CAPITOLUL 3: ANTICOMUNISMUL DE STÂNGA

CAPITOLUL 3: ANTICOMUNISMUL DE STÂNGA

În Statele Unite, timp de câteva sute de ani, interesele clasei conducătoare au propagat fără ostenire anticomunismul în rândul populației, până când acesta a devenit mai mult o ortodoxie religioasă decât o analiză politică.

În timpul Războiului Rece, cadrul ideologic anticomunist putea transforma orice informație care exista referitoare la societățile comuniste în dovezi ostile. Dacă sovieticii refuzau să negocieze un punct dintr-un tratat, erau intransigenți și beligeranți; dacă păreau că și-ar dori să facă concesii, era doar un complot șiret să ne lăsăm garda jos. Prin faptul că s-au opus limitărilor înarmării, ei ar fi demonstrat intenție agresivădar când de fapt au susținut cele mai multe tratate privind reducera înarmării, au făcut-o pentru că ar fi fost vicleni și manipulatori.

Dacă bisericile din URSS erau goale, asta ar fi fost o dovadă că religia era suprimată; dar dacă bisericile erau pline, asta însemna că oamenii respingeau ideologia atee a regimului. Dacă muncitorii făceau grevă (așa cum s-a întâmplat în unele ocazii), asta era dovada alienării lor de sistemul colectivist; dacă nu făceau grevă, însemna că erau intimidați și că le lipsea libertatea. O lipsă a bunurilor de consum ar fi demonstrat eșecul sistemului economic; o îmbunătățire în aprovizionarea cu bunuri însemna doar că liderii încercau să potolească o populație care ar fi fost împotriva lor pentru a menține un control și mai ferm asupra ei.

Dacă în Statele Unite comuniștii jucau un rol important în lupta pentru drepturile muncitorilor, săracilor, afro-americanilor, femeilor și altora, asta era doar doar modul lor viclean de a obține susținere din partea celor mai vulnerabili și lipsiți de drepturi cu scopul de a obține puterea pentru ei înșiși.

Dar cum anume obținea cineva putere pentru el însuși luptând pentru drepturile celor lipsiți de putere nu era niciodată explicat.

Aici avem de-a face cu o ortodoxie a falsului, atât de asiduu vândută de către interesele clasei conducătoare că a ajuns să afecteze oameni din tot spectrul politic.

Genoflexiuni în fața ortodoxiei*

(*n.t.: ortodoxie e folosit aici în sensul de dogmă, opinie politică acceptată oficial)

Mulți din stânga din SUA au arătat o sete de a lovi în sovietici și în roșii care egalează în dușmănie și cruzime atacurile împotriva sovieticilor și comuniștilor venite din partea dreptei.

Dacă-l ascultați pe Noam Chomsky cum se plânge de intelectualii de stângacare încearcă să ajungă la putere pe spatele mișcărilor populare de masăși apoi să-i bată pe oameni să li se supună… Începi pe fond ca un leninist care va ajunge să facă parte din birocrația roșie și mai târziu vezi că puterea nu se așează cum credeai și foarte rapid te transformi într-un ideolog al dreptei… Vedem asta chiar acum în [fosta] Uniune Sovietică. Aceiași tipi care erau bătăușii comuniști acum doi ani acum conduc bănci și [sunt] susținătorii entuziaști ai pieței libere și îi ridică în slăvi pe americani.” (Z Magazine, octombrie 1995).

Imaginația lui Chomsky este foarte îndatorată aceleiași culturi politice corporatiste din SUA pe care el atât de des o critică, dar doar când e vorba de alte chestiuni. În mintea sa, revoluția a fost trădată de o gașcă de bătăuși comunișticare erau doar însetați de putere în loc să-și dorească puterea pentru a pune capăt foametei. De fapt, comuniștii nu au trecut foarte rapidla dreapta, ci s-au luptat și au ținut piept unui atac fenomenal din partea vestului pentru a putea ține socialismul în viață în Uniunea Sovietică mai bine de 70 de ani. În amurgul Uniunii Sovietice, unii ca Boris Yeltsin au sărit în tabăra capitaliștilor, dar alții au continuat să reziste invaziilor pieței libere, cu mari costuri pentru ei înșiși, mulți fiind masacrați în timpul violentei represiuni comandată de Yeltsin împotriva Parlamentului din Rusia în 1993.

Unii de stânga și alții pică mereu în vechiul stereotip al 99roșilor care sunt însetați de putere99 și care vor puterea de dragul puterii fără vreun interes față de scopuri sociale. Dacă ar fi adevărat, atunci ar trebui să ne întrebăm de ce, în țară după țară, acești roșii sunt de partea săracilor și a celor lipsiți de putere, adesea cu mari riscuri și cu sacrificii enorme pentru ei înșiși, în loc să se bucure de răsplata care vine odată cu slujirea celor bine-plasați.

Decenii la rând, mulți scriitori care înclinau spre stânga și oratori din Statele Unite s-au simțit obligați să-și formeze propria lor credibilitate făcând genoflexiuni anti-comuniste și anti-sovietice, părând incapabili să vorbească sau să scrie despre orice subiect politic fără să nu arunce niște venin împotriva roșilor. Intenția era, și încă mai e, de a se distanța de stânga marxist-leninistă.

Adam Hochschild, un scriitor și publicist liberal, i-a avertizat pe cei de stânga, care nu doreau să condamne societățile comuniste, că își slăbesc credibilitatea.” (Guardian, 23 mai 1984)

Cu alte cuvinte, pentru a fi oponenți credibili ai Războiului Rece, mai întâi ni se spunea că suntem obligați să adoptăm politica Războiului Rece – de condamnare a societăților comuniste.

