CAPITOLUL 4: COMUNISM ÎN ŢARA DE BASM

Capitolul 4: Comunism în ţara de basm

Ţările comuniste sufereau de deficiențe importante de sistem. Deși aceste probleme interne au fost grav exacerbate de distrugerea și amenințarea militară impusă de puterile capitaliste occidentale, a existat o serie de dificultăți care păreau să fie inerente sistemului.

Răsplătirea ineficienței

Toate țările comuniste erau împovărate de sisteme de comandă economică rigidă. (1) Planificarea centrală a fost de folos și necesară în perioada de început a socialismului-sub-asediu, pentru a produce oțel, grâu și tancuri care erau necesare construirii unei baze industriale și rezistenței în fața invaziei naziste. Dar, în cele din urmă, a împiedicat dezvoltarea tehnologică și creșterea, și s-a dovedit incapabilă să asigure o arie largă de bunuri de consum și de servicii. Nici un sistem computerizat nu a putut fi dezvoltat în acele vremuri, pentru a reda cu acuratețe un model care să susțină o asemenea economie vastă și interconectată.

Niciun sistem nu putea aduna și procesa imensa arie de informații detaliate, necesare luării unor decizii corecte privind milioane de sarcini de producție. Planificarea de sus în jos a sugrumat inițiativa în tot lanțul de producție al sistemului. Stagnarea a fost evidentă în eșecul structurii industriale sovietice de a aplica inovațiile revoluției tehnico-științifice din anii 1970 și 1980, inclusiv folosirea tehnologiei computerizate. Deși sovieticii au dat mulți din cei mai buni matematicieni ai lumii, fizicieni, și alți oameni de știință, o mică parte din munca lor avea aplicabilitate practică. Așa cum Mikhail Gorbachev s-a plâns la al 28-lea Congres al Partidului Comunist din 1990: “Nu mai putem tolera un sistem managerial care respinge progresul științific și tehnologic și noile tehnologii, care e dedicat cost-ineficienței și generează risipă și pierderi.”

Dar nu e destul să denunțăm ineptitudinea, trebuie să încercăm să explicăm de ce a persistat, în ciuda repetatelor condamnări din partea liderilor – chiar începând cu Stalin însuși care îi disprețuia pe birocrații care fierbea de mânie din cauza birocraţilor care încetineau producţia.

O explicație pentru eșecul sistemului managerial poate fi găsită în interiorul sistemului, care descuraja inovația:

1. Managerii aveau ezitau să urmeze o cale tehnologică, pentru că asta ar fi putut duce la propria lor desuetitudine. Mulți dintre ei nu erau competenți în noile tehnologii și ar fi trebuit înlocuiți.

2. Managerii nu primeau nici o răsplată pentru că își asumau riscuri. Își mențineau pozițiile indiferent că dezvoltau sau nu tehnologie inovativă, și la fel se întâmpla și cu superiorii lor și cu planificatorii de la centru.

3. Materialele necesare pentru schimbarea tehnologică nu erau disponibile imediat. Din moment ce materia primă era fixată printr-un plan și toate materialele și forța de muncă erau alocate complet, era dificil să deturneze resurse pentru inovații în producție. În plus, experimentarea creștea riscul de a eșua în îndeplinirea cotelor de producție.

4. Nu exista nici un stimulent pentru a produce echipamente mai bune pentru alte întreprinderi, din moment ce asta nu aducea nici o răsplată pentru firmele care le-ar fi produs. Chiar dimpotrivă, sub presiunea rezultatelor cantitative, managerii adesea făceau rabat de la calitate.

5. Exista o scarcitate a pieselor de schimb atât pentru producția industrială cât și pentru bunurile casnice de consum pe termen lung. Din cauză că planificatorii de la vârf stabileau prețuri mici pentru piesele de schimb, adesea nu era eficient pentru fabrici să le producă.

6. Din cauză că producătorii nu plăteau prețuri la valoarea reală pentru materiile prime, combustibil și alte lucruri, întreprinderile adesea le foloseau ineficient.

7. Capacitatea de producție era sub-utilizată. Problemele de distribuție cauzau stocuri excesive nefolosite. Din cauza transporturilor neregulate, exista o tendință de a depozita mai mult decât putea fi folosit în producție, ceea ce contribuia la acumularea lipsurilor.

8. Îmbunătățirile în producție duceau doar la creșterea cotelor de producție. De fapt, toate fabricile care erau gestionate bine erau pedepsite cu o încărcătură de producție și mai mare. Cele care aveau performanțe slabe primeau cote mai mici și subvenții de la stat.

Iresponsabilitatea managerială era o problemă şi în agricultură, şi în industrie.

Comentariul unui organizator de ferme din Vietnam ar putea descrie situația din cele mai multe țări comuniste: “Lecția dureroasă a cooperativizării fermelor a fost că managementul nu era motivat să reușească sau să producă.Managementul fermelor era adesea motivat să ofere produse de calitate slabă. De exemplu, din moment ce cumpărătorii de carne de la stat adesea acordau atenție cantității și nu calității, fermierii din colectiv maximizau profiturile prin producerea de animale grase.

