CAPITOULUL 2: SĂ LĂUDĂM REVOLUŢIA, ACUM

CAPITOULUL 2: SĂ LĂUDĂM REVOLUŢIA, ACUM 

În cea mai mare parte secolului 20, politica externă a SUA a fost dedicată suprimării guvernelor revoluționare și mișcărilor radicale din toată lumea. La începutul secolul 20, administrația McKinley ducea un război de uzură împotriva poporului din Filipine, care a durat de la 1898 până în 1902 (cu regiuni izolate de rezistență care au continuat să se opună mulți ani și după aceea). În acel conflict, trupele SUA au masacrat în jur de 200.000 de femei și copii și bărbați din filipine. (1) (n.t.: alte estimări vorbesc de 600.000 de victime din rândul populaţiei din Filipine).

Cam în aceeași perioadă, în colaborare cu mai multe puteri europene coloniale, SUA au invadat China pentru a ajuta la suprimarea rebeliunii Boxer, ceea ce a dus la o pierdere de vieți foarte mare din partea rebelilor chinezi. Trupele SUA au capturat Hawaii, Cuba, Puerto Rico și Guam, iar în deceniile următoare, au invadat Mexic și Rusia Sovietică, Nicaragua, Honduras, Republica Dominicană, și alte țări, acțiuni care de obicei au dus la pierderi masive de populație în aceste țări. 

Costul contra-revoluției

Din gimnaziu la facultate, puțini dintre noi aflăm ceva despre aceste evenimente, cu excepția faptului că ni se spune că forțele SUA trebuie să intervină în țara asta sau aia, pentru a proteja interesele SUA, a împiedica agresiunea şi a apăra securitatea naţională a SUA.

Liderii SUA au fabricat și alte pretexte convenabile pentru intervențiile lor în străinătate.

Publicului i se spune că oamenii din diferite țări au nevoie de civilizația noastră care să-i conducă spre binefacerile democrației, păcii și prosperității. Pentru a reuși asta, desigur, e necesar să omorâm un număr considerabil dintre cei mai recalcitranți oameni din acele țări. Acestea sunt măsurile pe care planificatorii noștri de politici doresc să le ia pentru a-i ajuta „pe aceşti mai-puțin-oameni să se ridice”.

Apariția puterilor importante comuniste, cum au fost Uniunea Sovietică şi Republica Populară chineză, a dat o altă dimensiune politicii globale contra-revoluționare a SUA. Comuniștii au fost demonizați şi prezentaţi ca fiind diavolul reîncarnat, nişte conspiratori diabolici, care doreau să ia puterea de dragul puterii. Statele Unite trebuia să fie peste tot pentru a contracara răspândirea acestui “cancer”, ni se spune.

În numele democrației, liderii SUA au dus un război brutal împotriva revoluționarilor din Indochina, mai bine de 20 de ani.

Au aruncat mai multe tone de bombe asupra Vietnamului decât au fost folosite în tot al doilea război mondial, de către toți combatanții la un loc. Depunând mărturie în fața unei comisii a Congresului, fostul director al CIA, William Colby, a recunoscut că sub comanda sa, forțele SUA și colaboratorii lor din sudul Vietnamului au asasinat la comandă 24.000 de disidenți vietnamezi, în ceea ce e cunoscut sub denumirea de „programul Phoenix”. Asociatul său, ministrul informațiilor din Vietnamul de sud, a susținut că 40.000 e de fapt o estimare mai apropiată de realitate. (2)

Planificatorii de politici ai SUA și portavocile lor din media au catalogat războiul „o greșeală” pentru că vietnamezii s-au dovedit incapabili să fie instruiți cum trebuie de raidurile cu bombe executate de B-52 și de brigăzile de asasini. 

Reușind să reziste și să învingă acest asediu, vietnamezii se presupune că ar fi demonstrat că nu erau „pregătiți pentru instituțiile noastre democratice”.

În susținerea contra-revoluției și în numele libertății, forțele SUA şi forțele surogat susținute de SUA au masacrat 2.000.000 de nord-coreeni într-un război care a durat trei ani; 3.000.000 de vietnamezi; peste 500.000 de oameni în bombardamente aeriene asupra Laos și Cambodia; peste 1.500.000 de oameni în Angola; peste 1.000.000 în Mozambique; peste 500.000 în Afghanistan; 500.000 sau 1.000.000 în Indonezia (unele estimări vorbesc de 3 milioane, de fapt); 200.000 în Timorul de est; 100.000 în Nicaragua (în perioada Somoza și Reagan); peste 100.000 în Guatemala (plus peste 40.000 de dispăruți); peste 700.000 în Irak (doar în primul război din Golf, în invazia din 2003, nu se ştie câţi civili au fost masacraţi, însă cele mai conservatoare estimări vorbesc de cel puţin 1 milion de oameni, iar altele, neoficiale, de 2 milioane, numărul victimelor e în contină creştere în urma războaielor sectariene şi terorismului adus, instigat şi orchestrat de invadatorii occidentali; în jur de 4 milioane de irakieni au fost refugiaţi, 1 milion de femei au fost forţate în prostituţie în Arabia Saudită în urma colonizării şi distrugerii Irakului) (3); peste 60.000 în El Salvador; 30.000 în “războiul murdardin Argentina (deși guvernul recunoaște doar 9.000); 35.000 în Taiwan, când armata Kuomintang a fost trimisă de China; 20.000 în Chile (n.t.: alte estimări vorbesc de 30.000 de victime și altele de 60.000); și multe alte zeci de mii în Haiti, Panama, Grenada, Brazilia, Africa de sud, Sahara de vest, Zaire, Turcia și în alte zeci de țări, în ceea ce poate fi numit un holocaust comis de ţările care susțin piața liberă. (n.t.: această enumerare nu conţine Iugoslavia, Ucraina, Siria, Yemen, Libia, Bahrain, şi cele peste 600 de războaie coloniale militare, secrete, duse de SUA, Franţa, Germania în Africa în acest moment). 

