Proprietatea sindicatelor și cooperativele țăranilor au fost confiscate și predate proprietarilor bogați. Salariile minime au fost abolite, la fel și plata pentru orele suplimentare și reglementările pentru siguranța muncii.

Asta nu înseamnă că diferențele culturale dintre aceste două țări nu puteau duce la nuanțe importante. Vedeţi doar rolul îngrozitor jucat de anti-semitism în Germania nazistă, prin comparație cu Italia fascistă. 

Raziile devin ceva obișnuit, de fiecare zi. Denunțurile sau arestările îi așteptau pe acei muncitori care se plângeau de condițiile de muncă nesigure sau inumane. Ziua de muncă era tot mai lungă, iar muncitorii erau obligați să trudească ore tot mai multe și erau plătiți din ce în ce mai puțin. Salariile, deja modeste, au fost tăiate sever în Germania cu procente între 25 și 40 la sută, iar în Italia cu 50 la sută. În Italia, a fost reintrodusă munca copiilor. 

Cu siguranță niște firimituri au fost aruncate populației. Unele concerte erau libere, erau organizate evenimente sportive, existau unele programe sociale anemice pentru șomeri, finanțate mai ales din contribuții din partea muncitorilor și erau proiectate lucrări publice grandioase, cu scopul de a evoca mândria civică.

Și Mussolini și Hitler și-au arătat recunoștința față de patronii din marile afaceri prin privatizarea uzinelor metalurgice, care mergeau foarte bine, a centralelor electrice, băncilor și companiilor de transport.

Ambele regimuri i-au finanțat masiv din bani publici pe capitaliști pentru a readuce pe linia de plutire industria grea privată, care a continuat să se mențină numai prin subvenții de la stat. Agricultura a fost extinsă și era și ea subvenționată de stat din greu. Ambele state garantau un profit mare pentru corporațiile gigant, în timp ce treceau la datoria publică pierderile din subvenții și foloseau banii publici pentru a acoperi cele mai riscante afaceri private ale capitaliștilor.

Cum mereu e cazul cu regimurile reacţionare, capitalul public a fost prădat de capitalul privat.

În acelaşi timp, taxele pentru populație au fost mărite și au fost scăzute masiv sau eliminate cu totul pentru bogaţi şi pentru marile afaceri.
Taxele de moştenire asupra avuţiilor au fost reduse foarte mult sau abolite cu totul.

Care a fost rezultatul acestor politici economice? În Italia, în deceniul 1930, economia a fost gâtuită de recesiune, datoria publică a explodat, iar corupţia a devenit generalizată. Dar profiturile industriale private au crescut considerabil, iar fabricile de armament lucrau la foc continuu să producă armele în pregătirea războiului ce urma.

În Germania, şomajul a fost redus la jumătate, pentru că fabricile de armament şi industria de război au angajat masiv, dar în rândul populației sărăcia a crescut dramatic din cauza tăierilor draconice de salarii. Din 1935 până în 1943, profiturile industriale au crescut substanţial, iar venitul net al liderilor corporatiști a sărit la 46 la sută.

În timpul anilor radicali 1930, în Statele Unite, Marea Britanie și Scandinavia, veniturile grupurilor din vârful societății au suferit o modestă reducere a părţii din venitul național care ajungea la ei, dar în Germania, cei 5 la sută cei mai bogaţi din vârful societăţii au beneficiat de o mărire a părţii din venitul naţional, care ajungea la ei, de 15 la sută. (5)

În ciuda acestor fapte istorice, cei mai mulți istorici au ignorat strânsa colaborare a fascismului cu marile afaceri. Unii chiar susțin că mediul privat de afaceri nu ar fi avut nimic de beneficiat şi că ar fi fost chiar „victima fascismului”.

Angelo Codevilla, un scrib de la institutul conservatorilor Hoover Institute, a anunțat voios: “Dacă fascismul înseamnă ceva, înseamnă proprietatea din partea guvernului și controlul afacerilor din partea guvernului” (Commentary, august 1994).

Astfel, fascismul este distorsionat şi transformat într-o formă mutantă a socialismului. De fapt, dacă fascismul înseamnă ceva, atunci înseamnă sprijinul total din partea guvernului pentru afaceri și represiunea severă din partea statului a forțelor anti-afaceri şi pro-clasa muncitoare. (6

Este fascismul doar o forță dictatorială în slujba capitalismului?

Ar putea să nu fie doar atât, dar cu siguranță aceasta este o parte importantă a motivului pentru care există fascismul, şi aceasta era misiunea la care Hitler se tot referea când vorbea despre salvarea industriașilor și bancherilor de bolșevism. Este un subiect care merită mult mai multă atenție decât a primit.

Deși fasciștii ar fi putut să creadă că îi salvau pe plutocrați de comuniştii roşii, de fapt stânga revoluționară nu a fost niciodată destul de puternică încât să preia puterea de stat, nici în Italia, nici în Germania. În orice caz, forțele populare erau destul de puternice pentru a smulge partea ce se cuvenea muncitorilor din ratele de profit şi astfel interferau cu procesul de acumulare de profit.

Asta a frustrat încercările capitalismului de a-şi rezolva contradicțiile interne prin transferarea a cât mai multor costuri pe spatele populației din clasa muncitoare.

Cu revoluție sau fără revoluție, această rezistență democratică din partea clasei muncitoare a provocat mari spaime intereselor financiare.

 Împreună cu alte slugi capitaliste, liderii fasciști s-au slujit şi pe ei înșiși, primind bani și controlând fonduri cu fiecare oportunitate. Lăcomia lor personală și loialitățile lor de clasă erau două fețe ale aceleiași medalii.