Ronald Radosh a cerut ca mișcarea de pace să îi elimine pe comuniști pentru a nu fi acuzată că e comunistă (Guardian, 16 martie 1983). Dacă l-am înțeles bine pe Radosh: “ca să ne salvăm pe noi înșine de vânătorile împotriva comuniștilor, trebuie noi înșine să devenim vânători de comuniști.” 

Epurarea stângii de comuniști a devenit o practică permanentă, având efecte dezastruoase asupra cauzelor progresiste. De exemplu, în 1949, în jur de 12 sindicate au fost date afară din CIO pentru că aveau comuniști în conducerile lor. Epurarea a redus componența sindicatului CIO cu 1,7 milioane și a slăbit grav puterea de recrutare și influența sa politică.

La sfârșitul anilor 1940, pentru a evita să nu fie calomniațica roșii, Americanii pentru acțiune democratică (ADA), un presupus grup progresist, a devenit una dintre cele mai vocale organizații anti-comuniste. Strategia nu a funcționat. ADA și alții din stânga tot au fost atacați de către cei de dreapta că erau comuniști sau pentru că erau blânzi cu comunismul. Și atunci și acum, mulți din stânga nu au fost capabili să priceapă că cei care luptă pentru schimbare socială, în numele celor lipsiți de putere și a celor vulnerabili din societate, vor fi făcuți roșii și comuniști oricum de elitele conservatoare, indiferent că sunt sau nu sunt comuniști.

Pentru interesele clasei de la putere, nu prea contează dacă puterea și bogăția lor sunt atacate de subversivi comuniștisau deliberali loiali americani.” Toți sunt băgați în aceeași oală și sunt considerați la fel de îngrozitori.

Chiar și când atacă dreapta, criticii de stânga anticomuniști nu pot rata nici o ocazie de a-și flutura meritele anticomuniste. Când Mark Green îl critica astfel pe președintele de atunci, Ronald Reagan, spunând atunci când se confruntă cu o situație care îi atacă propriul său catechism conservator, ca un vehement marxist-leninist, [Reagan] nu își va schimba părerea ci va schimba faptele.” (1)

În timp ce susțineau că luptă cu abnegație împotriva dogmatismului atât de dreapta, cât și de stânga“, indivizii care făceau asemenea genoflexiuni consolidau dogma anticomunistă. Atacarea stângiștilor pentru că erau comuniști a contribuit la climatul de ostilitate care a dat liderilor SUA o mână atât de liberă să declanșeze războaie deschise și reci împotriva țărilor comuniste și chiar și azi face posibil ca o agendă progresistă sau chiar de stânga (din partea liberalilor) să fie greu de susținut.

Un model al atacării stângiștilor pentru că erau comuniști, dar care pretindea că ar fi fost de stânga, a fost George Orwell. În toiul celui de-al doilea război mondial, când Uniunea Sovietică lupta pe viață și pe moarte împotriva invadatorilor naziști la Stalingrad, Orwell a anunțat că o dorință de a critica Rusia și pe Stalin este cel mai bun test de onestitate intelectuală. Este singurul lucru care, din punctul de vedere al unui intelectual, este cu adevărat periculos.” (Monthly Review, mai 1983).

Bine înfipt într-o societate anti-comunistă, Orwell (cu dubla sa gândire orwelliană) a caracterizat condamnarea comunismului ca fiind un act de sfidare din partea unor singuratici curajoși. Azi, progeniturile sale ideologice încă mai fac asta, și se dovedesc a fi critici insipizi ai stângii, ducânt o luptă curajoasă împotriva hoardelor imaginare marxist-leniniste-staliniste.

Ce lipsește cu desăvârșire stângii din SUA este orice tip de evaluare rațională a Uniunii Sovietice, o țară care a îndurat un război civil devastator și o invazie străină mulți-națională (14 țări din occident plus SUA) în primii ani ai existenței sale, și care, două decenii mai târziu, a fost nevoită să țină piept și a putut distruge bestia nazistă, cu costuri enorme pentru ea.

Pe parcursul a trei decenii de la revoluția bolșevică, sovieticii au făcut progrese industriale pentru care capitalismul a avut nevoie de un secol ca să le poată realiza, au hrănit populația și au construit școli pentru copii, și nu i-au pus să muncească 14 ore pe zi așa cum industriașii capitaliști încă fac și azi în multe țări din lume. Iar Uniunea Sovietică, împreună cu Bulgaria, Republica Democrată Germană și Cuba, au oferit asistență vitală mișcărilor de eliberare națională din alte țări, inclusiv Congresului național african al lui Nelson Mandela din Africa de sud.

Anticomuniștii de stânga au rămas cu rigurozitate neimpresionați de câștigurile dramatice realizate sub comunism de masele care înainte de comunism trăiau sufocate în sărăcie.

Unii chiar batjocoresc asemenea realizări. Îmi amintesc cum, în Burlington, Vermont, în 1971, celebrul anarhist anti-comunist, Murray Bookchin, a râs de mine pentru că vorbeam mereu decopilașii săraci care erau hrăniți sub comunism” (cuvintele lui).

Etichete de stigmatizare

Cei dintre noi care refuzam să ne alăturăm corului care ataca Uniunea Sovietică de dragul de-a o ataca, am fost etichetați de către stânga anticomunistă ca apologiști sovieticiși “Staliniștichiar dacă nu îl apreciam nici pe Stalin și nici sistemul său autocratic de a conduce și credeam că sunt lucruri foarte grave și greșite în societatea sovietică existentă atunci. (2)

Dar păcatul nostru real era că, spre deosebire de mulți din stânga, noi refuzam să înghițim orbește propaganda din presa din SUA referitoare la societățile comuniste.