Sursele oficiale fie neagă aceste masacre în masă, sponsorizate de SUA, fie le justifică, susținând că ar fi fost măsuri necesare împotriva „dușmanului comunist” de neclintit. Propaganda anticomunistă a saturat undele noastre radio, școlile și discursul politic. În ciuda repetatelor și adesea falselor referiri la tirania „amenințării roșii”, cei care fabricau opinia anticomunistă nu au spus niciodată în mod specific ce anume au făcut comuniștii prin politicile lor socio-economice. Asta ar putea explica de ce, în ciuda deceniilor de propagandă care lovea în comuniști, cei mai mulți americani, inclusiv mulți care se numără printre cei cunosc politica, încă nu pot formula o declarație informată despre politicile sociale ale societăților comuniste.

Propagandiștii anti-comunişti nu au rostit nici un cuvânt despre cum revoluționarii din Rusia, China, Vietnam, Nicaragua și alte țări au naționalizat pământul deținut de moșierii bogați, care exploatau populația, despre cum au inițiat programe de educație pentru mase, de sănătate, de locuințe, și slujbe. Niciun cuvânt despre cum eforturile lor au dus la ridicarea nivelului de trai și a speranței de viață pentru sute de milioane de oameni în țări care au suferit îndelung sub jugul opresiunii feudale și prăduirii coloniale occidentale – o îmbunătățire a vieții maselor și o bunăstare niciodată întâlnite până atunci în istorie. 

Nu comtează că revoluționarii din diferite țări asiatice, africane, din America Latină s-au bucurat de sprijinul populațiilor lor și doreau să ducă o politică de neutralitate în relațiile dintre est și vest, în loc să se pună sub hegemonia fie a Moscovei, fie a Pekingului.

Tot au fost țintele loviturilor contra-revoluționare. De la opoziția față de comuniști, pentru că puteau fi revoluționari, a fost un pas scurt până la opoziția față de revoluționari, pentru că ar fi putut fi comuniști.

Păcatul real al revoluționarilor, comuniști sau nu, a fost că susțineau cauza claselor muncitoare împotriva minorității bogaților. Susțineau schimbări în distribuția de putere de clasă și în modul în care bunăstarea era produsă și folosită. Doreau o avansare mai puțin individualistă, în detrimentul celor mulți, și o îmbunătățire colectivă mai bună, pentru întreaga populație de muncitori.

Presupunerile puterii

Clasele conducătoare din toată lumea urăsc comunismul și se tem de comunism nu pentru că acestuia i-ar lipsi democrația politică, ci pentru că încearcă să stabilească democrația economică prin construirea unui sistem social egalitar, colectivist deși ei rareori îndrăznesc să recunoască faptul că ăsta e motivul urii lor.

Această politică intervenționistă contra-revoluționară se bazează pe câteva presupuneri dubioase, care ar putea fi declarate și demontate după cum urmează:

1. “Liderii SUA au dreptul să definească limitele dezvoltării socio-economice din alte țări“.

Așa ceva nu e adevărat. Nici o lege internațională sau o altă structură legală nu le permite liderilor acestei țări să aibă dreptul să comande ce tip de sistem economic sau mod de dezvoltare socială ar putea adopta o altă țară, așa cum nici liderii din alte țări nu au dreptul să dicteze asemenea lucruri Statelor Unite. În practică, opțiunea de a dicta este exercitată de cei mai puternici asupra celor mai slabi, este o politică a forței, nu a dreptului.

2. “Statele Unite trebuie să joace un rol de izolare contra-revoluționară, pentru a proteja interesele noastre naționale.”

Asta e adevărat numai dacă echivalăm interesele noastre naționalecu interesele de investiți ale marii finanțe. Intervenționismul SUA a fost foarte eficient în construirea neo-imperialismului, luând cu forța pământul, resursele naturale și piețele din lumea a treia și punându-le, la prețuri de nimic, la dispoziția corporațiilor multinaționale. Dar aceste interese corporatiste nu reprezintă interesele populației din SUA. Publicul din SUA plătește pentru bugete militare enorme și finanțează exportul de slujbe către piețele de muncă din străinătate, influxul de imigranți sărăciți care intră în competiție pe o piață din ce în ce mai redusă pentru slujbe și case, și alte costuri ale imperiului. (4)

Mai mult, guvernele revoluționare din Cuba, Libia, Vietnam și Corea de nord au fost și încă mai sunt dispuse aibă relații pașnice și comerciale cu SUA. Aceste țări nu amenință securitatea națională a SUA, sau a populației din SUA, ci interesele din străinătate ale capitalismului global.

Dacă li s-ar pemite să se înmulțească, țările cu sisteme alternative socialiste, care folosesc pământul, munca și capitalul, precum și resursele naturale în mod colectivist, punând oamenii deasupra profitului, în cele din urmă, ar răsturna capitalismul global.

3. “Statele Unite au o obligației morală de a garanta stabilitatea națiunilor care trec prin dezvoltare democratică, dar care sunt amenințate de revoluționari și de teroriști.