Mussolini și cohortele sale trăiau în lux, ţopăind în saloanele cercurilor cele mai înalte ale bogaților și aristocrației. Oficialii naziști și comandanții SS au adunat averi personale uriașe, jefuind teritoriile cucerite și furând bunurile prizonierilor din lagărele de concentrare și ale altor victime politice. Uriașe averi au fost făcute din afacerile deținute în secret, bine conectate, și din contractarea muncitorilor-sclavi din lagăre să muncească forțat pentru firme industriale cum ar fi I.G. Farben și Krupp.

Hitler e de obicei portretizat ca un fanatic ideologic, dezinteresat de situația materială a clasei sale. În realitate, Hitler a acumulat o avere gigantică. A expropriat opere de artă de la muzeele publice pentru el personal. A furat sume enorme de bani din trezoreria partidului Nazist. A inventat un nou concept, dreptul personalității“, care i-a permis să taxeze o sumă de bani pentru fiecare ștampilă de poștă pe care era chipul lui, o afacere care i-a adus sute de milioane de mărci germane. (7)

Cea mai mare sursă a averii lui Hitler era un fond secret în care industriașii germani donau cu regularitate. Hitler “știa că atâta timp cât industria germană făcea bani, sursele sale private de bani vor fi inepuizabile. Astfel, se ocupa personal ca industria germană să facă profituri și niciodată industria germană nu a dus-o mai bine decât sub conducerea sa prin lansarea, pe de o parte, a unor proiecte de înarmare gigantice(8) sau prin ceea ce noi numim azi contracte de apărare pentru ultra-bogaţi.

Departe de a fi vreun ascet, Hitler a trăit chiar în foarte mare lux. Până în ultima clipă cât a fost la putere, a beneficiat de legi speciale emise de fiscul din Germania, care îi permiteau să nu plătească taxe pe venit sau pe proprietăți. Avea un garaj plin de limuzine, deţinea apartamente private, vile la țară, avea un număr foarte mare de servitori personali, și o moșie maiestuoasă în Alpi.

Se distra în compania regilor și prinților europeni, inclusiv ducele și ducesa de Windsor, care se numărau printre cei mai entuziaști admiratori ai săi.

Glorie pentru Adolph şi Benito

Fascismul italian și nazismul german au avut parte de admiratori fanatici în rândul comunității de afaceri din SUA, al industriașilor, inclusiv unii ca Henry Ford, care se ducea când la Roma, când la Berlin -şi arate respectele, să primească medalii și să încheie afaceri profitabile cu cele două regimuri. Mulți capitaliști s-au dat peste cap să susțină operaţiunea de război a naziștilor, dându-le naziștilor secrete militare și industriale și făcând tranzacții secrete cu guvernul nazist, chiar și după ce SUA a intrat în război.(9)

Între 1920 și începutul deceniului 1930, publicații importante, cum ar fi „Fortune”, “The Wall Street Journal”, “Saturday Evening Post”, “New York Times”, “Chicago Tribune” și “Christian Science Monitor”, l-au ridicat constant în slăvi pe Mussolini ca pe bărbatul care a salvat Italia de anarhie și radicalism. Publicau rapsodii fantastice despre o Italie reînviată, unde sărăcia și exploatarea dispăruseră brusc, unde roșii (comuniştii) fuseseră lichidați, domnea armonia iar Cămășile Negre apărau o nouă democrație“.

Presa în limba italiană din Statele Unite s-a alăturat cu entuziasm acestui cor de lăudători. Două dintre cele mai inflente ziare, „L’Italia” din San Francisco, finanțată de A.R Giannini de la Bank of America (Banca Americii), și „Il Progresso” din New York, deținut de multimilionarul Generoso Pope, priveau favorabil regimul fascist și susţineau ca Statele Unite ar avea numai de câștigat dacă ar impune o ordine socială similară.

Unii disidenți au refuzat să se alăture coruluiîl adorăm pe Benito”. “The Nation” le reamintea cititorilor că Mussolini nu salva nici o democrație, ci că o distrugea sistematic. Progresiștii de toate tipurile și diferiți lideri sindicali au denunțat fascismul. Dar sentimentele lor critice au primit puțină atenție în presa corporatistă din SUA.

La fel s-a întâmplat și cu Hitler. Presa privea cu ochi buni dictatura nazistă a der Fuehrer. A existat o întreagă armată de aplaudaci care cereau să-i dăm o șansă lui Adolph”, o parte dintre ei fiind cumpărați cu banii naziștilor. În schimbul prezentărilor și mai pozitive în presa deținută de Hearst, de exemplu, naziștii au plătit de aproape de 10 ori mai mult costul standard al abonamentelor pentru agenția de știri a lui Hearst, INS. Iar William Randolph Hearst și-a instruit corespondenții din germania să trimită relatări elogioase despre regimul lui Hitler. Cei care refuzau erau transferați sau dați afară. Ziarele lui Hearst chiar au deschis paginile lor cu editoriale semnate de lideri naziști cum ar fi Alfred Rosenberg și Hermann Goring.

La mijlocul deceniului 1930, Italia și Germania, aliate cu Japonia, o altă nouă putere industrială, încercau să se acapareze cu agresivitate o parte din piețele lumii și din prada colonială, o expansiune care le-a pus din ce în ce mai des în conflict cu ţările capitaliste din Occident cum ar fi Marea Britanie, Franța și Statele Unite.