Consumatorii ar fi putut să nu dorească să mănânce carne grasă, dar asta era problema lor. Doar un fermier naiv sau un sfânt ar fi muncit mai mult pentru a produce o carne de calitate mai bună, pentru privilegiul de a fi plătit mai puțin.

La fel ca în toate țările, birocrația avea tendința să devină un animal care se hrănea din sine însuși. Personalul administrativ creștea la o rată mai mare decât numărul muncitorilor productivi. O fabrică cu 11.000 muncitori în producție ar fi putut avea un personal administrativ chiar și de 5.000 de oameni, o povară considerabilă asupra productivității. În unele întreprinderi, personalul administrativ alcătuia jumătate din numărul total al muncitorilor.

Modul de operare îngreunat de birocrație nu permitea un răspuns din zona de producție critic și care să permită corectarea greșelilor. În general, exista o insuficienţă a dezbaterilor care ar fi putut să-i facă pe planificatori și pe manageri să fie trași la răspundere de public. Soarta unui om care arăta deficiențele sistemului era aceeași în țările comuniste, cum e și în SUA. Cei care arătau că se face risipă, care vorbeau împotriva incompetenței și corupției aveau mai mult de riscat decât să fi primit aprecieri.

Nimeni nu avea grijă de magazie

Am fost învățați că oamenii care au trăit în comunism au suferit din cauza controlului totalitar asupra fiecărui aspect al vieții“, așa cum revista Time (5/27/96) încă ne spune și azi. Dar dacă vorbiți cu acești oameni, o să vedeți că se plângeau mai puțin de controlul atotprezent, decât de absența unui control responsabil. Oamenii de la înțreținere nu efectuau reparațiile necesare. Cu o gestionare laxă a recoltelor, depozitării și transportului, chiar și 30 la sută din producție se pierdea pe câmp sau rămânea în depozite și mii de tone de grâu erau lăsate să se strice. Oamenii se plângeau de toaletele stricate, de acoperișurile rupte, de oamenii din vânzări care erau nepoliticoși, de calitatea slabă a bunurilor, de servicile deficiente din spitale, de birocrații corupți și pe care nu-i trăgea nimeni la răspundere.

Corupția și favoritismului erau la ordinea zilei. Managerii în mod obișnuit preferau bani din şpăgi, muncitorii șuteau produse alimentare și bunuri de la magazinele statului sau din materialele cu care erau aprovizionate fabricile, pentru a le folosi în gospodării private sau pentru câștiguri personale, țăranii din fermele colectivizate luau piese din tractoare pentru a le vinde pe piața neagră, directorul accepta șpagă ca să pună oameni în vârful listei de așteptare pentru o mașină, și fermierii ascundeau animale pe care le vindeau apoi în piețele din orașe la prețuri de trei ori mai mari decât cele stabilite de guvern. Toate acestea cu greu ar putea fi numite comportamente ale unor oameni care tremurau de spaimă din cauza unei conduceri totalitare de teroare.

Sistemul însuși răsplătea evaziunea și nerespectarea regulilor. Astfel, cu cât mai slabă era performanța unei ferme colective, cu atât mai substanțială era subvenția și cu atât mai mică presiunea de a îndeplini cotele de producție. Cu cât mai slabă era performanța instalatorilor și a mecanicilor, cu atât mai puțin primeau de muncă, cote şi să răspundă la apeluri.

Cu cât mai slab era serviciul oferit de un restaurant, cu atât mai mic era numărul de clienți și cu atât mai multă mâncare rămânea fie luată acasă de personal sau să fie vândută pe piața neagră. Ultimul lucru pe care personalul unui restaurant îl dorea era să vadă consumatori mulțumiți, care să se întoarcă să ia cina la prețurile mici stabilite oficial.

Deloc surprinzător, disciplina muncii lăsa mult de dorit. Funcționarul stătea de vorbă la telefon cu prietenii, în timp ce, în faţa lui, o coadă lungă se forma, oamenii așteptând nemulțumiți; doi muncitori aveau nevoie de trei zile să zugrăvească peretele unui hotel, treabă pe care ar fi putut s-o facă în câteva ore; mulți care plecau de la serviciu să se ducă la cumpărături. Asemenea performanțe slabe în sine contribuiau la productivitatea scăzută și la ciclul de lipsuri.