De fapt, cele mai multe dintre intervențiile SUA sunt făcute în numele unor oligarhi corupți și intererelor lor personale, și militariștilor anti-democratici (care confiscă puterea chiar și fără să recurgă la alegeri de fațată, sponsorizate de SUA).

Oligarhii din lumea a treia sunt adesea educați la universități de elită din SUA, sau ajung pe statele de plată ale CIA, la fel cum se întâmplă și cu șefii de poliție și ofițerii din armată, mulți dintre aceștia fiind antrenați să tortureze și să asasineze la școlilde de contra-insurgență din SUA. (5)

4. “Schimbarea socială fundamentală ar trebui să fie pașnică și să aibă loc în limitele stabilite ale ordinii din aceste țări, și nu prin răscole revoluționare“.

Planificatorii de politici din SUA susțin că preferă eliminarea sărăciei de masă din țările mai sărace și că nu se opun obiectivelor demne de laudă ale revoluției sociale, ci doar metodelor ei violente. Ei spun că transformările trebuie să fie efectuate gradual și pașnic, preferabil prin investiții private și prin pieța liberă. De fapt, investițiile corporatiste sunt mult mai probabil să descurajează reformele în acest sens, prin restructurarea economiilor locale ca să se potrivească extragerii de capital de către firmele străine. Capitalul financiar internațional nu are nici un interes să îmbunătățească speranța de viață a populațiilor din lumea a treia. În general, pe măsură ce investițiile occidentale au crescut în lumea a treia, condițiile de viață ale țăranilor obișnuiți și ale muncitorilor au devenit din ce în ce mai disperate.

Cine anume recurge la violență?

Oamenii din toată lumea nu au nevoie de mai multe investiții corporatiste, ci au nevoie de șansa de a-și lua înapoi de la acestea pământul, munca, resursele naturale și piețele, pentru a le folosi în funcție de nevoile lor sociale. O asemenea evoluție revoluționară atrage opoziția aprigă din partea apostolilor pieței libere, a căror violentă rezistență la schimbarea socială face ca transformarea pașnică să fie imposibil de luat în calcul.

Chiar și în țări ca Statele Unite, unde au fost realizate reforme foarte limitate, fără revoluție, mijloacele pașnice au însemnat luptă populară și rebeliuni violente și o considerabilă violență și vărsare de sânge, aproape toate comise de poliție și de forțele de securitate.

Acest ultim punct nu e menționat mai niciodată în discuțiile referitoare la etica violenței revoluționare. Chiar conceptul deviolență revoluționarăeste cumva folosit în mod fals, din moment ce cea mai mare violență vine din partea celor care încearcă să oprească reformele, și nu de la cei care luptă pentru reforme.

Când ne concentrăm atenția asupra rebeliunilor violente ale claselor de jos, ignorăm forța mult mai represivă și violența mult mai brutală folosită de oligarhii din clasele conducătoare pentru a menține status quo, inclusiv atacurile armate împotriva demonstranților pașnici, arestările în masă, tortura, distrugerea organizațiilor de opoziție, suprimarea publicațiilor disidente, asasinatele comise la comandă, exterminarea a sate întregi și altele asemenea. 

Cele mai multe revoluții sociale încep pașnic. De ce ar trebui să fie altfel? Cine nu ar prefera să se strângă și să demonstreze paşnic, în loc să se implice în lupte mortale împotriva forțelor lipsite de milă care se bucură de orice avantaj în moblitate și putere de foc?

Revoluțiile din Russia, China, Vietnam și El Salvador toate au început pașnic, mulțimile de țărani și de muncitori au declanșat proteste de masă non-violente, doar ca să se trezească sub opresiunea violentă declanşată de autorități.

Protestele pașice și reforma sunt exact ceea ce oamenilor li se neagă de către oligarhii de la conducere. Disidenții care continuă să se opună, care încearcă să se apere de furia represivă a oligarhilor, sunt apoi numiți revoluționari violențișiteroriști.”

Pentru elitele locale și internaționale, care mențin controlul asupra celei mai mari părți din bunăstarea lumii, revoluția socială e o abominație.

Fie că e pașnică sau violentă e o chestiune de neacceptat pentru ele. Reformele pașnice care aduc atingere acumulărilor lor de profit și le amenință privilegiile de clasă sunt la fel de neacceptabile în ce le priveşte, cum sunt şi răscoalele sociale impuse de revoluție.

Reformele care îmbunătăţesc condițiile de viață ale populaţiei nu atât de greu de făcut din punct de vedere material şi nici atât de dependente de resursele de capital, pe cât ni se spune. Nu există nici un mare mister în construirea unei clinici de sănătate sau în aplicarea unui program pentru împărțirea hranei pentru toți, pentru redistribuirea pământului, pentru alfabetizare, slujbe, și locuințe. Asemenea sarcini pot fi făcute de orice stat – dacă există voință politică și o mobilizare a puterii de clasă populare. 

Uitaţi-vă doar la ce se întâmplă în Kerala, un stat din India, unde acțiunile organizațiilor populare și mișcările de masă au dus la importante victorii în ultimii 40 de ani împotriva opresiunii polico-economice, au generat un nivel de dezvoltare socială considerabil mai mare decât oriunde în altă parte din Lumea a treia, și au reușit să facă asta fără investiții străine.