În schimb, susțineam că, dincolo de mult mediatizatele deficiențe și nedreptăți, erau și trăsături pozitive legate de sistemele existente comuniste, care meritau să fie păstrate pentru că îmbunătățeau viețile a sute de milioane de oameni într-un mod substanțial și umanizant. Această afirmație a avut un efect categoric tulburător asupra anticomuniștilor de stânga care nu erau capabili să rostească un singur cuvânt pozitiv despre nici o societate comunistă (cu excepția poate a Cubei) și nu puteau să privească cu ochi toleranți sau cu ochi buni nimic din ceea ce făceau aceste țări. (3)

Saturați de ortodoxia anticomunistă, mulți stângiști din SUA au practicat un McCarthyism de stânga împotriva oamenilor care aveau ceva pozitiv de spus despre comunismul care exista, i-au exclus din participarea la conferințe, din consiliile profesorale, din proiectele politice, și din publicațiile de stânga. La fel cum au făcut și conservatorii, anticomuniștii de stânga nu tolerau nimic mai puțin decât o condamnare în alb a Uniunii Sovietice, care trebuia prezentată obligatoriu ca o monstruozitate stalinistă și o aberație morală leninistă. (4)

Că mulți stângiști din SUA nu au prea citit ce a scris Lenin și nu îi cunosc munca politică nu îi oprește de a folosi eticheta leninist” ca stigmatizare. Noam Chomsky, care este o sursă inepuizabilă de caricaturi anticomuniste, comentează astfel leninismul:

Intelectualii din Occident și cei din Lumea a treia au fost atrași de contra-revoluția bolșevică [sic] din cauză că Leninismul este, la urma urmei, o doctrină care spune că intelectualii radicali au dreptul să ia puterea de stat și să își conducă țările prin forță, și asta e o idee care îi seduce pe intelectuali.(5)

Aici, Chomsky creionează o imagine a unor intelectuali însetați de putere ca să se potrivească percepția de desene animate pe care a creionat-o el leniniștilor însetați de putere, ticăloșii care nu căutau căi revoluționare să lupte cu nedreptatea, ci doar ca să ia puterea de dragul puterii.

Când e vorba de a-i ataca pe roșii, unii dintre cei mai buni și mai străluciți din stânga vorbesc mai rău decât cei mai groaznici din dreapta.

În perioada atacului cu bombă din 1996 din Oklahoma City, am auzit un comentator la radio care anunța: “Lenin a spus că scopul terorii e să terorizeze.”

Comentatorii din presa din SUA în mod repetat l-au citat pe Lenin într-o manieră distorsionată cu scopul de a induce în eroare. De fapt, Lenin a făcut acea declarație cu scopul de a ataca terorismul. În acea perioadă contesta actele teroriste izolate, care nu făceau altceva decât să genereze teroare în rândul populației, să provoace represiune din partea statului și să izoleze mișcarea revoluționară de mase.

Departe de a fi fost totalitar, sau vreun conspiraționist, care făcea parte dintr-un cerc restrâns, Lenin a cerut construirea unor coaliții largi și organizații de masă, care să-i includă pe oamenii care se aflau la niveluri diferite de dezvoltare politică.

A pledat pentru orice mijloace necesare pentru a avansa lupta de clasă, inclusiv participarea în alegeri parlamentare și în sindicatele care existau. Cu siguranță, clasa muncitoare, ca orice grup de masă, avea nevoie de organizare și de conducere pentru a putea duce cu succes o luptă revoluționară, iar acesta era rolul partidului de avangardă, dar asta nu însemna că revoluția proletară putea fi susținută și câștigată de puciști sau de teroriști.

Lenin s-a ocupat constant de cum să evite cele două extreme ale oportunismului liberal burghez și al aventurismului ultra-stângii. Totuși, el însuși e identificat ca pucist de ultra-stânga, de către jurnaliști din presa oficială occidentală și de unii din stânga. Dacă abordarea lui Lenin față de revoluție e de dorit sau chiar relevantă azi e o chestiune care trebuie examinată critic. Dar o analiză folositare nu are cum să vină de la oameni care distorsionează teoria și practica sa. (6)

Anticomuniștii de stânga găsesc orice asociere cu organizațiile comuniste moral inacceptabilă din cauza “crimelor comunismului.Totuși, mulți dintre aceștia sunt chiar ei asociați cu partidul Democrat din SUA, fie ca votanți, fie ca membri, și aparent nu sunt deloc preocupați de crimele politice moral inacceptabile, comise de liderii acestei organizații. Sub o administrație democrată sau alta, 120.000 de americani de origine japoneză au fost răpiți din case și din comunitățile lor și aruncați în lagăre de concentrare; bombe atomice au fost aruncate asupra Hiroshima și Nagasaki cu pierderi de vieți enorme; FBI a primit autoritatea de a infiltra grupurile politice; legea Smith a fost folosită pentru a-i arunca în închisoare pe liderii partidului socialist al muncitorilor Trotskyiști și ulterior pe liderii partidului Comunist pentru pozițiile lor politice; lagăre de detenție au fost stabilite pentru disidenții politici în eventualitatea unei stări de urgență națională“; la sfârșitul anilor 1940 și în deceniul 1950, 8.000 de lucrători federali au fost epurați din guvern din cauza asocierilor și părerilor lor politice, mii alții din toate domeniile fiind victimele vânătorii de vrăjitoare și plătind cu carierele lor; un act de neutralitate a fost folosit pentru a impune un embargo împotriva republicii spaniole care a funcționat în favoarea legiunilor fasciste ale lui Franco; programe de asasinare, ca parte a contra-insurgenței, au fost inițiate pentru multe țări din lumea a treia; iar războiul din vietnam a fost continuat și escaladat. Iar în cea mai mare parte a secolului trecut, partidul democrat care se afla la conducerea congresului SUA a apărat segregarea rasistă și a blocat toate legile care interziceau linșarea populației de culoare, precum și legile care cereau drepturi egale în muncă pentru aceasta. Toate aceste crime, care au provocat moarte și distrugere multor oameni, nu îi emoționează pe liberali, pe social-democrați și pe anticomuniștii “democratic-socialiști“.