În 1979, liderul cubanez Raul Castro a oferit o listă de abuzuri:

Lipsa de disciplină în muncă, absențele nejustificate de la muncă, încetinirea deliberată a producției pentru a nu depăși cotele – care deja sunt mici și slab respectate în practică – astfel încât cotele să nu fie modificate… În contrast cu capitalismul, când oamenii de la țară muncesc 12 ore epuizante pe zi și chiar mai mult, sunt multe situații mai ales în agricultură de oameni care nu muncesc mai mult de 4 sau șase ore, cu excepția celor din industria de conserve și posibil din alte industrii colaterale. Știm că în multe cazuri șefii de brigade și meșterii fac înțelegeri cu muncitorii să producă norma în jumătate de zi și apoi să plece cealaltă jumătate să muncească la o fermă (privată) pentru a obține venituri în plus; sau muncesc încet și îndeplinesc norma în 7 sau 8 ore; sau îndeplinesc într-o zi normele pe 3-4 zile le raportează mai târziu și în acele zile nu se duc la muncă.

Toate aceste șmecheriidin agricultură pot fi întâlnite și în industrie, și în serviciile de transport, și în atelierele de reparații, și în multe alte locuri unde astfel de tovărășii sunt foarte răspândite; unde tu-mi faci o favoare și-ți fac și eu una“. (Cuba Update, 3/80)

Dacă erau concediați, oamenii aveau o garanție constituțională la o altă slujbă și adesea nu aveau nici o dificultate să găsească de lucru. Muncitorii nu se temeau că-și pierd slujbele, dar managerii se temeau că-i pierd pe cei mai buni muncitori și adesea îi plăteau în plus să nu-i lase să plece. Adesea, însă, nici răsplata monetară, nici slujba în sine nu erau legate de performanță. Muncitorul dedicat de obicei câștiga la fel de mult ca și unul iresponsabil. Cei care trăgeau mâța de coadă și cei care făceau treaba de mântuială adesea aveau un efect demoralizator asupra celor care munceau cinstit.

Faptul că toți oamenii aveau slujbe asigurate a fost realizat cu aglomerarea forței de muncă cu oameni care adesea nu aveau mai nimic de făcut. Asta s-a adăugat la scarcitatea muncii, la productivitatea scăzută, la lipsa de discplină, și la eșecul de a implementa tehnologii care să economisească munca oamenilor care puteau maximiza producția.

Comuniștii operau pe presupunerea că, odată ce capitalismul și abuzurile sale economice inerente erau eliminate, și odată ce producția socială era comunalizată, și oamenilor le era asigurat un nivel decent de siguranță și prosperitate, ei vor fi mulțumiți să-și facă partea de muncă. Adesea nu s-a întâmplat așa.

Economiile comuniste asigurau un fel de calitate a unei țări de basm la prețuri care erau ținute sub costurile și valoarea reală.

Multe drepturi erau asigurate fără costuri pentru oameni, cum ar fi educația, asistența medicală, și cele mai multe evenimente recreaționale, culturale și sportive.

Asigurarea de locuințe, transport, utilități, produse alimentare de bază erau subvenționate. Mulți oameni aveau bani dar nu prea aveau ce cumpăra cu ei. Bunurile de calitate cu prețuri mari și cele de lux erau greu de găsit. Toate acestea afectau în schimb performanța. De ce să muncești mult dacă nu prea ai ce face cu banii?

Creșterile de salarii, destinate să atragă muncitorii în slujbe dezagreabile și cu prestigiu scăzut sau ca stimulente pentru producție doar se adăugau la disparitatea dintre puterea de cumpărare și asigurarea de bunuri. Prețurile erau ținute jos artificial, în primul rând din angajamentul față de principiul egalitar dar și pentru că încercările de a le reajusta stârneau proteste din partea muncitorilor din Polonia, Germania de est și URSS. Astfel, în Uniunea Sovietică și în Polonia, statul refuza să crească prețul pâinii, deși pâinea era mai ieftină decât hrana pentru animale. O consecință: țăranii din ambele țări au început să-și hrănească porcii cu pâine. Cu un control riguros al prețurilor, era ascunsă inflația, o piață neagră extinsă și cozile lungi la magazine.

Cetățenilor li se cerea să joace după reguli și să nu profite de sistem, chiar când sistemul însuși îi încuraja să-l tragă pe sfoară. Li se cerea să renunțe la un comportament privind interesul lor personal, când de fapt nu era nici o răsplată, ci doar dezavantaje dacă procedau așa. Regimul totalitar brutalera de fapt un gigant din care mulți luau ce puteau.

Exista un puternic resentiment privind lipsurile pentru consumatori: nesfârșitele cozi de la magazine, perioada de așteptare de 10 ani pentru o mașină, lipsa de locuințe care îi obliga pe cei necăsătoriți să trăiască cu părinții sau să se căsătorească pentru a se putea califica la un apartament al lor, și perioada de așteptare de cinci ani pentru un apartament. Înghesuirea și dependența financiară de părinți adesea duceau la divorțuri timpurii. Acestea și alte probleme și-au făcut efectul asupra angajamentului oamenilor față de socialism.

Au vrut totul

L-am ascultat pe un prieten din Germania de Est cum se plângea de serviciile slabe și de produsele inferioare; „sistemul nu funcționa”, a concluzionat el. Dar cum rămâne cu numeroasele beneficii și drepturi sociale care lipsesc din atât de multe țări din lume, am întrebat, acestea chiar nu au nici o valoare? Răspunsul său spune tot: “O, dar nimeni nu vorbește niciodată despre asta.”