În Kerala, alfabetizarea e o victorie a maselor; rata natalităţii şi rata mortalităţii sunt mai mici decât în restul Indiei, servicii de sănătate publică sunt mult mai bune, mult mai puțini copii sunt exploatați în muncă, nivelul de nutriție e mult mai ridicat (grație unui program finanțat public de raționalizare a sistemului de hrană), sprijinul legal e mult mai înţelept, sunt programe educaționale pentru femei şi unele măsuri de protecție socială pentru oamenii care muncesc și pentru cei care nu pot munci, inclusiv pentru cei care au disabilităţi fizice. În plus, oamenii din Kerala au modificat radical un sistem complex și exploatator de relații agrariene și au câștigat victorii importante împotriva unor forme mult mai sinistre de opresiune de castă.

Deși Kerala nu are nici o sursă specială de bunăstare, a avut decenii de organizare comunistă și de luptă politică care au reușit și au pus în mişcare largi mase de oameni și au inspirat democraţia din alte state din India.În ciuda perioadelor relativ scurte când a fost la conducerea guvernului… partidul comunist a fost cel care a stabilit agenda de bază legislativă a oamenilor din Kerala,” observă un profesor indian V.K. Ramachandran (Monthly Review, 5/95).

Asta nu înseamnă că cineva neagă că mulți oameni din Kerala încă îndură condiții inacceptabile de sărăcie.

Totuși, în ciuda unui nivel scăzut de venituri și a resurselor limitate, realizările aduse de intervenția guvernului democratic – și determinate de acțiunea din partea maselor pentru mase – au fost substanțiale. Aici se află diferenţa dintre asigurarea unei existențe, modestă, suportabile, și sărăcia letală și totală.

Multe popoare din Lumea a treia produc organizații populare capabile și dedicate, așa cum au făcut și comuniștii din Kerala, dar acestea sunt de obicei distruse de forțele represive ale statului. În Kerala, agitația populară și acţiunea maselor au profitat de deschiderile democratice și dimpotrivă au dat mai multă substanță socială democrației. Ce e necesar pentru îmbunătățirea socială nu e Fondul Monetar Internațional și împrumutirile sale sau investițiile corporatiste, dimpotrivă sunt necesare organizarea politică și oportunitatea democratică, precum și o eliberare de terorismul de stat sponsorizat de Statele Unite.

Programele de ajutor din partea SUA oferă alt exemplu despre cum politica imperialistă se ascunde sub forma reformei socială şi cum pătrunde aşa în interiorul națiunilor din Lumea a treia. Programele de ajutor străine nu au intenția de a produce o îmbunătățire socială serioasă.

În cel mai bun caz, ele finanțează proiecte la bucată, care au un impact limitat.

Mult mai adesea, sunt folosite pentru a submina piețele locale, pentru a evacua țăranii de pe pământurile lor, pentru a construi reţele de transport și facilități de birouri necesare doar investitorilor străini, pentru a crește datoria țării și dependența ei economică (de capitalul global) și de a deschide și mai mult economia ca multinaţionalele corporatiste să poată pătrunde nestingherit.

Piață liberă a câtorva

Revoluționarii din Lumea a treia sunt etichetați „inamici ai stabilității”. „Stabilitatea” este un cuvânt codificat, care în realitate descrie o societate în care relațiile sociale privilegiate sunt menținute în modul cel mai categoric.

Când forțele populare se mobilizează împotriva privilegiaţilor şi bogaţilor, imediat se spune că asta generează „instabilitate”, iar aceasta e imediat declarată de nedorit de către planificatorii de politici din SUA și de către slugile lor credincioase din presa corporatistă din Statele Unite.

Aici avem o stare de lucruri amăgitoare. Ce e prezentat ca un angajament din partea SUA faţă de o schimbare nonviolentă și pașnică, în realitate, este un angajament pentru apărarea violentă (cu violenţă) a capitalismului global, injust, nedemocratic.

Statul de securitate națională al SUA recurge la coerciție și violență nu pentru a susţine reforma socială, ci pentru a o distruge; şi face asta în numele „stabilității”, “contraterorismului”, “democrației”și, în ultimul rând, și cum e în realitate, în numele „pieței libere”.

Când era şeful biroului de planificare a politicilor din Departamentul de Stat al SUA, în ultimii ani ai Războiului Rece, celebrul autor George Kennan a scos la iveală mentalitatea lipsită de scrupule a realpolitik-ului dedicată inegalității sociale din interiorul și între națiuni. Kennan a susținut că o SUA bogată se confrunta cu o lume sărăcită și nu-și putea permite „luxul altruismului și al binefacerii în lume” și ar trebui să înceteze să mai vorbească despre „obiective vagi și nereale, cum ar fi drepturile omului, ridicarea nivelului de trai și democratizare…”.

Cu cât mai puţin suntem obstrucţionaţi de sloganuri idealiste, cu atât mai bine”. (PPS23, U.S. State Department, februarie 1948).

Vorbind la o conferinţă cu ambasadorii SUA din America Latină, Kennan a spus: „Răspunsul final ar putea să fie unul neplăcut, dar atunci când un guvern local foloseşte poliţia pentru represiune asta nu ar trebui să ne facă să ezităm (n.t.: în a susţine acel guvern). Nu e ceva de care să ne fie ruşine, din moment ce comuniștii sunt în mod esențial trădători… Este mai bine să avem la putere în aceste ţări un regim de forță, condus cu mână de fier [adică represiv], decât un guvern liberal, dacă acesta din urmă e indulgent şi penetrat de comuniști”.