Aceștia insistă că de fapt noi am emite condamnări în alb ale partidului democrat sau ale sistemului politic care l-a produs, deși nu cu fervoarea intolerantă de care dau ei dovadă când e vorba să atace țările comuniste.

Socialism pur versus socialism sub asediu

Rebeliunile din Europa de est nu constituie o înfrângere a socialismului, pentru că socialismul nu a existat niciodată în acele țări, potrivit unora de stânga din SUA. Ei spun că statele comuniste nu au oferit altceva decât “capitalism de stat“, birocrație roșie și sistemul partidului unic sau chestiuni similare.

Că numim fostele țări comuniste “socialistesau comuniste ține de definiții. E suficient să spunem că aceste țări au constituit ceva diferit de ce a existat în lumea capitalistă condusă de profit – la fel cum înșiși capitaliștii au admis imediat.

În primul rând, țările comuniste aveau mai puțină inegalitate economică decât există sub capitalism.

Beneficiile primite de elitele partidului și guvernului erau modeste față de standardele corporatiste ale directorilor executivi din occident, la fel erau și veniturile lor personale și stilul de viață. Liderii sovietici ca Yuri Andropov și Leonid Brezhnev nu trăiau în vile luxoase și opulente cum trăiesc cei de la Casa Albă, ci în apartamente relativ mari dintr-un complex de locuințe de lângă Kremlin, construit pentru liderii guvernului. Aveau limuzine la dispoziție (cum au cei mai mulți șefi de state) și acces la vile de vacanță, dacha, unde îi primeau pe demnitarii care veneau în vizită. Dar nu aveau deloc nici pe departe bogăția personală imensă pe care o posedă cei mai mulți lideri din SUA.

Stilul luxos de care se bucurau liderii de partid din Germania de est, foarte mediatizat în presa din America, includea o indemnizație anuală de 725 de dolari, în valută, și locuințe într-un complex exclusivist de la periferia Berlinului, care avea saună, piscină interioară și un centru de fitness la care aveau acces toți rezidenții. Puteau face cumpărături în magazine unde se găseau bunuri din Occident, cum ar fi banane sau jeanși și electronice japoneze. Presa din SUA niciodată nu a spus că cetățenii obișnuiți din Germania de est aveau acces la piscine publice și săli de gimnastică și că puteau cumpăra jeanși și electronice (deși de obicei nu de varietatea celor din import). Nici consumul de lux de care se bucurau liderii din Germania de est nu se compara cu stilul de viață opulent î care se lăfăie plutocrația din Occident.

În al doilea rând, în țările comuniste, forțele productive nu erau organizate pentru câștigul de profit capitalist și pentru îmbogățirea privată, deținerea publică a mijloacelor de producție înlocuia deținerea lor privată. Indivizii nu puteau angaja alți oameni pentru a acumula bogăție personală imensă din munca acestora. Din nou, comparat cu standardele din Occident, diferențele în câștiguri și economii printre populație erau în general modeste. În general, raportul dintre cei care câștigau cel mai mult și cei care câștigau cel mai puțin în Uniunea Sovietică era 1 la cinci. În Statele Unite, raportul dintre venitul anual al milionarilor de top și săracii care muncesc pentru a trăi e undeva la 10.000 la 1 (n.t.: între timp a mai crescut).

În al treilea rând, prioritatea era plasată pe serviciile pentru oameni. Deși viața în comunism a lăsat mult de dorit și serviciile erau rareori cele mai bune, țările comuniste le garantau cetățenilor niște standarde minimale de supraviețuire economică și de securitate, inclusiv educație garantată, locuri de muncă, locuințe și asistență medicală.

În al patrulea rând, țările comuniste nu urmăreau să colonizeze capitalist alte țări. Lipsindu-le motivul profitului, ca forță motrice, și, prin urmare, neavând nevoie constantă să găsească noi posibilități de investiții, ele nu expropriau pământurile, muncitorii, piețele și resursele naturale ale țărilor mai slabe – adică, nu practicau imperialismul economic.

Uniunea Sovietică a avut relații comerciale și de ajutorare în general favorabile țărilor din Europa de est, din Mongolia, Cuba și India.

Toate aspectele mențioate mai sus erau organizate pe principii comuniste, la un nivel sau altul. Nimic de mai sus nu se aplică țărilor cu piață liberă ca Honduras, Guatemala, Thailand, South Korea, Chile, Indonezia, Zaire, Germania sau Statele Unite.

Dar un socialism real, se spune, ar fi controlat chiar de muncitori, prin participarea directă (la producție și distribuție), în loc să fie condus de leniniști, staliniști, castroiți sau alte cabale birocratice, însetate de putere, formate din oameni malefici care trădează revoluțiile.