Pe măsură ce norii războiului se adunau, presa din SUA a schimbat macazul rapid şi a adoptat un ton critic referitor la puterile care făceau parte din Axă.

Cum se foloseşte raţional ideologia irațională

Unii scriitori au subliniat trăsăturile „iraționale” ale fascismului. Făcând asta, ei au ignorat rolurile și funcțiile politico-economice pe care le îndeplinea fascismul. O mare parte din politică e manipularea rațională a simbolurilor iraționale. Cu siguranță, asta e adevărat și despre ideologia fascistă, ale cărei apeluri emoționale au îndeplinit un rol de control din partea clasei conducătoare exercitat asupra clasei muncitoare.

În primul rând, cultul liderului: în italia, il Duce; în Germania: der Feuhrerprinzip.

Odată cu idolatrizarea liderului a venit și idolatrizarea statului. Mussolini a vorbit despre cumconcepția fascistă asupra vieții accentuează importanța statului și acceptă individul doar în măsura în care interesele sale coincid cu cele ale statului”. Fascismul predică o conducere autoritară a unui stat atotputernic și a unui lider suprem. Glorifică impulsurile brutale de cucerire și dominație, în timp ce respinge egalitarismul, democrația, colectivismul și pacifismul, pe care le cataloghează ca fiind doctrine ale „slăbiciunii și decadenței”.

Un agajament pentru pace, scria Mussolini, “este ostil fascismului”.

Pacea perpetuă”, susținea el în 1934, este o doctrină „deprimantă”.

Numai în „lupta plină de cruzime” șiîn cucerire”, bărbații sau națiunile își realizează cel mai mare potențial. “Deși cuvintele sunt lucruri frumoase”, susținea el, „puștile, mitralierele, avioanele și tunurile sunt încă și mai frumoase”. A scris la un moment dat: “Doar războiul… pune amprenta nobilității asupra celor care au curajul să o obțină”.

Ironic, cei mai mulți recruți în armata Italiei nu aveau stomacul pentru războaiele lui Mussolini, și dezertau mereu de front, imediat ce vedeau că din partea cealaltă începea să se tragă cu gloanțe reale.

Doctrina fascistă insistă asupra valorilor monistice: Ein Volk, ein Reich, ein Fuehrer (un popor, un imperiu, un conducător).

Oamenii nu mai trebuie să se gândească la diviziunea de clasă, ci trebuie să se vadă pe ei înșiși ca fiind parte a unui întreg armonios, fie că sunt bogați sau săraci – o perspectivă care sprijină status quo-ul economic prin camuflarea continuei exploatări de clasă a sistemlui.

Asta vine în contrast cu agenda stângii care pledează pentru articularea unor cerințe populare profunde și a unei conștientizări lucide a nedreptății sociale și a luptei de clasă.

Acest monism este susţinut prin apeluri atavice la rădăcinile mitice ale poporului. Pentru Mussolini, era grandioasă fusese Roma (imperială); pentru Hitler, era poporul (Volk) din antichitate.

O piesă de teatru scrisă de un nazist, Hans Jorst, și intitulată „Schlageter”, jucată în toată Germania, imediat ce naziștii au ajuns la putere (Hitler a mers la premieră, în Berlin) a pus misticismul Volk împotriva politicii de clasă.

Entuziastul August stă de vorbă cu tatăl său, Schneider:

– August: Nu o să crezi asta, papa, dar… tinerii de azi nu mai acordă prea multă atenție acestor sloganuri vechi… Lupta de clasă se stinge…

Schneider: Şi ce aveți atunci?

August: Comunitatea, Volk.

Schneider: Şi ăsta-i un slogan?

August: Nu, e o trăire!

Schneider: Doamne, lupta noastră de clasă, grevele noastre, ele nu au fost tot trăiri? Socialismul, Internaționala, erau niște fantezii, poate?

August: Au fost necesare, dar… sunt experiențe istorice.

Schneider: Deci, și viitorul prin urmare va avea comunitatea voastră Volk. Spune-mi cum ți-o imaginezi, de fapt? Săraci, bogați, sănătoși, din clasa superioară, toate acestea vor înceta să existe odată cu voi, eh?…

August: Uite, tată, clasa conducătoare, clasa de jos, bogații, săracii vor exista întotdeauna. Doar importanța pe care cineva o acordă acestei chestiuni e cea care e decisivă. Pentru noi, viața nu e ciopârțită între ore de muncă și cartele. Dimpotrivă, noi credem în existența umană ca întreg. Nici unul dintre noi nu se uită la a face bani ca la ceva important; noi vrem să servim. Individul este o globulă din sângele care curge prin vinele poporului.” (10)

Comentariile fiului sunt relevante: “Lupta de clasă se stinge”. Temerile tatălui despre abuzurile puterii de clasă și despre nedreptatea societății de clasă sunt respinse cu ușurință ca un gând care nu are nici o realitate obiectivă. Sunt chiar fals echivalate cu o crasă preocupare pentru a face bani. (“Nici unul dintre noi nu consideră că banii sunt importanți”.)

Se presupune că chestiunile legate de bogăție rămân în grija celor care au bogățiile. „Noi suntem ceva mai bun”, spune August: o experiență totalitară, monistică, a unui popor, „toți, bogați și săraci, lucrăm pentru o glorie și mai mare.”

În mod convenabil e ignorat modul în care „sacrificiile glorioase” sunt impuse asupra săracilor, în beneficiul bogaților.