Oamenii au luat de-a gata drepturile și serviciile umane garantate şi alte beneficii, în timp ce tânjeau după bunuri de consum despre care își făceau tot felul de fantezii.

Capacitatea umană pentru nemulțumire nu trebuie subestimată. Oamenii nu pot trăi doar cu un salariu social. Nevoile noastre sunt satisfăcute, dar atunci dorințele cresc, și devin ele înșile nevoi. O creștere a nivelului de trai adesea duce la o creștere și mai mare a așteptărilor. Cum oamenii sunt tratați mai bine, vor și mai multe lucruri bune și nu sunt în mod necesar recunoscători pentru ce au deja.

Profesioniștii care aveau un nivel de trai relativ bun doreau să se îmbrace mai bine, să călătorească în străinătate, și să se bucure de stilul de viață în lux despre care credeau că e disponibil oamenilor din lumea capitalistă. Această dorință pentru o mai mare importanță socială și bunăstare – și nu vreo nevoie de libertate politică – e cea care i-a motivat pe cei care au emigrat în occident. Dorințele materiale erau menționate mult mai des decât lipsa democrației. Emigranții care au fugit din Vietnam în 1989 nu erau deloc niște disidenți politici persecutați. De regulă, erau negustori relativ prosperi, mici întreprinzători, ingineri calificați, arhitecți și intelectuali care căutau oportunități mai mari. Citez ce spunea unul dintre ei: “Nu cred că viața mea în Vietnam e rea. De fapt, o duc chiar bine. Dar vreau mai mult.Altul a mărturisit: “Aveam două magazine și venitul nostru era decent, dar am vrut o viață mai bună.” Altul: “Au plecat din aceleași motive pentru care am plecat și noi. Au vrut să fie mai bogați, cum suntem noi.(2)

Azi mania îmbogățiriise răspândește în tot Vietnamul, pe măsură ce țara alunecă către economia de piață. (New York Times, 4/5/96).

La fel, cele mai mari cerinţe din partea celor din Republica Democrată Germană (GDR) erau pentru călătorii, noi obiecte electrocasnice și apartamente mai mari (Washington Post, 8/28/89). The New York Times (3/13/90) a descris Germania de Est ca o țară de 16 milioane de oameni care par obsedată de o singură întrebare: cât de repede o să ajungă la fel de prosperă ca Germania de vest?”

Un sondaj național efectuat în China a relatat că 68 la sută alegeau ca scopsă trăiască bine și să fie bogați” (PBS-TV report, 6/96).

În 1989, l-am întrebat pe ambasadorul RDG din Washington, D.C. de ce țara sa făcea asemenea rable de mașini cu doi cilindri. Mi-a spus că scopul era să dezvolte un sistem bun de transport public și să descurajeze folosirea de mașini private costisitoare. Dar când li s-a cerut să aleagă între o soluție rațională, eficientă, economic solidă și ecologic sănătoasă a transportului public sau între un automobil care le asigura un statut special și le dădea sentimentul de putere, germanii din est l-au ales pe ultimul, la fel ca mulți din lume.

Ambasadorul a adăugat cu amărăciune: “Am crezut că dacă vom construi o societate mai bună asta îi va face și pe oameni mai buni. Dar nu mereu se întâmplă așa.

Dacă sau nu a fost o societate bună, cel puțin el a recunoscut discrepanța dintre ideologia publică și dorința privată. În Cuba, azi, mulți tineri par să nu mai vadă nimic valoros în a intra în partidul comunist și cred că Fidel Castro și-a trăit zilele și ar trebui să se dea la o parte.

Realizările revoluționare din educație și asistență medicală sunt ceva ce ei iau de-a gata și nu îi entuziasmează. În general, sunt mai preocupați de viitorul lor personal decât de soarta socialismului. Cursurile universitare în marxism și cursurile despre revoluția cubaneză, care odinioară erau supra-aglomerate, acum au o prezență slabă, în timp ce studenții se îngrămădesc la cursuri de piețe globale și legi ale proprietății (Newsday, 4/12/96).

Cu blocada impusă de SUA și pierderea ajutorului sovietic, promisiunea abundenței a dat înapoi în Cuba și iluzia belşugului din America de nord a părut și mai seducătoare. Mulți tineri cubanezi idealizează viața din Statele Unite și tânjesc după ultima modă la haine și muzică. La fel ca est europenii, ei cred că sistemul capitalist le va oferi bunuri fără nici un cost special. Când li se spune că tinerii din Statele Unite duc o viață foarte grea, ei răspund cu toată certitudinea celor lipsiți de orice experiență: “Ştim că mulți oameni din Statele Unite sunt săraci și că mulți sunt bogați. Dacă muncești greu, însă, poți trăi bine. E ţara oportunităților.” (Monthly Review, 4/96).