Într-un raport secret din 1949 al Departamentului de Stat, Kennan a scris că comuniștii erauoameni dedicați credinței că guvernul e direct responsabil de bunăstarea populației”. Deci (în opinia Departamentului de Stat) era obligatoriu ca aceşti comuniști să fie atacați fără milă, fără să mai ţină cineva cont de basme ca democratizarea sau drepturile omului.

Se spune că Statele Unite nu pot să-și renege angajamentele față de ale popoare și că trebuie să continue să fie liderul lumii; că restul lumii ar aştepta să fie condusă de noi. Dar oamenii obișnuiți din restul lumii nu au cerut niciodată să fie conduși de SUA.

Chiar dimpotrivă, de regulă ei vor ca Statele Unite să plece din ţările lor, să se ducă acasă și să-i lase în pace. Asta pentru că SUA nu îşi ia angajamente faţă de oamenii obișnuiți, ci față de facțiunile privilegiate și reacționare care sunt cele mai slugarnice faţă de interesele occidentale.

Așa cum se înţelege din declaraţiile lui Kennan, planificatorii de politici din SUA nu sunt niciodată preocupați de îmbunătățirea vieții popoarelor sărăcite din lume, ci de zdrobirea oricui se aliază cu oamenii obișnuiți, fie ei roșii (comunişti) sau nu.

Oricare ar fi marile lor defecte, nu reprezintă liderii din Lumea a treia pe care-i susţine SUA ceva mai bun decât tipul de tiranie pe care o susţin comuniștii și revoluționarii totalitari? Armate de academicieni-aplaudaci salută intervenționismul SUA, aşa cum face de exemplu Samuel P. Huntington de la Harvard University şi sunt convişi că răspunsul la întrebarea de mai sus e „da”: “Oricât de malefic ar fi (un tiran susţinut de SUA), unul mai rău decât el e întotdeauna posibil și adesea probabil”, concluzionează Huntington, în apărarea „răului mai mic” reprezentat de regimul criminal din Chile sub dictatura lui Pinochet și regimul de apartheid din Africa de sud. (6)

Am putea să ne amintim de disctincția pe care o făcea Jean Kirkpatricks între guvernele autoritare de dreapta, care ar fi „benigne” – despre care spunea că nu sunt chiar atât de brutale și că permit schimbarea socială graduală – și cât de îngrozitor de totalitare sunt cele de stânga care suprimă pe toată lumea. De fapt, distincţia pe care o face el e că guvernul de dreapta menține ordinea existentă pentru privilegiații pieței libere, și că menține siguranţa pentru ierarhiile celor cu putere și claselor de bogați din lume. Prin contrast, „totalitarii” de stânga vor să abolească relațiile de proprietate exploatatoare și să genereze sisteme economice egalitare. Faptul că ei îi favorizează pe cei care nu au și nu pe cei care au îi face atât de respingători în ochii bogaţilor (şi ai academicienilor-aplaudaci).

Liderii SUA susţin că ar fi oripilaţi de anumite trăsături pe care le au guvernele social-revoluţionare, cum ar fi un singur partid și implementarea coercitivă a schimbării revoluționare. Dar autocrația unui partid e chiar acceptabilă pentru SUA, dacă guvernul e de dreapta, adică, prietenos față de investițiile private corporatiste, așa cum e cazul în Turcia, Zaire, Guatemala, Indonezia, și în alte zeci de țări (inclusiv chiar în țări comuniste care alunecă pe calea pieței libere, cum e China). Am putea să ne amintim acel moment de neuitat când preşedintele George Bush — ale cărui invazii în Panama și Irak au adus moarte și distrugere în aceste națiuni și care a prezidat asupra imperiului militar al SUA care este cel mai mare generator de violență din lume i-a ținut predici liderului revoluționar Nelson Mandela despre virtuțile non-violenței, mergând chiar atât de departe că s-a apucat să dea citate din Martin Luther King Jr., în timpul vizitei lui Mandela la Washington, D.C. în iunie 1990 (n.t.: Martin Luther King Jr. a fost asasinat de guvernul SUA). Păcatul real al lui Mandela în ochii lui Bush a fost că a făcut parte dintr-o mișcare revoluționară care s-a implicat în luptă armată împotriva regimului violent, rasist și represiv din Africa de sud. Capacitatea lui Bush de percepţie selectivă are toată nesimțirea neexaminată a ideologiei dominante care condamnă pe cei care acționează împotriva unei stări de lucruri injuste, dar nu îi condamnă pe cei care folosesc violența pentru a menține această stare de lucruri injustă

Ar fi fost un mare bine pentru popoarele din lume dacă președintele SUA ar fi adoptat o politică de non-violență pe care să o ducă guvernul său. De fapt, el nu a făcut niciodată așa ceva.

Libertatea revoluției

Liderii politico-economici ai SUA ar putea găsi reformele revoluționare de nedorit, dar cei mai mulți oameni care trăiesc în societăți revoluționare le găsesc preferabile vechilor regimuri și consideră că merită să le apere. Invazia din Golful Porcilor din Cuba a fost un eșec nu pentru că SUA nu a avut destulă susținere aeriană”, ci pentru că poporul cubanez a strâns rândurile în jurul guvernului și i-a alungat pe invadatori. Un alt „popor captiv”, vietnamezii din nord, au acționat într-o manieră similară, la începutul anilor 1970.