Poziția enunțată în această piesă și în altă propagandă nazistă nu scoate la lumină o indiferență față de clasă; chiar dimpotrivă, reprezintă o conștientizare acută a intereselor de clasă, un efort bine prelucrat de inginerie socială cu scopul de a masca și amuți conștiința puternică de clasă, care exista atunci în rândul muncitorilor din Germania.

În detalii expuse cu măiestrie, adesea găsim ascunsă această admitere.

Patriarhatul și pseudo-revoluția

Şovinismul național al fascismului, rasismul, sexismul și valorile patriarhale au slujit şi ele un interes de clasă al conservatorilor. Doctrina fascistă, în special varianta ei nazistă, declară un angajament explicit față de supremația de rasă.

Atributele umane, inclusiv statutul de clasă, se spune că sunt moștenite prin sânge; poziția de clasă a unei persoane în structura socială e considerată o măsură a naturii înnăscute a acelei persoane. Genetica și biologia sunt promovate pentru a justifica structura de clasă existentă, nu spre deosebire de ce fac rasiștii academicieni de azi cu teoriile lor despre curba frumoasă” (belle curve) și teoriile reîncălzite ale eugeniei.

Împreună cu inegalitatea de rasă și de clasă, fascismul susține homofobia și inegalitatea sexuală. Printre primele victime ale nazismului a fost un grup de homosexuali naziști, liderii unor batalioane de asalt ale SA. Când s-au primit plângeri despre faptul că își manifestau deschis homosexualitatea, liderul SA Ernst Roehm era chemat la Hitler, care, după ce a preluat puterea a emis o declarație oficială prin care spunea că această chestiune ținea „doar de domeniul privat” și că „viața privată a unui ofițer nu putea face obiectul investigaţiei, decât dacă intră în conflict cu principiile de bază ale ideologiei naziste”.

Trupele paramilitare SA fusesefolosite ducă lupte de stradă şi să atace sindicatele și comuniştii (roşii). Paramilitarii au acționat ca forță pseudo-”revoluționară” care făcea apel la suferințele maselor prin condamnarea retorică a capitalului financiar. Când dimensiunea SA a explodat la 3 milioane de membri în 1933, baronii industriali şi patricienii din armată şi-au pierdut confortul legat de SA. Au cerut să se pună punct luptelor de stradă duse de SA, şi celor din SA care denunțau decadența burgheză și cereau distribuirea avuțiilor şi completarea „revoluției naziste”.

După ce a folosit SA pentru a confisca puterea de stat, Hitler a folosit statul pentru a lichida SA. Acum, brusc, homosexualitatea lui Roehm intra în conflict cu ideologia nazistă. De fapt, SA trebuia să fie decapitată nu pentru că liderii ei erau homosexualideși acesta a fost motivul oficialci pentru că amenințau să devină o problemă serioasă. Roehm și în jur de alţi 300 SA au fost executați, deși nu toți erau homosexuali. Printre victime a fost și un veteran propagandist al naziștilor, Gregor Strasser, care era suspectat de înclinații spre stânga.

Desigur, mulți naziști erau virulent homofobi. Unul dintre cei mai puternici dintre toți, liderul SS Heinrich Himmler, îi vedea pe homosexuali ca pe o amenințare la „masculinitatea germană” și la „fibra morală a poporului teuton”, pentru că „un labagiu homosexual” nu putea procrea şi nu putea fi nici un soldat bun.

Homofobia lui Himmler și sexismul său s-au unit când a anunțat: “Dacă un bărbat se uită la o fată în America, el poate fi forțat să se căsătorească cu ea sau să plătească daune… Prin urmare, bărbații se protejează în SUA prin a deveni homosexuali. Femeile din SUA sunt ca niște cozi de topoare care sunt folosite pentru a-i decapita pe bărbaţi”. (11)

Așa vorbea una dintre cele mai mari minți ale nazismului. În timp, Himmler a reușit să extindă opresiunea homosexualilor și dincolo de conducerea SA. Mii de civili homosexuali au pierit în lagărele de concentrarea ale SS.

În societăți, de-a lungul secolelor, dacă au putut să găsească o cale, femeile au încercat să limiteze numărul de copii pe care-i nășteau.

Asta a pus o problemă potențială pentru patriarhatul fascist, care avea nevoie de vaste armate de soldați și de muncitori în fabricile de război. Femeile sunt mai puțin capabile să-și afirme drepturile de reproducere, dacă sunt ținute în subjugare și dependență. Așa că, ideologia fascistă a glorificat autoritatea patriarhală. Fiecare bărbat trebuia să fie un soț, un tată și un soldat, spunea il Duce.

Cea mai mare vocație a femeilor, spuneau fasciştii, era să cultive virtuțile lor domestice, să aibă grijă cu devoțiune de nevoile familiei și să aducă pe lume cât de mulți copii.

Ideologia patriarhală era legată de ideologia conservatoare de clasă care vedea în toate formele de egalitate socială o amenințare la adresa controlului ierahrhic și la privilegiile de clasă.

Patiarhatul fost un stâlp de susţinere a plutocrației: Dacă femeile ieșeau din linie, ce avea să se întâmple cu familia? Și dacă nu mai exista familie, atunci întreaga structură socială era amenințată. Și atunci ce-o să se întâmple cu autoritatea statului și a clasei dominante, cu privilegiile și bogățiile lor?

Fasciștii făceau mare caz din ceea ce azi e numit „valorile familiei”deși cei mai mulți lideri naziști cu greu puteau fi consideraţi devotați familiilor lor.