La a doua sau a treia generație după revoluţia cubaneză, relativ puțini mai sunt în viață care să le ofere un contrast favorabil între ce a însemnat viaţa în socialism și imensele greutăți și nedreptățile uriaşe din zilele dinaintea revoluției. Așa cum a declarat un tânăr cubanez, tinerii din Cuba nu au nici un fel de memorie privind viața dinainte de revoluție: “Ne-am săturat de sloganuri. Asta a fost bine pentru părinții noștri, dar revoluția e istorie acum.” (San Francisco Chronicle, 8/25/95).

Într-o societate în care așteptările pot creşte – și nerealist – cei care nu o duc bine, care nu pot găsi slujbe care să se potrivească cu calificările lor, sau care sunt blocați în muncă de rutină înclină în special să-și dorească o schimbare. Chiar și în cele mai bune societăți, o mare parte a forței de muncă are o valoare esențială pentru societate dar nu primește nici o mulțumire inerentă. Cu cât mai repede o sarcină grea e îndeplinită, cu atât mai repede vine alta și mai grea așa că de ce să se spetească cineva? Dacă construirea revoluțieișicâștigarea bătăliei pentru producțieînseamnă să faci aceleași sarcini de rutină o parte considerabilă din viitor, de înţeles că revoluția își pierde din strălucire.

Adesea nu e destulă muncă interesantă și creativă pentru toți cei care se consideră pe ei înșiși oameni interesanți și creativi. În timp, revoluția suferă de rutinizarea carismei.

Oamenii obișnuiți nu pot susține în viața de zi cu zi un nivel de intensitate a angajamentului față de idealuri abstracte, chiar dacă aceastea sunt frumoase. De ce să te lupți pentru o viață mai bună dacă nu o poți trăi acum? Și dacă o poți trăi acum, atunci uiți de tot sacrificiul revoluționar.

Reacționarii ies la suprafață

Ani și ani am auzit de manipulările diabolic de deștepte ale propagandei comuniste. Mai târziu, am fost suprins să descopăr că presa din țările comuniste de obicei nu avea nici un fel de strălucire. Țările capitaliste sunt cufundate într-o cultură a publicității cu milioane de dolari cheltuite pe marketing și pe imagini manipulate.

Țările comuniste nu aveau nimic care să se compare cu așa ceva. Relatările din presă constau din vizite de protocol plictisitoare și anunțuri oficiale, însoțite de rapoarte strălucitoare despre economie și societate – atât de strălucitoare că oamenii se plângeau că cei din presă nu știau ce se întâmpla în țara lor. Puteau citi despre abuzurile puterii, despre accidentele de muncă, despre protestele muncitorilor, despre cutremurele care se aveau în oricare altă țară, dar nu în a lor. Iar când presa scotea la iveală abuzurile din țările lor, de obicei acestea rămâneau necorectate. Relatările din presă uneori intrau în conflict atât de mare cu experiența zilnică de viață, că presa oficială nu era crezută nici măcar atunci când spunea adevărul – de exemplu când relata despre sărăcia și represiunea din lumea capitalistă.

Mulți intelectuali din țările comuniste priveau lumea capitalistă cu ochelari roz, erau total favorabili acesteia, și nu doreau să vădă nimic din realitățile ei sinistre. Cum se opuneau cu ferocitate sistemului socialist, erau atât de anticomuniști că ajunseseră să cânte ode fără ruşine reacționarilor din Occident. Cu cât mai dementă şi reacționară-șicera o poziție, cu atât îi seducea mai tare pe cei din clasa intelectuală din țările socialiste.

Cu o fervoare aproape religiosă, intelectualii din aceste ţări susțineau că occidentul capitalist, în special Statele Unite, erau un paradis al pieței libere, de super-abundență și de oportunități aproape nelimitate. Nici nu credeau nimic altceva şi nici nu acceptau fapte care le contraziceau părerile. Posedaţi de o certitudine totală, bine hrăniți și educați la universități, intelectualii din Moscova stăteau în apartamentele lor modeste, dar confortabile, și le spuneau vizitatorilor din SUA cei mai săraci dintre voi trăiesc mai bine decât noi.”

Un editor adjunct conservator al Wall Street Journal, David Brooks, oferă profilul pe care el l-a făcut intelectualului tipic din Moscova:

E stăpânul disprețului și nemulțumirii și simte că are impresia că trăiește într-o lume condusă de imbecili. Nu are nici o incertitudine și e sigur că toate răspunsurile sale sunt cele corecte. Răspunsurile imediate sunt evidente – democrația și capitalismul. Misiunea pe care și-a impus-o pentru el în viață este să dea de pământ cu idioții care-i stau în cale… Nu are nimic din manierele rococco ale intelectualilor noștri, dar apreciază stilul direct, lipsa de politețe și aroganța… Acești intelectuali democratici adoră Ronald Reagan, țigările Marlboro, și sunt de partea Sudului în războiul civil din America.” (National Review, 3/2/92)

Iată-l de exemplu pe Andrei Sakharov, un drăguț al presei din SUA, care în mod obișnuit ridică în slăvi capitalismul corporatist, în timp ce minimalizează progresele realizate de poporul sovietic. A aruncat cu noroi în mișcarea pacifistă din SUA pentru opoziția ei față de războiul din Vietnam și i-a acuzat pe sovietici că ar fi expansioniști militar și singurii vinovați care au stat în spatele cursei înarmării.