Din păcate, acest “socialism pureste a-istoric și nonfezabil; nu poate fi testat prin contrapunere cu realitățile istorice. Compară un ideal cu o realitate imperfectă, și evident că realitatea iese în dezavantaj. Imaginează cum ar fi socialismul într-o lume mult mai bună decât asta, unde nu există o puternică structură de stat și nici o forță de securitate nu e necesară, unde nici o valoare produsă de muncitori nu trebuie să fie expropriată pentru a reconstrui societatea și pentru a o apăra de invazie și de sabotaj intern.

Anticipările ideologice ale socialiștilor puri rămân nepătate de punerea lor în practică. Ei nu explică cum funcțiile multiple ale societății revoluționare ar trebui să fie organizate, cum atacurile externe și sabotajul intern ar trebui să fie prevenit, cum birocrația ar trebui să fie evitată, și cum să fie realizată distribuția.

În schimb, oferă niște declarații vagi despre cum muncitorii înșiși vor lua controlul direct și vor controla mijloacele de producție și cum vor ajunge la propriile lor soluții prin luptă creativă. Nu e de mirare atunci că socialiștii puri susțin orice revoluție, cu excepția revoluțiilor celor care reușesc.

Socialiștii pur au o viziune a unei societăți noi care ar crea și ar fi creată de oameni noi, o societate atât de transformată în fundamentele sale astfel încât să lase în urmă orice risc de a comite acte greșite, de corupție și abuzuri criminale ale puterii de stat, o societate în care nu ar mai exista birocrație sau găști interesate de câștigul personal, nici conflicte stupide, lipsite de scrupule, sau decizii eronate.

Când realitatea se dovedește mai diferită și mai dificilă, unii din stânga trec la a condamna lucrul real și anunță că ei se simt trădațide revoluția asta sau cealaltă.

Socialiștii puri văd socialismul ca pe un ideal care a fost mânjit de venalitatea comunistă, de duplicitate și de setea de putere. Socialiștii puri se opun modelului sovietic, dar oferă puține dovezi pentru a demonstra că alte căi ar fi putut fi urmate, că alte modele de socialism – nu unele create din imaginație ci dezvoltate prin experiența reală istorică – ar fi putut fi dezvoltate și ar fi putut funcționa mai bine.

Era de fapt posibil în acele condiții istorice un socialism democratic pluralist și deschis pentru Uniunea Sovietică? Dovezile istorice ar sugera că nu. Așa cum filosoful Carl Shames susține:

Cum știu criticii de stânga că problema fundamentală era “naturapartidelor revoluționare de la conducere, și nu concentrarea globală de capital care distrugea toate economiile independente și punea capăt suveranității naționale peste tot?

Și dacă ar fi fost așa, atunci de unde a apărut această “natură“? Era această “naturăruptă de societate, deconectată de țesătura societății, de relațiile sociale care aveau un impact asupra ei?… Mii de exemple pot fi găsite pentru a arăta că centralizarea de putere era o alegere necesară pentru a asigura și proteja revoluțiile socialiste.

În analiza mea referitoare la societăților comuniste, aspectele pozitive ale “socialismuluiși cele negative ale birocrației, autoritarismului și tiranieis-au intersectat unele cu altele în aproape fiecare sferă a vieții. (Carl Shames, schimb de corespondență cu mine, 15 ianuarie 1992.)

Socialiștii puri dau vina cu regularitate pe toată stânga pentru înfrângerile pe care le-a suferit. Aproximările pe care le fac ei mereu sunt nesfârșite. Așa vom auzi mereu că luptele revoluționare eșuează din cauza liderilor care stau prea mult în expectativă sau acționează prea devreme, sunt ori prea timizi ori prea impulsivi, sunt prea încăpățânați ori prea ușor de influențat. Aflăm că liderii revoluționari sunt dispuși la compromisuri sau aventuriști, birocratici sau oportuniști, rigid organizați sau insuficient organizați, nedemocratici sau nereușind să impună o conducere puternică. Dar întotdeauna liderii o dau în bară pentru că nu-și pun încrederea în acțiunea directăa muncitorilor, care aparent ar înfrânge sau ar depăși orice adversitate dacă doar ar avea parte de tipul de conducere care poate fi oferită de propriul grupuscul al criticilor de stânga.

Din păcate, criticii par incapabili să aplice geniul lor de a conduce în slujba producerii unei mișcări revoluționare în propriile lor țări.

Tony Febbo a examinat acest sindrom al învinovățirii liderilor de care suferă socialiștii puri:

Îmi pare că atunci când oamenii sunt inteligenți, diferiți, dedicați și eroici, așa cum au fost Lenin, Mao, Fidel Castro, Daniel Ortega, Ho Chi Minh și Robert Mugabe—iar milioane de oameni eroici care i-au urmat și au luptat cu ei toți sfârșesc mai mult sau mai puțin în același loc, atunci ceva mai mare e în lucru aici, decât cine a luat o anumită decizie la o anumită întâlnire. Acești lideri nu trăiau într-un vid. Erau cuprinși de o vâltoare. Iar acea forță centrifugă, acea forță, puterea care îi prindea în văltoare e cea care a răvăşit şi a lăsat acest glob schilodit şi deformat mai bine de 900 de ani. Iar a da vina pe teoria asta sau cealaltă sau pe liderul ăsta sau celălalt înseamnă să recurgi la un substitut simplist pentru a înlocui tipul de analiză pe care marxiștii ar trebui s-o facă.” (Guardian, 11/13/91)