În Germania nazistă, rasismul și antisemitismul au servit pentru a deturna mânia legitimă către țapi ispășitori convenabili. Propaganda anti-Semită a fost în mod evident concepută pentru a se adresa mai multor tipuri de public. Super-patrioților li se spunea că evreii erau niște străini internaționaliști. Muncitorilor șomeri li se spunea că erau victimele răzbunării din partea unui evreu capitalist și a unui bancher evreu. Ţăranilor, îngropați în datorii, li se spunea că sufereau din cauza unui speculant evreu. Celor din clasa de mijloc li se spunea că sufereau din cauza unui lider de sindicat evreu și a unui comunist evreu.

Aici, din nou, avem un mod rațional și conștient de folosire a imaginației iraționale. Naziștii erau demenți, dar nu erau proști.

Ce distinge fascismul de autocrațiile obișnuite, patriarhale, de dreapta, este modul în care încearcă să-şi cultive o aură revoluționară.

Fascismul oferă un amestec ispititor de apel la mase, care seamănă cu cele revoluționare, dar de fapt sunt politică de clasă, reacționară. Numele complet al partidului nazist a fost partidul socialist german al muncitorilor, o denumire care avea rezonanţe de stânga.

Așa cum am observat deja, trupele de asalt paramilitare ale SA aveau în rândurile lor un curent care susținea redistribuția bogățiilor și care a fost lichidat de Hitler, după ce a preluat puterea în stat. Atât fasciștii italieni cât și naziștii au făcut un efort conștient de a fura tunetul popular al stângii. Organizau mobilizări de masă, organizații de tineret, brigăzi ale muncitorilor, marșuri, parade, bannere, simboluri și sloganuri în acest sens. Se vorbea foarte mult despre o „revoluție nazistă”, care era menită să revitalizeze societatea, și să măture vechea ordine și să construiască o nouă ordine.

Din acest motiv, istoricii acceptați oficial se simt în largul lor să trateze fascismul și comunismul ca gemeni totalitari. Acesta e un caz prin care esența e redusă la formă. Similaritatea în formă este considerată un motiv suficient pentru a șterge diferența vastă din conținutul real de clasă. Istorici ca A. James Gregor și William Ebenstein, nenumărați lideri politici din Occident, și alții care se presupune că ar face parte din stânga democratică, în mod obișnuit bagă comunismul în aceeaşi oală cu fascismul.

Astfel, Noam Chomsky susține:Ascensiunea corporațiilor a fost de fapt o manifestare a aceluiași fenomen care a dus la fascism și bolșevism, şi care a izvorât din același sol totalitar”. (12)

Doar că, în Italia și Germania din acele zile, cei mai mulți muncitori și țărani făceau o distincție fermă între fascism și comunism, la fel cum făceau și industriașii și bancherii care susțineau fascismul din teamă și ură față de comunism, o judecată bazată în general pe realitățile de clasă.

Cu ani în urmă, obișnuiam să spun că fascismul nu a reușit niciodată să rezolve contradicțiile iraționale ale capitalismului. Astăzi, am ajuns la părerea că, de fapt, chiar a reușit să atingă acest scop – dar numai pentru capitaliști, nu și pentru populație. Fascismul nu a avut niciodată intenția să ofere o soluție socială care să ajute populația, ci doar o categorie reacționară din populaţie, forțând ca toate poverile și toate pierderile să fie aruncat în spatele populaţiei din clasa muncitoare.

Dezbrăcat de imagistica sa ideologică și organizațională, fascismul nu e nimic mai mult decât o soluție finală la lupta de clasă, o revărsare totalitară şi o exploatare a forțelor democratice în beneficiul și profitul celor mai înalte cercuri financiare.

Fascismul este o revoluție falsă.

Cultivă aparențele unei politici populare și își arogă o aură revoluționară, fără să ofere un conținut de clasă veritabil și revoluționar.

Propagă o „Nouă Ordine”, în timp ce, în realitate, slujeşte aceleaşi vechi interese financiare. Liderii săi nu sunt vinovați de confuzie, ci de faptul că mint intenționat și că induc în eroare. Faptul că s-au dat peste cap să inducă populația în eroare nu înseamnă că ei înșiși ar fi fost induși în eroare.

Cine sunt cei prietenoşi faţă de fascism

Unul dintre lucrurile care în mod convebabil sunt ignorate de scriitorii acceptați oficial este modul în care statele capitaliste occidentale au cooperat cu fascismul.

În eforturile sale colaboraționiste, premierul britanic Neville Chamberlain arăta pe față că era în largul lui cu naziștii. El și mulți alții din clasa lui îl vedeau pe Hitler ca pe o fortăreață împotriva comunismului în Germania, iar Germania nazistă era văzută ca o fortăreață împotriva comunismului în Europa.

După al doilea război mondial, aliații capitaliști occidentali au făcut foarte puțin pentru a eradica fascismul din Italia sau Germania, cu excepția faptului că i-au dus pe niște lideri de frunte naziști la judecată la Nuremberg. Deja în 1947, conservatorii germani au început să-i atace pe procurorii de la Nuremberg acuzându-i că ar fi fost marionetele evreilor și comuniștilor. În Italia, mișcarea de partizani puternică care a dus o luptă armată împotriva fascismului a fost imediat tratată ca suspectă și nepatriotică.