Sakharov a susținut fiecare intervenție miliară a SUA în alte țări ca „apărare a democrației” și a caracterizat sistemul de arme al SUA, cum ar fi bomba nucleară, ca fiind în primul rând defensiv.”

Uns de liderii din SUA și de presa americană ca susținător al drepturilor omului“, nu a avut de spus nici un cuvânt critic pentru violarea drepturilor omului comisă de regimurile fasciste din statele satelit şi SUA, inclusiv Chile sub Pinochet, Indonezia sub Suharto. Dimpotrivă, îi ataca pe cei care criticau aceste dictaturi.

În mod obișnuit îi ataca pe cei din Occident care se rupeau de ortodoxia anticomunistă și care se opuneau intervenţiilor militare ale SUA în alte țări. La fel cum era cazul cu mulți intelectuali din Europa de est, susținerea pe care Sakharov o acorda disidenţei nu se extindea la opinii care deviau spre stânga de cele pe care le avea el. (3)

Toleranța pentru imperialismul occidental se extindea la straturile înalte chiar din conducerea guvernului sovietic, așa cum a ilustrat o remarcă făcută în 1989 de un oficial de rang înalt din ministerul de externe sovietic, Andrey Kozyrev, care a declarat că țările din lumea a treia nu sufereau neapărat de capitalism, ci de lipsa capitalismului“.

Fie intenționat, fie din prostie, el confunda capitalul (pe care acele ţări nu îl aveau) cu capitalismul (de care aveau parte mai mult decât destul ca să se poată considera victime). El a susținut și cănici unul dintre grupurile principale burgheze din America nu erau conectate la militarism“. A te gândi la acești burghezi ca la niște imperialiști care prădau țările din lumea a treia era după mintea lui o idee fixăla care ar trebui să se renunțe (New York Times, 1/7/89). Ca sistem de analiză în principal preocupat cu capitalismul care exista, marxismul avea relativ puține de spus despre dezvoltarea societăților socialiste. În țările comuniste, marxismul era oferit ca un fel de catehims. Critica oferită de marxism capitalismului nu avea nici o vibrație sau înțeles pentru cei care trăiau în societăți non-capitaliste. Dimpotrivă, cei mai mulți intelectuali găseau „pasiune” în fructul interzis al ideologiei burgheze occidentale. Privind către occident, ei nu erau interesați să lărgească spectrul ideologic, ci să înlocuiască o perspectivă dominantă cu o ortodoxie de dreapta anticomunistă. Nu susțineau vreun sfârșit al ideologiei”, așa cum pretindeau, ci înlocuirea unei ideologii cu alta. Fără nici o ezitare, și-au alăturat vocile corului celor care aduceau ode paradisului pieței libere. Puternic subvenționați de surse de finanțare din Occident, intelectualii de dreapta produceau publicații cum ar fi Moscow News și Argumentyi Fakti, care promovau un mesaj virulent pro-capitalist și pro-imperialist. O asemenea publicație, Literaturnaya Gazeta (March 1990), i-a ridicat în slăvi pe Reagan și pe Bush caoameni de stat” și “architecți ai păcii”. A pus la îndoială nevoia pentru un ministru al culturii în URSS, chiar și unul care acum era condus de un anticomunist: “Nu există un asemenea minister în Statele Unite și se pare că nu e nici o problemă cu cultura americană”. Cine a spus că rușii nu au simțul umorului?

Odată cu declinul puterii comuniste în Europa de est, cei mai odioși ticăloși politici au început să iasă la suprafață – simpatizanți naziști și grupuri care promovau ura şi stigmatizarea faţă de diferite categorii, deși nu erau singurii susținători ai bigotismului. În 1990, nimeni altcineva decât liderul Solidarității din Polonia, Lech Walesa, a declarat că „o bandă de evrei a pus mâna pe tot și nu se lasă până nu ne distruge”. Ulterior a susținut că acest comentariu nu se aplica „tuturor evreilor”, ci doar celor care „se ocupă doar de ei în timp ce nu dau doi bani pe alții” (Nation, 9/10/90). În anul următor, în alegerile prezidențiale post-comuniste din Polonia, candidații (inclusv Walesa) s-au depășit pe ei înșiși folosind aluzii antisemite.

În 1996, la o ceremonie națională, șeful Solidarității, Zygmunt Wrzodak, a recurs la vituperări antisemite în timpul unui miting împotriva regimului comunist anterior. (New York Times, 7/9/96).