În loc să trateze distrugerea severă și nenorocirile provocate de războiul aerian dus de SUA împotriva țării lor ca pe o oportunitate de aur pentru a scăpa de „jugul” din Hanoi, ei au continuat să sprijine guvernul lor, atacat de SUA, cu mari sacrificii pentru ei înșiși. Și în Vietnamul de sud, Frontul de Eliberare Națională s-a bucurat de oportunități tactice pentru a se aproviziona și pentru a putea ataca invadatorul pentru că era sprijinit de oamenii de la țară și din orașe.

În timpul războiului din Vietnam, explicațiile pentru motivele pentru care popoarele luau partea comuniștilor revoluționari veneau din unele surse neașteptate.

Ambasadorul SUA, Henry Cabot Lodge, a admis singurii oameni care au făcut ceva pentru omul de jos – să-l ajute să se ridice din sărăcie – au fost comuniștii”. (New York Times, 27 februarie 1966).

În spirit similar, un propagator credincios al liniei oficiale, editorialistul James Reston, a scris cu o candoare surpinzătoare:Chiar premierul Ky [dictatorul din Vietnamul de sud, susținut de SUA] mi-a spus azi că comuniștii erau mai apropiați de oamenii care tânjeau după dreptate socială și după o viață independentă decât erau faţă de guvernul său” (New York Times, 1 septembrie 1965).

Ce nu au spus Lodge și Reston a fost că omul de jos și oamenii care tânjeau pentru dreptate socială erau chiar cei pe care liderii SUA erau hotărâți să-i distrugă şi să-i suprime.

Unii oameni au ajuns la concluzia că oricine rostește un cuvânt bun despre revoluțiile conduse de un partid trebuie să aibă sentimente anti-democratice sau staliniste. Dar a aplauda revoluțiile sociale nu înseamnă a te opune libertății politice. În măsura în care guvernele revoluționare construiesc altenative substanțial mai bune pentru popoarele lor, ele măresc alegerile umane și libertatea.

Nu există așa ceva ca libertate abstractă. Există libertatea de a vorbi deschis și libertatea de a forma o opoziție politică, libertatea de a avea şansa să primești o educație și să urmezi un mod de viață, libertatea să te rogi sau să nu te rogi, libertatea de a trăi în condiții sănătoare, libertatea de a te bucura de diferite drepturi sociale etc.

Cele mai mult din ce e numit libertate își primește definiția într-un context social.

Guvernele revoluționare extind numărul de libertăți populare fără a distruge acele libertăți care nu au existat niciodată în regimurile anterioare. Ele suțin condiții necesare pentru auto-determinare natională, îmbunătățire economică, prezervarea vieții umane și a sănătății, și pun capăt unei mari părți din opresiunea etnică, patriarhală și de clasă.

Dacă ne uităm la opresiunea patriarhală, țineți cont de mult îmbunătățitele condiții pentru femei în revoluționarul Afganistan și în Yemenul de sud înainte de represiunea contra-revoluționară din anii 1990, sau în Cuba după revoluția din 1959, prin comparație cu ce era înainte.

Planificatorii de politici din SUA susțin că victoria revoluției sociale oriunde în lume ar reprezinta o diminuare a libertății în toată lumea. Această afirmație e total falsă. Revoluția chineză nu a zdrobit democrația – nu era nici o democrație care putea fi zdrobită în regimul feudal. Revoluția cubaneză nu a distrus libertatea; a distrus un stat polițienesc, plin de ură (faţă de populaţia sa), sponsorizat de SUA. Revoluția din Algeria nu a abolit libertățile naționale, puține existau oricum sub colonialismul francez.

Revoluționarii vietnamezi nu au abrogat drepturile individuale, nu existau asemenea drepturi sub guvernele-dictaturi ale SUA conduse de marionetele Bao Dai, Diem și Ky.

Desigur, revoluțiile limitează libertățile pentru clasa de proprietari și de corporatiști și pentru alte interese privilegiate: libertatea de a face face profit fără nici o considerare față de costul uman și de mediu, libertatea de a trăi în opulență obscenă în timp ce muncitorii primesc salarii de înfometare, libertatea de a trata statul ca pe o agenție privată în serviciul unei găști de privilegiaţi, libertatea de a exploata copii în muncă sau de a-i viola în prostituție, libertatea de a trata femeile ca sclave etc.

Astăzi, nimeni din cercurile de putere din SUA nu e stresat de opresiunea politică și economică îndurată de populaţiile din zeci de state de dreapta, satelitele SUA.

Dorința profesată de a aduce democrație politică occidentală unor națiuni, care au avut revoluții, rareori se extinde la autocrațiile de drepta, care suțin piața liberă. Iar mișcările bezmetice, pline de duşmănie, făcute din când în când către democraţie politică în aceste autocraţii vin numai în urma unei presiuni populare imense și a rebeliunilor maselor, și numai cu înțelegerea nerostită că guvernarea democratică nu se va atinge substanțial de interesele clasei bogaților.

Ce măsură pentru durere?

Merită suferinţa revoluției câștigurile pe care le aduce aceasta? Contabilitatea cost-beneficiu este o treabă complicată atunci când e aplicată tranziţiilor sociale. Dar ne-am obosit vreodată să comparăm violența revoluției îndreptată împotriva violenței care precede revoluția? “Nu știu cum se măsoară prețul în victorii istorice”, spunea Robert Heilbroner, “știu doar că modul în care de obicei documentăm istoria e greșit”. 

Nu enumerăm niciodată și nu luăm în considerare generațiile distruse de acea combinație de exploatare economică și suprimare politică, atât de caracteristică vechilor regimuri: victimele fără apărare ale inundațiilor și foametei din valea Yangtze din trecut, copii vânduți violatorilor în prostituție, găsiți omorâți pe aleile lăturalnice din vechiul Shanghai, muzhikii distruși de frig și foamete din stepele înghețate ale Rusiei.