Doar într-un an de la război, cei mai mulți fasciști italieni au fost eliberați din închisori în timp ce sute de comuniști și alți partizani de stânga, care luptaseră împotriva ocupației naziste, au fost aruncați în închisori. Istoria a fost întoarsă cu susul în jos: Cămășile Negre au fost transformați în victime, iar comuniştii roșii în criminali. Autoritățile aliate și-au dat tot concursul pentru aplicarea acestor măsuri. (13)

Sub protecția SUA, autoritățile de ocupație, poliția, tribunalele, armata, serviciile secrete și birocrația au rămas în mare cu personalul care a slujit fostele regimuri fasciste, și cu recruții lor ideologici – iar asta nu s-a schimbat nici în prezent. Cei care au comis Holocaustul au masacrat șase milioane de evrei, jumătate de milion de romi, mii de homosexuali, milioane de ucrainieni, ruși, polonezi, și alții, și au scăpat fără să răspundă faţă de aceste crime – în mare, din cauza exact acelorași oameni care se prefăceau că investighează aceste crime și care de fapt erau complicii criminalilor.

Prin comparație, când comuniștii au preluat conducerea în estul Germaniei, au îndepărat 80 la sută dintre judecători, profesori și alți oficiali, pentru că au colaborat cu naziștii; au băgat la închisoare mii și au executat șase sute de lideri ai partidului nazist pentru crimele pe care aceștia le-au comis.

Ar fi împușcat și mai mulți criminali de război dacă atât de mulți dintre ei nu ar fi reușit să fugă în brațele protectoare ale Occidentului.

Ce s-a întâmplat cu corporaţiile şi afaceriştii din SUA care au colaborat cu fascismul? Banca natională Chase a familiei Rockefeller a folosit filiala ei din Paris, în timpul regimului Vichy, pentru a spăla banii germani cu scopul de a facilita comerțul internațional nazist în timpul războiului, și a făcut asta cu impunitate totală. (14)

Corporații ca DuPont, Ford, General Motors și ITT au deținut fabrici în țările inamice, şi produceau combustibil, tancuri și avioane pentru nazişti, care au făcut ravagii în rândul forțelor aliate.

După război, în loc să fie acuzade trădare, ITT a primit 27 de milioane de dolari de la guvernul SUA, ca pagube de război, pentru că aliații au bombardat unele fabrici ale sale de pe teritoriul Germaniei naziste. General Motors a primit peste 33 de milioane de dolari. Piloții au primit instrucțiuni ferme să nu bombardeze fabricile din Germania care erau deținute de firmele din SUA. Astfel, în timp ce Kohln a fost aproape ras de pe fața pământului de bombardamentele aliaților, doar uzina Ford, care producea echipamente militare pentru armata nazistă, a rămas neatinsă; într-adevăr, civilii germani au început să folosească uzina ca adăpost în timpul bombardamentelor. (15)

Decenii la rând, liderii SUA au făcut tot ce-au putut pentru a ține fascismul viu în Italia. Între 1945 și 1975, serviciile secrete ale guvernului SUA au acordat în jur de 75 de milioane de dolari organizațiilor de dreapta din Italia, inclusiv unele care aveau legături strânse cu neofascista Movimento Sociale Italiano (MSI). În 1975, secretarul de stat de atunci, Henry Kissinger, s-a întâlnit cu liderul MSI, Giorgio Almirante, în Washington pentru a discuta ce „alternative” ar putea fi luate în considerare, dacă comuniștii italieni ar fi câștigat alegerile și ar fi obținut controlul asupra guvernului.

Sute de criminali de război naziști au găsit refugiu în Statele Unite, fie trăind într-o anonimitate confortabilă, fie fiind angajați activ de serviciile secrete ale SUA, în timpul războiului rece și altfel bucurându-se de protecția din partea unor indivizi cu foarte multă putere și sus-puși.

Unii dintre aceşti nazişti și-au găsit locul în comitetele de campanie pentru candidaturile lui Richard Nixon, Ronald Reagan și George Bush. (16)

În Italia, din 1969 până în 1974, elemente de rang înalt din serviciile secrete ale armatei și din serviciile secrete civile, cei care făceau parte din P2, o lojă secretă a reacționarilor din clasa cea mai înaltă, oficiali ai Vaticanului pro-fasciști, și ofițeri de rang înalt din armată, și GLADIO, o forță de mercenari anti-comuniști creată de NATO, au dezlănțuit o campanie concertată de teroare și de sabotaj cunoscută ca „strategia de tensiune”.

Alți participanți au inclus un grup secret neofascist numit “Ordine Nuovo”, oficiali NATO, poliţişti din Carabinieri, șefi din mafie, 30 de generali, 8 amirali, și masoni influenți ca Licio Gelli (un criminal de război fascist recrutat de serviciile secrete americane în 1944). Terorismul a fost susținut și instigat de „aparatul de securitate internațională”, inclusiv CIA. În 1995, CIA a refuzat să coopereze cu o comisie parlamentară de investigații a strategiei de tensiune (Corriere della Sera, 12 aprilie 1995, 29 mai 1995).

Conspiratorii teroriști au recurs la răpiri, asasinate, și masacre cu bombe (i stragi), şi au comis inclusiv explozia care a masacrat 85 de oameni și a rănit 200, pe mulți foarte grav, în gara din Bologna în august 1980.

Așa cum investigațiile judiciare au concluzionat, „strategia de tensiune” nu a fost doar un simplu produs al neofascismului, ci consecința unei campanii mult mai exinsă, susținută de forțele securității statului împotriva popularității din ce în ce mai crescute a stângii parlamentare democratice.