Romantizarea capitalismului

În 1990, în Washington, D.C., ambasadorul Ungariei a ținut o conferință de presă să anunțe că țara sa renunța la sistemul socialist pentru că nu funcționa. Când l-am întrebat de ce nu funcționa, mi-a răspuns: „Nu știu”. Iată aici era o persoană care a mărturisit că nu avea nici un fel de înțelegere a deficiențelor procesului socio-economic din propria sa țară, chiar dacă el era tocmai unul dintre cei care erau la conducerea acestui proces. Liderii care vorbesc doar între ei pierd foarte rapid contactul cu realitatea. Planificatorii de politici din aceste state comuniste au arătat o înțelegere șocant de ne-marxistă a problemelor cu care se confruntau. Făceau tot felul de denunțuri și critici, dar nu ofereau nici un fel de analiză de sistem asupra motivelor pentru care lucrurile ajunseseră într-un asemenea impas.

Dimpotrivă, arătau o foarte mare admirație pentru ceea ce credeau că e tehnologie capitalistă occidentală și o remarcabil de slabă înțelegere a părții urâte a capitalismului și a impactului negativ pe care capitalismul îl are asupra lumii. În URSS, glasnost (folosirea dezbaterii critice pentru a invita inovația și reforma) a deschis presa sovietică față de penetrarea occidentală și a accelerat chiar distrugerea a ceea ce era intenționat să fie rectificat. Liderii din Polonia și Ungaria și în cele din urmă și cei din Uniuea Sovietică și din alte țări comuniste din europa de est au decis să deschidă economiile față de investițiile occidentale spre finalul deceniului 1980. S-a anticipat că proprietatea de stat va exista în condiții egale cu cooperativele, investițiile străine și antreprenorii privați locali ( Washington Post, 4/17/89). De fapt întreaga economie de stat a fost pusă în pericol și în cele din urmă aruncată în aer. Liderii comuniști aveau o înțelegere și mai proastă a modului în care funcționa capitalismului decât a modului în care funcționa sistemul lor. Cei mai mulți oameni care au trăit în socialism nu aveau nici o înțelegere a modului în care capitalismul funcționa în practică.

Muncitorii intervievați în Polonia credeau că, dacă fabrica lor avea să fie închisă în tranziția la economia de piață, statul ne va găsi altceva de lucru” (New Yorker, 11/13/89). Credeau că pot fi și hăis și cea. În Uniunea Sovietică, mulți care au susținut privatizarea se așteptau și ca guvernul să continue să le asigure drepturile colective și subvențiile.

Dar un țăran sceptic a înțeles ce se se întâmpla: “Unii oameni vor să fie capitaliști pentru ei înșiși dar se așteaptă ca socialismul să continue să-i servească” ( Guardian, 10/23/91).

Realitatea i-a lovit în moalele capului.

În 1990, în timpul perioadei glasnost, când guvernul sovietic a anunțat că prețul pentru hârtia de ziar va fi mărit cu 300 la sută, cum cerea economia de piață, noile publicații pro-capitaliste au început să plângă amarnic. Erau furioase că socialismul de stat nu le mai subvenționa denunțările socialismului de stat. Erau supuse aceleiași realități a „pieței libere” pe care o susțineau cu atât entuziasm pentru restul lumii, dar, când era vorba să li se aplice și lor, nu le plăcea.

Dar nu toată lumea romantiza capitalismul. Mulți emigranți din Uniunea Sovietică și din Estul Europei, care deja veniseră în Statele Unite în timpul deceniilor 1970 și 1980, se plângeau de serviciile sociale slabe din această țară, de crime, de condițiile de muncă sinistre, de lipsa spiritul comunitar, de campanii electorale vulgare, de un nivel educațional inferior și de ignoranța uluitoare a americanilor privind istoria. Descopereau că nu mai puteau să plece de la serviciu în timpul zilei să se ducă la cumpărături, că angajatorii lor nu le ofereau nici un medic al companiei când se îmbolnăveau la muncă, aflau că erau supuși unor pedepse severe dacă nu făceau norma la timp, că nu mai puteau să se plimbe pe străzi în liniște noaptea, fără teamă, că nu mai puteau să-și permită serviciile medicale pentru familia lor sau taxele de studii pentru copiii lor, și că nu aveau nici o garanție a unei slujbe și erau conștienți că la un moment dat vor ajunge șomeri.

Printre cei care nu au emigrat niciodată erau unii care nu aveau nici un fel de iluzie privind capitalismul. De fapt, numeroși muncitori, țărani și oameni în vârstă se temeau pe bună dreptate de schimbările pe care le anticipau și nu credeau nici un pic din mitologia pieței libere.