Și azi?

Nimeni nu enumeră miile de victime fără nume care sunt masacrate de călăii pregătiţi de SUA, care îi antrenează să-i tortureze pe (cei care se opun SUA) în America latină, sutele de sate incendiate de trupele mililtare de contra-insurgență, milioanele de oameni care sunt evacuați de pe pământurile lor ancestrale și condamnați la vieți duse în chin permanent şi în foamete, milioanele care pier în sărăcie disperată din aglomeratele orașe fantomă şi din lagărele de concentrare urbane. Suferințele lor nu sunt menționate și nu figurează în nici un bilanţ când revoluția le dă măsura dreptăţii oligarhilor şi opresorilor acestor oameni şi când uneori comite abuzuri împotriva lor.

Dar cum să măsurăm suferința a zeci de milioane de copii din toată lumea, unii doar de șase ani sau șapte ani care sunt forțați să muncească 70 de ore pe săptămână, sechestraţi în ateliere-lagăre de muncă, în condiții care aduc aminte de cele mai sinistre zile ale revoluției industriale? General Agreement on Tariffs and Trade (GATT),

un acord de liber comerț multinațional care constituie Carta albă a capitalismului global, nu oferă nici o protecție copiilor care sunt exploatați, abuzați, epuizaţi în muncă, și plătiți mizerabil. În timpul negocierilor pentru GATT, liderii țărilor din Lumea a treia au pledat cu succes împotiva interzicerii exploatării copiilor în muncă, argumentând că în culturile lor copiii au muncit întotdeauna și că asemnea practici tradiționale trebuie respectate. Interzicerea muncii copiilor ar fi limitat piața liberă și ar fi afecatat familiile celor săraci în care adesea un copil era singurul care aducea un salariu.

Chiar dacă practica îndelungată a copiilor care ajută la ferme sau gospodării ar fi acceptabilă (presupunând că nu sunt exploatați și li se permite să meargă la școală), practica dea-i închide într-un atelier, ultra sufocant, dintr-o fabrică 14 ore pe zie cu totul altceva. Mai mult, ei ar putea fi singurii care aduc un salariu în familii din cauză că muncitorii adulți au fost concediați pentru a putea fi angajați copii, care sunt infinit mai ușor de exploatat și oferă astfel profituri și mai mari pentru proprietarii prosperi de fabrici” (Anna Quindlen, New York Times, 11/23/94).

Călătorind în Cuba în 1959, imediat după răsturnarea dictaturii de dreapta a lui Batista, care era susținută de Statele Unite, Mike Faulkner a văzut cu ochii lui imagini ale celei mai sufocante sărăcii cu putință“.

Populația de la sate trăia în bordeie improvizate, fără să aibă igiena minimală.

Copii înfometați și prost hrăniți umblau desculți prin noroi și sufereau de nenorocirea provocată de obicei de paraziți în toată Lumea a treia“. Doctorii sau școlile erau aproape inexistente. Și în mare parte a acelui an, familiile care depindeau doar de zahărul colectat sezonier au fost aproape înfometate (Monthly Review; 3/96).

Cum se poate măsura victimizarea Cuba pre-revoluționare împotriva mult mai mediatizatei represiuni care a venit după revoluție, când comuniștii lui Castro au executat câteva sute de asasini politici și călăi – care au torturat în regimul anterior – și au alungat în exil pe cei din clasa bogaților, cu valizele pline de bani și au intimidat alți oponenți ai reformelor radicale, reducându-i la tăcere?

Astăzi Cuba e un loc cu totul diferit. Cu toate greșelile și abuzurile, revoluția cubaneză a adus canalizare, școli, igină, clinici de sănătate, slujbe, locuințe, servicii pentru oameni la un nivel care nu se mai găsește în cea mai mare parte a Lumii a treia și în multe părți din țările dezvoltate. Mortalitatea infantilă în Cuba a scăzut de la 60 la 1000 în 1960 la 9,7 la 1000 în 1991, în timp ce speranța de viață a crescut de la 55 la 75 în aceeași perioadă.

Variola, malaria, tuberculoza, febra tifoidă, poliomelita, și numeroase alte boli au fost eliminate prin îmbunătățirea standardelor de viață și a programelor de sănătate publică. (7)

Cuba se bucură de un nivel de alfabetizare mai mare decât există în Statele Unite și de o speranță de viață care e comparabilă cea din țările cele mai industrializate. (NACLA raport asupra Americilor, septembrie/octobrie 1995).

Nu doar populația din Cuba a beneficiat de revoluția cubaneză, ci și alte popoare. Așa cum spune Fidel Castro:

“Revoluția cubaneză a trimis profesori, doctori și muncitori în zeci de țări din Lumea a treia, fără a cere un ban de la aceste țări. A vărsat sângele ei pentru a lupta împotriva colonialismului, a luptat împotriva apartheidului și fascismului

La un moment dat, aveam 25.000 de studenți din lumea a treia care studiau pe bursele oferite de noi. Încă avem mulți studenți bursieri din Africa și alte țări. În plus, țara noastră a tratat mai mulți copii [13.000] care au fost victime ale tragediei de la Chernobîl decât toate celelalte țări la un loc.

Dar ei nu vorbesc despre asta, și de-asta ne impun blocada – țara cu cei mai mulți profesori per capita dintre toate țările din lume, inclusiv din țările dezvoltate. Țara cu cei mai mulți doctori per capita din toate țările [un doctor la 214 de locuitori].