Obiectivul a fost de a „combate prin orice mijloace câștigurile electorale ale partidului italian Comunist” și de a crea o frică suficient de mare și teroare în rândul populației, pentru a submina social-democrația multipartită și pentru a o înlocui cu o republică preziențială autoritară sau în orice caz cu un executiv mai puternic și mai stabil (La Repubblica, 9 aprilie 1995; Corriere della Sera, 27 martie 1995, 28 martie 1995, 29 mai 1995).

În anii 1980, sute de oameni au fost masacrați în Germania și Belgia și în alte țări din Europa de vest de extremiști de dreapta, aflați în slujba serviciilor secrete ale statului (Z Magazine, martie 1990).

Aceste acte de terorism au fost în general ignorate și nu au fost relatate de presa corporatistă din SUA. La fel cum s-a întâmplat și cu „strategia de tensiune” din Italia, atacurile au avut scopul de a crea o frică foarte mare în rândul populației și nesiguranță, pentru a submina social-democrațiile care existau atunci.

Autoritățile din aceste țări din Europa occidentală și din Statele Unite au făcut foarte puțin pentru a scoate la iveală rețelele neonaziste. Pe măsură ce izul fascismului se transforma într-o duhoare care nu mai putea fi ignorată, ni se amintește că progeniturile lui Hitler sunt tot cu noi și că au legături periculoase unele cu altele și în interiorul agențiilor de securitate din multe capitale din țările occidentale.

În Italia, în 1994, alegerile naționale au fost câștigate de “National Alliance” (Alianţa Naţională), o versiune mai extinsă a neofascistei MSI, în coaliței cu o nouă ligă de separatiști din nord, cu Forza Italia, o mișcare cvasi-fascistă, condusă de magnatul de media și industriașul Silvio Berlusconi. National Alliance a exploatat resentimentele privind șomajul, taxele și imigrația. A cerut o singură rată de taxare pentru bogați și pentru săraci, privatizarea școlilor prin vouchere, eliminarea drepturilor sociale, și privatizarea celor mai multe drepturi sociale şi servicii publice.

Neofasciștii italieni învățau de la reacționarii din SUA cum să slujească interesele de clasă ale fascismului, în interiorul limitărilor formelor cvasidemocratice: să recurgă la un

optimism de tip Reagan; să-i înlocuiască pe militariştii în bocanci cu lingăi în costume care să fie plăcuţi de presă; să convingă oamenii că guvernul e dușmanul mai ales serviciile sociale în timp ce ei doreau să fie întărite capacitățile represive ale statului; să instige la ostilitate rasistă și la antagonism între populațiile de localnici și imigranți; să predice virtuțile mitice ale pieței libere; și să susțină măsuri privind taxele și cheltuielile care să redistribuie veniturile spre clasa din vârful societății.

Conservatorii din țările din Occident folosesc forme diluate de fasicsm pentru a apela la mase. În SUA, au propagat apeluri populiste de răsunet față de „omul obișnuit din clasa de mijloc din America”, în timp ce, în tăcere, făceau presiuni pentru măsuri care să servească interesele indivizilor celor mai bogați și corporațiilor. În 1996, președintele de dreapta al camerei reprezentanților, Newt Gingrich, în timp ce susţinea o agendă împotriva drepturilor clasei muncitoare despre care el susţinea că va revitaliza societatea, anunța: „Sunt un revoluționar adevărat”. Fie în Italia, Germania, Statele Unite sau oricare altă țară, când Dreapta oferă „o nouă revoluție” sauo nouă ordine”, acestea vor servi acelorași vechi interese ale oamenilor cu bani, și vor deschide calea către drumul putrezit, spre declin, al reacțiunii şi represiunii pe care atât de multe țări din lumea a treia au fost obligate să păşească. Acesta e drumul pe care cei din vârf vor să-l urmăm cu toții.

Note de subsol

(1) Printre miile de titluri care se ocupă de fascism sunt câteva excepții care nu evită chesiunile legate deeconomia politică și puterea de clasă, de exemplu: Gaetano Salvemini, Under the Ax of Fascism (New York: Howard Fertig, 1969); Daniel Guerin, Fascism and Big Business (New York: Monad Press/Pathfinder Press, 1973); James Pool and Suzanne Pool, Who Financed Hitler (New York: Dial Press, 1978); Palmiro Togliatti, Lectures on Fascism (New York: International Publishers, 1976); Franz Neumann, Behemoth (New York: Oxford University Press, 1944); R. Palme Dutt, Fascism and Social Revolution (New York: International Publisher, 1935).

(2) Între ianuarie și mai 1921, “fasciștii au distrus 120 de sedii ale clasei muncitoare, au atacat 243 de centre socialiste și alte clădiri, au asasinat 202 de muncitori (pe lângă alți 44 care au fost asasinați de poliție și jandarmerie) și au rănit 1.144 de muncitori.” În această perioadă, 2.240 de muncitori au fost arestați prin comparaţie cu 162 de fasciși. În perioada dintre 1921-1922, până când Mussolini a confiscat puterea de stat, „500 de săli ale muncitorilor și de magazine cooperative au fost incendiate, și 900 de primării socialiste dizolvate”: Dutt, Fascism and Social Revolution, 124.

(3) Anterior, în 1924, oficialii social-democraţi din ministerul de interne au folosit trupele fasciste paramilitare Reichswehr și Free Corps pentru a ataca demonstranții de stânga. Au băgat la închisoare 11.000 de muncitori și au suprimat ziarele partidului comunist: Richard Plant, The Pink Triangle (New York: Henry Holt, 1986), 47.

(4) Asta nu înseamnă că diferențele culturale dintre aceste două țări nu puteau duce la nuanțe importante. Să discutăm despre rolul îngrozitor jucat de anti-semitism în Germania nazistă prin comparație cu Italia fascistă.