Un sondaj efectuat în 1989 în Cehoslovacia a descoperit că 47 la sută doreau ca economia să rămână în controlul statului, iar 43 la sută doreau economie mixtă, și doar 3 la sută spuneau că sunt în favoarea capitalismului (New York Times, 12/1/89). În mai 1991, un sondaj efectuat în Rusia de o casă de sondare din SUA a descoperit că 54 la sută preferau orice formă de socialism și că doar 20 la sută doreau o economie de piață cum era în Statele Unite sau în Germania. 27 la sută cereau „o formă modificată a capitalismului, cum e în Suedia” (Monthly Review, 12/94). Totuși, un număr substanțial, în special printre intelectuali și tineri cele două categorii sociale care știu mereu totul optau pentru paradisul pieței libere, fără să aibă nici cea mai vagă noțiune referitor la costurile sale sociale.

În faţa imaginației inflamate, realitatea nu are nici o șansă.

În faţa imaginii strălucitoare a belşugului imaginar din Occident, a experiențelor rutinei, lipsurilor adesea exasperante, societatea comunistă nu aveau nici o șansă. Părea că comunismul a creat o dinamică dialectică care l-a subminat pe sine. A preluat țări semi-feudale, distruse şi devastate, sub-dezvoltate, le-a industrializat cu succes, a creat o viață mai bună pentru cei mai mulți din populație. Dar chiar acest proces de modernizare și de emancipare a creat așteptări pe care comunismul nu putea să le îndeplinească. Mulți se așteptau să păstreze toată siguranța oferită de socialism, și peste ea să adauge consumerismul capitalist.

Așa cum vom vedea în capitolele următoare, îi așteptau niște surprize foarte dureroase. Un motiv pentru care socialismul-sub-asediu nu a putut face tranziția la socialismul de consum este că starea de asediu nu a fost niciodată ridicată. Așa cum am arătat în capitolul anterior, chiar deficiențele latente interne din sistemele comuniste au fost exacerbate de atacurile neîncetate din exterior și de amenințările din partea puterilor occidentale. Născute într-o lume capitalistă puternică și extrem de ostilă, țările comuniste au îndurat războaie, invazii, cursa înarmărilor care le-a epuizat capacitățile productive și le-a ținut dezvoltarea într-un stadiu înapoiat. Decizia liderilor sovietici de a ajunge la paritate militară cu Statele Unite – deși lucrau pe o bază industrială mult mai mică – a pus presiuni enorme asupra întregii economii sovietice. Chiar socialismul-sub- asediu, care a permis URSS să supraviețuiască, a făcut dificil ca ea să se dezvolte.

Perestroika (restructurarea practicilor socio-economice cu scopul de a îmbunătăți performanța) a avut inteția de a deschide și revitaliza producția. Dimpotrivă, a dus la destrămarea întregii țesături a statului socialist. Astfel, presa pluralistă care a înlocuit monopolul comunist asupra media în cele din urmă s-a dezoltat într-un monopol ideologic pro-capitalist asupra media. Același lucru s-a întâmplat și cu alte instituții socialiste. Intenția era să folosească o gură de capitalism pentru a întări socialismul; realitatea a fost că socialismul a fost folosit pentru a subvenționa și pentru a construi un capitalism sadic și nemilos. Supus la mari presiuni în toată istoria sa din partea capitalismului global cu forțele sale puternice financiare, economice și militare, socialismul de stat a îndurat o existență perpetuu pusă în pericol, doar ca să fie măturat cu totul când digurile care îl protejau au fost deschise către Occident.

Note de subsol:

(1) Deși e formulată la timpul trecut, discuția următoare se aplică și puținelor țări comuniste care încă mai există azi.

(2) Toate citatele sunt din Washington Post, 4/12/89.

(3) Vezi Andrei Sakharov, “Ţara mea și lumea” (New York: Vintage Books, 1975), în special capitolele 3, 4, și 5. Un moment memorabil mi-a fost oferit de un jurnalist cunoscut, I.F. Stone, în Washington, D.C. în 1987. Izzy (așa cum îi ziceam noi) tocmai vorbise la Institute for Policy Studies, ridicându-l în slăvi pe Sakharov ca pe un curajos susținător al democrației, un portret care părea foarte îndatorat imaginii pe care presa din sua i-o crease lui Sakharov. Întâlnindu-l pe Stone pe stradă după acest eveniment, i-am spus că ar fi trebuit să facă o distincție între dreptul de a vorbi al lui Sakharov, pe care îl susțineam, și conținutul discursului său, reacționar, dictat de CIA, pe care nici unul dintre noi nu era obligat să-l accepte. M-a oprit înainte să termin fraza și a țipat la mine: “Sunt sătul până peste cap de oameni care șterg la fund Uniunea Sovietică!” Şi a plecat furios. Izzy Stone în mod obișnuit era un om politicos, dar la fel cum se întâmplase cu mulți de stânga din SUA, antisovietismul l-a făcut să abandoneze discursul rațional și politețea obișnuită. În alte ocazii, mi-a vorbit în cel mai prietenos mod dar niciodată nu și-a cerut scuze pentru acea ieșire.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s