Cu siguranță, socialiștii puri nu sunt cu totul lipsiți de o agendă specifică pentru a construi revoluția. După ce sandiniștii au răsturnat dictatura lui Somoza în Nicaragua, un grup de ultra-stângiști din acea țară a cerut ca muncitorii să dețină controlul direct asupra fabricilor. Muncitorii înarmați ar fi trebuit să ia controlul asupra producției fără ajutorul managerilor, planificatorilor statului, birocraților sau al unei armate formale. În timp ce fără îndoială acest apel e seducător, acest sindicalism al muncitorilor neagă necesitățile puterii de stat. Sub un asemenea aranjament, revoluția din Nicaragua nu ar fi durat mai mult de două luni, împotriva contra-revoluției sponsorizate de SUA, care a făcut prăpăd în acea țară. Ar fi fost incapabilă să mobilizeze suficiente resurse pentru a organiza o armată pe teren, pentru a lua măsuri de securitate, sau pentru a construi și coordona programe economice și servicii umane la o scală națională.

Descentralizare versus supraviețuire

Pentru ca o revoluție populară să supraviețuiască, ea trebuie să ia controlul asupra puterii de stat și să folosească acest control pentru

(a) a distruge jugul exercitat de clasele de proprietari asupra instituțiilor societății și asupra resurselor societății și

(b) pentru a lupta împotriva contra-atacului reacționar care cu siguranță va fi declanșat.

Pericolele interne și externe cu care se confruntă o revoluție necesită o putere de stat centralizată, care nu e în mod particular plăcută de nimeni, nici în Rusia sovietică în 1917, nici în Nicaragua sandinistă din 1980.

Engels oferă o analiză opusă a revoluției din Spania din 1872-1873, în care anarhiștii au preluat puterea din municipalitățile din toată țara. La început, situația arăta promițător. Regele abdicase și guvernul burghez nu putea aduna decât câteva mii de trupe prost pregătite. Totuși forța lor nemernică a ieșit învingătoare pentru că ce i s-a opus a fost o rebeliune parohială generalizată.

Fiecare oraș s-a declarat canton suveran și a stabilit un comitet revoluționar,” scrie Engels. “Fiecare oraș a acționat pe cont propriu, declarând că ce era mai important nu era cooperarea cu alte orașe, ci separarea de ele, astfel împiedicând orice posibilitate de a organiza un atac combinat [împotriva forțelor burgheziei]”. “Fragmentarea și izolarea forțelor revoluționare au fost cele care au dat posibilitatea trupelor guvernului să zdrobească fiecare oraș revoluționar, unul după altul.” (7)

Autonomia parohială descentralizată este cimitirul insurgenței ceea ce ar putea explica de ce nu a existat niciodată o revoluție anarho-sindicalistă care să reușească.

Ideal, ar fi minunat să ai doar participarea muncitorilor, locală, auto-gestionată, cu o birocrație minimală, cu puțină poliție și armată. Acesta probabil ar fi modul în care socialismul se poate dezvolta, dacă socialismul ar avea voie să se dezvolte, fără a fi împiedicat de subminarea contra-revoluționară și de atacurile burgheziei.

Am putea să ne amintim cum, între 1918-1920, 14 state capitaliste plus Statele Unite, au invadat Rusia sovietică, într-o sângeroasă și terorizantă încercare de a răsturna guvernul bolșevic revoluționar.

Anii de invazie din partea armatelor străine și războiul civil au contribuit enorm la intensificarea psihologiei de asediu a bolșevicilor cu angajamentul său de a strânge rândurile ermetic în jurul unității partidului și cu stabilireaunui aparat de securitate represiv. Astfel, în mai 1921, același lenin care a încurajat practicarea democrației de partid internă și a luptat împotriva lui Trotsky pentru a da sindicatelor o mai mare putere de autonomie, acum cerea să se pună capăt opoziției muncitorilor și a altor grupări din interiorul partidului. (8)

A venit vremea,” a spus el cu entuziasm la al 10-lea congres al partidului, “să punem capăt opoziției, să așternem un giulgiu peste ea: am avut destulă opoziție.”

Disputele deschise și tendințele conflictuale din interiorul și din afara partidului, au concluzionat comuniștii, au creat o aparență de diviziune și de slăbiciune care invita atacurile din partea dușmanilor foarte puternici ai revoluției.

Cu doar o lună înainte, în aprilie 1921, Lenin ceruse o reprezentare mai mare din partea comitetului central al partidului. Pe scurt, el a devenit nu anti-muncitori, ci anti-opoziție. Aici avea loc o revoluție socială – cum nu mai existase alta în istorie – căreia nu i se permitea să își dezvolte viața politică și materială într-un mod liber și un curs firesc. (9)

La sfârșitul deceniului 1920, sovieticii s-au văzut în fața alegerii de

(a) a trece la o şi conducere şi mai centralizată, cu o comandă asupra economiei și cu colectivizarea forţată a agriculturii, cu o industrializare în mare viteză sub o conducere a partidului care dădea comenzi și era autocrată, drumul urmat de Stalin,

sau

(b) a lua o direcție liberalizată, a permite o diversitate politică mai mare, mai multă autonomie pentru sindicate și alte organizații, mai multă dezbatere deschisă și critică, mai mare autonomie pentru multele republici sovietice, un sector privat deținut de micile afaceri, dezvoltare agricolă independentă de către țărani, un mai mare accent pus pe bunurile de consum, și mai puțin efort acordat pentru tipul de acumulare capitalistă necesară pentru a construi o puternică bază militar-industrială.