(5) Simon Kuznets, “Qualitative Aspects of the Economic Growth of Nations” Economic Development and Cultural Change, 5, no. 1, 1956, 5-94.

(6) Fostul stângist, reînviat în conservator, Eugene Genovese (New Republic, 4 ianuarie 1995) a sărit imediat la concluzia că este o „intepretare lipsită de sens” consideri că „fascismul este o creație a marelui capital”. Genovese îl aplauda pe Eric Hobsbawm, care susținuse că clasa capitalistă nu a fost principala și primara forță din spatele fascismului în Spania. În replică, Vicente Navarro (Monthly Review 1/96 and 4/96) a remarcat căinteresele economice majore ale Spaniei”, primind asistență și sprijin din partea milionarului de la Texas Oil și a altor elemente ale capitalului internațional, într-adevăr au finanțat invadarea de către Franco a Spaniei și lovitura de stat împotriva celei de-a doua republici spaniole. O sursă crucială, scrie Navarro, a fost capitalul financiar al lui Joan March, fondatorul partidului Liberal și proprietarul unui ziar liberal. Considerat un modernizator și o alternativă la sectorul capital oligarhic, bazat pe mari moșii de pământ și reacționar, March s-a alăturat într-o cauză comună acelorași oligarhi în momentul în care a văzut că partidele din clasa muncitoare prindeau putere, iar propriile sale interese economice erau afectate de republica reformistă.

(7) Deja exista o ștampilă a lui von Hindenburg pentru a-i onora președinția. Bătrânul Hindenburg, care nu-l plăcea pe Hitler, a spus sarcastic că îl va face pe Hitler ministrul său pentru poștă ca „să-i poată linge fundul”.

(8) Wulf Schwarzwaeller, The Unknown Hitler, 197.

(9) Charles Higham, Trading with the Enemy (New York: Dell, 1983).

(10) George Mosse (ed.), Nazi Culture (New York: Grosset & Dunlap, 1966), 116-118.

(11) Richard Plant, The Pink Triangle, 91.

(12) Chomsky intervievat de Husayn Al-Kurdi, Perception, Martie/Aprilie 1996.

(13) Roy Palmer Domenico, Italian Fascists on Trial, 1943-1948 (Chapel Hill: University of North Carolina Press, 1991), passim.

În Franţa foarte puţini dintre colaboratorii regimului Vichy au fost epuraţi. “Nimeni de rang înalt nu a fost serios pedepsit pentru rolul său în răpirea şi deportarea evreilor în lagărele naziste”: Herbert Lottman, The Purge (New York: William Morrow, 1986), 290.

La fel se poate spune şi despre Germania; vezi Ingo Muller, Hitlers Justice (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1991), part 3,

The Aftermath”: Autorităţile armatei SUA i-au restaurat la putere pe diferiţi colaboratori fascişti în est şi estul îndepărtat. „În Corea de sud, de exemplu, colaboratorii coreeni şi poliţia antrenată de japonezi au fost folosiţi pentru a suprima forţele democratice de stânga. Armata sud-coreană era comandată de ofiţeri care serveau în Armata Imperială Japoneză şi „se mândreau cu asta”. Mulţi dintre ei erau vinovaţid e crime de război comise în Filipine şi China: Hugh Deane, “Korea, China and the United States: A Look Back,” Monthly Review, Feb. 1995, 20 and 23.

(14) După război, Hermann Abs, şeful Deutsche Bank şi de fapt „sponsorul principal al lui Hitler”, a fost lăudat de David Rockefeller ca „cel mai important bancher din timpurile noastre”. Potrivit necrologului publicat de New York Times, Abs “a jucat un rol dominant în reconstrucţia Germaniei de vest după al doilea război mondial”. Nici NYTimes, nici Rockefeller nu au spus un cuvânt desre legăturile lui Abs cu naziştii, despre invaziile de prădător ale băncii sale în Europa ocupată de nazişti, despre participarea sa, ca membru din consiliul de administraţie al I.G. Farben, la folosirea muncii scalvilor prizonieri de la Auschwitz: Robert Carl Miller, Portland Free Press, Sept/Oct 1994.

(15) Charles Higham, Trading with the Enemy.

(16) Unul dintre ei, Boleslavs Maikovskis, un şef de poliţie din Lituania care a fugit în Germania de vest pentru a scăpa de procurorii sovietici care investigau crimele de război comise de nazişti, şi de acolo în Statele Unite, a fost unul dintre participanţii de frunte la masacrarea de către nazişti a 200 de săteni din Lituania. A făcut parte din sub-comisia Partidului Republican de re-alegere a preşedintelui Nixon, apoi a fugit înapoi în Germania, pentru a evita o investigaţie de război din partea procurorilor SUA, şi a murit de moarte bună la 92 de ani (New York Times, 8 mai 1996). Criminalii de război nazişti au fost ajutaţi de serviciile secrete occidentale, de afaceriştii din occident, de armate, şi chiar de Vatican. În octombrie 1944, un comandant al paraşutiştilor din armata lui Hitler, maiorul Walter Reder a masacrat 1.836 de civili lipsiţi de apărare dintr-un sat de lângă Bologna, Italia, ca represalii pentru activităţile partizanilor anti-fascişti. A fost eliberat din închisoare în 1985, după ce Papa Paul Ioan al doilea, printre alţii, a făcut un apel în numele său – în ciuda protestelor din partea rudelor victimelor.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s