Țara cu cei mai mulți instructori în artă per capita din toate țările din lume. Țara cu cei mai mulți instructri de sport din lume. Asta vă dă o idee despre ce efort a făcut populația din Cuba. O țară unde speranța de viață e de peste 75 de ani.

De ce au impus blocada împotriva Cubei? Pentru că nici o altă țară nu a făcut mai mult pentru populația sa. E ura lor față de ideile pe care Cuba le reprezintă.” (Monthly Review, 6/95).

Păcatul Cubei în ochii capitaliștilor globali nu e lipsa ei de democrație“. Cele mai multe regimuri capitaliste din Lumea a treia sunt de departe mult mai represive.

Păcatul real al cubanezilor e că au încercat să dezvolte o alternativă la sistemul capitalist global, o ordine socio-economică egalitară, care a plasat proprietatea corporatistă în proprietatea publică, a abolit investorii capitaliști ca entitate de clasă și a pus oamenii deasupra profiturilor și independența națională deasupra servituții în fața FMI.

Un institut conservator, Heritage Foundation, a inclus Cuba în aceeași categorie cu Laos, Irak și Corea de nord, ca țări cu cel mai mic nivel de libertate economică“. Țările cu un nivel ridicat de libertate economică sunt cele care impun cele mai mici taxe sau nu au deloc taxe sau reglementări impuse afacerilor și care nu au nici un fel de protecție pentru salarii, control al prețurilor, măsuri de protecție a mediului și drepturi pentru săraci. Libertatea economică e preocuparea reală a conservatorilor și plutocraților, libertatea de a folosi vaste sume de bani pentru a acumula și sume și mai vaste de bani, indiferent de costurile umane și de costurile asupra mediului.

Productivitatea de masă cuplată cu distribuirea spre elite a produselor bunăstării rezultă în bogăție și mai mare pentru cei puțini și sărăcie și mai mare pentru cei mulți. Din acest motiv, după două secole de dezvoltare tehnologică incredibilă și de expansiune economică fără precedent, numărul de oameni care trăiesc în sărăcie în lumea capitalistă a crescut mai rapid decât în alte categorii demografice.

Populația din ghetouri din toată lumea a crescut cu o rată mult mai mare decât populația globală. Creșterea uluitoare în productivitatea industrială a fost însoțită de creșterea disperată a lipsurilor, a sărăciei și bolii și a represiunii.

Pe scurt, există o legătură de cauzalitate între vastele concentrări de bogăție și sărăcia generalizată. Data viitoare când cineva vă ține predici despre biblia pieței libere și a libertății și productivității economice, trebuie să întrebăm cine beneficiază de acestea și cu ce costuri pentru ceilați?

Cei care sunt preocupați de elitele care sunt măturate de vâltoarea revoluției ar trebui să țină minte sutele de milioane care sunt rași de pe fața pământului de politicile economice reacționare. Dacă toate rebeliunile ar fi reprimate cu succes odată pentru totdeauna, violența autocrației pieței libere dezlănțuită împotriva omenirii ar fi și mai lipsită de restricții decât oricând – iar asta deja se întâmplă în realitate. Din aceste motive, cei care suntem în mod real preocupați de democrație, dreptate socială și supraviețuirea planetei ar trebui să susținem și nu să se opunem revoluțiilor populare.

Note de subsol: 

(1) Leon Wolf, Little Brown Brother (New York: Oxford University Press, 1960).

(2) Mark Lane, Plausible Denial (New York: Thunders Mouth Press, 1991), 79.

(3) Războiul din 1991 dus de administrația Bush împotriva Irakului, care a dus la un număr estimat de 200.000 de victime, a fost urmat de sancțiuni impuse de ONU, la cerea SUA, împotriva Irakului. Un studiu al United Nations Food and Agriculture Organization, “The Children Are Dying” (1996), raportează că, de la sfârșitul acelui război, 576.000 de copii irakieni au murit de foame și de boli și că zeci de mii au suferit malformații și boli din cauza celor cinci ani de sancțiuni.

(4) Michael Parenti, „Against Empire” (San Francisco: City Lights Books, 1995), capitolul 4.

(5) În privinţa cursurilor organizate în SUA pentru pregătirea celor care torturează şi a asasinilor, vezi Washington Post 21 septembrie 1996.

(6) American Political Science Review, 82, martie 1988. În aceeaşi declaraţie, Huntington îl descrie pe Mangosutho Buthelezi, şeful South African Inkatha Freedom Party, susţinut de CIA, ca pe “un remarcabil reformator democratic contemporan”. E dovedit public că Buthelezi a colaborat cu ofiţeri de vârf din poliţia şi din armată pentru a asasina mii de susţinători ai African National Congress (ANC). Coloneul Eugene de Kock, ofiţerul cu rang cel mai înalt implicat în crimele rasiste ale regimului apartheid, care la un moment dat s-a descris singur ca fiind cel mai eficient asasin al guvernului, a depus mărturie că a trimis arme, maşini şi a antrenat organizaţia lui Buthelezi pentru a comite “un carnagiu total” împotriva forţelor democratice care se opuneau apartheid-ului (relatare AP, San Francisco Chronicle, 18 septembrie 1996). Nu există nici o îndoială că Buthelezi e tipul de lider preferat de Huntington.

(7) Theodore MacDonald, Hippocrates in Havana: Cuba’s Health Care System (1995).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s