Această a doua cale, cred eu, ar fi produs o societate mai confortabilă, mai umană și mai serviabilă. Socialismul de asediu ar fi deschis calea unui socialism bazat pe muncitor-consumator. Singura problemă e că această țară ar fi riscat să fie incapabilă să reziste și să învingă invazia şi asaltul nazist. În schimb, Uniunea Sovietică a trecut la o riguroasă și forțată industrializare. Politica aceasta a fost adesea menționată ca una dintre greșelile comise de Stalin împotriva poporului său. (10)

A constat mai ales din construirea, pe parcursul doar a unui deceniu, a unei noi baze uriașe, industriale, în estul Uralilor în mijlocul stepelor pustii, cel mai mare complex metalurgic din Europa, în anticiparea invaziei din partea Occidentului.

Banii au fost cheltuiți ca apa, oamenii au înghețat, au suferit de foame dar construcția a mers mai departe ignorând indivizii și eroismul de masă care nu are paralel în istorie.” (11)

Profeția lui Stalin că Uniunea Sovietică nu avea decât 10 ani să facă ceea ce britanicii au făcut într-un secol s-a dovedit corectă. Când naziștii au invadat în 1941, acea bază industrială, poziționată în siguranță, la mii de kilometri de linia frontului, a produs armele care au ajutat în cele din urmă Uniunea Sovietică să oprească invazia nazistă și să-i distrugă pe naziști. Costul acestei supraviețuiri a inclus 22 de milioane de cetățeni sovietici care au pierit în invazia nazistă și o distrugere și devastare gigantice și suferințe de nedescris, efecte care vor distorsiona societatea sovietică timp de multe decenii.

Toate acestea nu au scopul de a spune că tot ce a făcut Stalin a făcut dintr-o necesitate istorică. Exigențele acelei supraviețuiri revoluționare nu au făcut inevitabilăexecutarea a sute de vechi lideri bolșevici, cultul personalității liderului suprem care și-a atribuit fiecare succes revoluționar ca pe un merit personal, suprimarea vieții politice din interiorul partidului prin teroare, și reducerea la tăcere a dezbaterii despre ritmul industrializării și colectivizării, reglementarea ideologică a vieții intelectuale și culturale, și deportările în masă ale unor naționalități “suspecte“.

Transformarea efectelor atacului contra-revoluționar s-au făcut simțite și în alte țări.

Un ofițer din armata sandinistă pe care l-am întâlnit în Viena în 1986 a observat că oamenii din Nicaragua nu erau un popor războinic“, dar au fost obligaţi să învețe să lupte pentru că s-au trezit în fața riscului de a fi lichidați total de un război catastrofic dus împotriva lor de mercenarii sponsorizaţi de Statele Unite.

S-a plâns de faptul că războiul și embargoul impus cu forța asupra țării sale au amânat foarte multe planuri ale agendei socio-economice. La fel ca în Nicaragua, așa s-a întâmplat și în Mozambique, și în Angola și în numeroase alte țări în care forțele de mercenari sponsorizate de SUA au distrus recoltele oamenilor, satele, centrele de sănătate, centralele electrice, în timp ce au masacrat și au ucis prin înfometare sute de mii – copilul revoluționar a fost sugrumat în leagăn sau a fost desfigurat de atacurile sângeroase, dincolo de orice posibilitate de a mai putea fi recunoscut.

Această realitate trebuie să fie recunoscută ca un fapt determinant la fel cum e recunoscută și suprimarea disidenților din oricare societate revoluționară.

Răsturnarea guvernelor comuniste din Europa de est și din Uniunea Sovietică a fost salutată și aplaudată de mulți intelectuali de stânga. Acum venise „ziua democrației”. Popoarele vor fi „libere” de comunismul care exista sau, așa cum teoreticianul de stânga

Richard Lichtman a spus „eliberate de coşmarul Uniunii Sovietice și de duhurile rele ale Chinei comuniste”.

În realitate, restaurația capitalistă din Europa de est a slăbit foarte grav numeroase lupte de eliberare din lumea a treia, care primeau ajutoare de la Uniunea Sovietică, și a dus la apariția unei întregi noi serii guverne de dreapta aduse la putere, unele care lucrau mână în mână cu contra-revoluționarii din SUA pe tot globul.

În plus, răsturnarea comunismului a dat undă verde impulsurilor de nestăvilit ale intereselor corporatiste din Occident.

Nemaiavând nevoie să convingă muncitorii din ţările lor că trăiau mai bine decât muncitorii din URSS sub comunism, și nemaifiind restricționați de un sistem care îi făcea concurență, clasa corporatistă a început să distrugă acum multe din drepturile câștigate de oamenii din Occident în ultima sută de ani.

Acum piața liberă, în cea mai sadică formă a sa, a triumfat și în est și în vest.

Capitalismul cu față umană” este înlocuit decapitalismul care îți zrobește fața cu bocancul”. Așa cum spune Richard Levins, “acum când putem vedea agresivitatea exuberantă a capitalismului global ne dăm seama la ce au ținut piept comuniștii și aliații lor”. (Monthly Review, septembrie 1996).

Cum nu au înțeles niciodată rolul pe care puterile comuniste care existau l-au jucat în temperarea celor mai sadice impulsuri ale capitalismului occidental și ale imperialismului, și neînțelegând comunismul decât ca nimic altceva decât un rău total, comuniștii de stânga nu au anticipat pierderile pe care populațiile din țările lor aveau să le îndure. Unii dintre ei nu pricep nici azi. 

note de subsol:

(1) Mark Green and Gail MacColl, New York: Pantheon Books, There He Goes Again: Ronald Reagan’s Reign of Error (1983), 12.

(2) În prima ediție a cărții mele Inventing Reality (New York: St. Martins Press, 1986) am scris: “Presa din Statele Unite care adună tot ce e mai negativ în privința Uniunii Sovietice ar putea să ne facă să reacționăm prezentând în mod strălucit acea societate. Adevărul e că în URSS există serioase probleme legate de productivitatea muncii, de industrializare, de urbanizare, de birocrație, de corupție și alcoolism. Există producție și distribuție pe piața neagră, există eșecuri ale planurilor de producție, lipsuri ale bunurilor de consum, abuzuri criminale de putere, suprimare a disidenților, și expresii ale alienării la unele persoane din această societate“.

(3) Mulți din stânga din SUA, care au arătat numai ostilitate și dispreț față de Uniunea Sovietică și față de alte state comuniste europene, au sentimente călduroase față de Cuba, pe care o văd ca având o tradiție adevărat revoluționară și pe care o consideră cumva o societate mai deschisă. De fapt, cel puțin până în prezent, (ianuarie 1997), Cuba a avut același sistem ca și URSS și ca alte țări comuniste: proprietate publică asupra industriei, economie planificată, relații strânse cu alte țări comuniste existente, și conducerea din partea unui singur partid partidul jucând un rol hegemonic în guvern, presă, sindicate, federațiile femeilor, organizațiile de tineret și alte instituții.

(4) În parte, reacția față de propaganda anticomunistă ubicuă care a pătruns peste tot în presa și în viața publică din SUA, mulți comuniști din SUA și alții apropiați de ei s-au abținut să critice trăsăturile autocrate ale Uniunii Sovietice. Prin urmare, au fost acuzați că gândeau că URSS era un “paradis al muncitorilor, criticile venind din partea celor care se pare nu doreau să accepte nimic mai puțin decât standarde de paradis. După dezvăluirile lui Hrușciov din 1953, comuniștii din SUA au admis cu jumătate de gură că Stalin a făcut unele greșeliși că a comis chiar crime.

(5) Chomsky intervievat de Husayn Al-Kurdi: Perception, martie/aprilie 1996.

(6) Aici mă refer la cărțile lui Lenin: Statul și Revoluția; Comunismul “de stânga”—o boală a copilăriei; Ce e de făcut? Și la multe articole și declarații care pot fi găsite în operele complete. Vezi și modul în care John Ehrenberg discută Marxism-Leninismul în cartea sa The Dictatorship of the Proletariat, Marxism’s Theory of Socialist Democracy (New York: Routledge, 1992).

(7) Marx, Engels, Lenin, Anarchism și anarho-sindicalismul: opere selectate (New York: International Publishers, 1972), 139. În biografia lui Louise Michel, istoricul anarhist

Edith Thomas a evaluat că anarhismul este absența guvernului, administrarea directă de către oameni a vieților lor.” cine nu ar vrea așa ceva? Thomas nu spune însă cum ar putea funcționa cu excepția faptului de a susține că anarhiștii vor asta acum, în toată confuzia și dezordinea de acum.ea observă cu mândrie că anarhismuleste încă un ideal intact, pentru că nu a fost niciodată încercat în practică.exact asta e problema. De ce în atât de multe, în sute, de rebeliuni care au avut loc, inclusiv în cele pe care chiar anarhiștii le-au condus, anarhismul nu a fost niciodată încercat sau nu a reușit niciodată să supraviețuiască pentru o lungă perioadă de timp în forma sa “intactă“, anarhistă?

(în răscoala anarhistă pe care o analizează Engels, rebelii, încălcând aparent propria lor ideologie, nu s-au bazat pe administrarea directă de către popor de care vorbește Thomas “direct administration by the people” ci au stabilit comitete revoluționare de conducere.)

calitatea netestată în practică, care nu poate fi atinsă a idealului ajută la menținerea apelului său de mai bine decât orice altceva în mințile unora.

(8) Trotsky a fost printre cei mai autoritari lideri bolșevici, cel mai puțin dispus să tolereze autonomia organizațională, părerile diferite și diverse, și o democrație internă de partid. Dar în toamna lui 1923, trezindu-se într-o poziție minoritară, contracarat de Stalin și de alții, Trotsky a dezvoltat o bruscă deschidere față de procedurile partidului și față de democrația muncitorilor, cărora li se opusese anterior. Din acel moment a fost ridicat în slăvi de adepții săi ca fiind un democrat anti-stalinist. (n.t.: adepții lui troțky nu menționează niciodată că acesta a mers atât de departe încât a trădat comuniști din Spania, după victoria lui Franco, dându-le numele celor de la FBI).

(9) în privința anilor dinainte de 1921, sovietologul Stephen Cohen scrie:

Experiența războiului civil și comunismul de război au alterat profund atât partidul cât și sistemul politic care apărea atunci.Alte partide socialiste au fost expulzate din soviete. Iar normele partidului comunist, normele democratice… precum și profilul său aproape libertarian (în sens socialist) și reformista fost abandonat în favoarea unui autoritarism rigid și a unei ‘militarizări‘. “O mare parte din controlul popular exercitat de sovietele locale și de comitetele din fabrici a fost eliminat. În cuvintele lui lider bolșevic: Republica e o tabără armată“, vezi Bukharin and the Bolshevik Revolution a lui Cohen (New York: Oxford University Press, 1973), 79.

(10) Pentru a da unul din nenumăratele exemple, recent Roger Bürbach l-a acuzat pe Stalin pentru că “a împins și a grăbit industrializarea uniunii sovietice”, Monthly Review, martie 1996, 35.

(11) John Scott, Behind the Urals, an American Worker in Russia’s City of Steel (Boston: Houghton Mifflin, 1942).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s