CAPITOLUL 5: DEGETELE LUI STALIN

În 1989-1991, transformări importante au măturat Europa de est și Uniunea Sovietică. Guvernele comuniste au fost răsturnate, mari porțiuni din economiile deținute public au fost distruse și date proprietarilor privați la prețuri de nimic. Conducerea unui singur partid a fost înlocuită de un sistem multi-partid parlamentar. Pentru liderii occidentali, care au susținut fără încetare răsturnarea comunismului, a fost un vis devenit realitate.

Ei susţineau că răsturnarea comunismului ar fi fost o victorie pentru democrație, dar e evident că a fost de fapt o victorie pentru capitalismul „de piaţă liberă”, și pentru anticomunismul conservator. O parte din merite pentru asta ar trebui să revină CIA și altor agenții din timpul Războiului Rece, printre care National Endowment for Democracy (care l-a finanțat pe Tismăneanu, împreună cu fundația fascistă Heritage), AFL-CIO, fundația Ford, Rockefeller Brothers Fund, Pew Charitable Trusts, și multe alte grupuri de dreapta, toate finanțate de organizații politice anticomuniste ale „pieței libere”, și de publicații din toată Europa de est și din Uniunea Sovietică, în ceea ce rapid a devenit cel mai bine finanțat lanț de „revoluții” din istorie.

Răsturnările au avut loc cu remarcabil de puțină violență. Așa cum s-a lăudat Lech Walesa în noiembrie 1989, Solidaritatea din Polonia a răsturnat guvernul comunist fără să spargă nici măcar un geam. Asta spune cel puțin la fel de mult despre guvernul care a fost răsturnat, cât și despre rebeli. În loc să acționeze cum acţionau conducătorii susținuți de SUA din El Salvador, Colombia, Zaire, Indoneziarecurgând la terorism şi la masacre comise de trupe de elite de asasini, și la represiune în masă comuniștii au renunțat la putere aproape fără să tragă un foc de armă. Relativ pașnica tranziție nu se potrivește cu imaginea unor sisteme totalitate lipsite de scrupule care nu s-ar fi oprit de la nimic pentru a ține populațiile captive și pentru a-și menține puterea. De ce nu au acționat roșii nemiloși mai brutal? (1)

Câte victime au fost?

Am auzit multe despre „nemernicii roșii”, începând de la domnia terorii și represiunea susținută în timpul dictaturii lui Iosef Stalin (1929-1953). Estimările privind numărul celor care au pierit sub conducerea lui Stalin – bazate în principal pe speculații din partea unor autori care nu au menționat niciodată cum au ajuns la asemenea cifre – variază foarte mult. Astfel, Roy Medvedev situează victimele lui Stalin între 5 și 7 milioane; Robert Conquest s-a oprit la 7-8 milioane; Olga Shatunovskaia pretinde că ar fi fost 19,8 milioane între 1935-40; Stephen Cohen vorbește de 9 milioane în 1939, și alte 3 milioane executați sau murind din relelor tratamente între 1936-39; iar Arthur Koestler ne spune că au fost între 20 și 25 milioane. Recent, William Rusher, de la Institutul Claremont, se referă la „100 de milioane de oameni care au fost omorâți de dictatorii comuniști începând de la revoluția bolșevică din 1917” (Oakland Tribune, 1/22/96), iar Richard Lourie dă vina pe era Stalin pentru „omorârea a milioane de oameni” (New York Times, 8/4/96).

Neîmpovărate de vreo sursă care să le susţină, aceste „estimări” ne invită să tragem concluzia că numărul total al oamenilor încarcerați în lagărele de muncă pe o perioadă de 22 de ani ar fi constituit o proporție uluitoare din totalul populației sovietice. Susținerea și supravegherea gulagului (toate lagărele de muncă, coloniile de muncă și închisorile din sistemul sovietic) ar fi fost cea mai mare întreprindere din URSS.

În absența unor dovezi credibile, ni se servesc anecdote, cum ar fi povestea pe care Winston Churchill o spune despre momentul în care l-ar fi întrebat pe Stalin câți oameni au murit în timpul foametei. Potrivit lui Churchill, liderul sovietic ar fi răspuns ridicându-și ambele mâini, un gest care ar fi putut să însemne că nu dorea să discute subiectul. Dar din moment ce Stalin avea cinci degete la fiecare mână, Churchill a stabilit – fără să-i ceară lămuriri printr-o altă întrebare Stalin ar fi mărturisit că numărul era de 10 milioane.

Șeful unui stat (în special așa secretos ca Stalin) ar fi făcut o asemenea mărturisire nonșalantă unui alt șef de stat? Chiar și în ziua de azi, autorii din occident consideră că această poveste spusă de Churchill reprezintă o confesiune. (2)

Ceea ce știm despre epurările lui Stalin e că multe dintre victimele sale erau oficiali ai partidului comunist, manageri, ofițeri din armată, și alți indivizi de pe poziții strategice pe care dictatorul a considerat necesar să-i încarcereze sau să-i lichideze. În plus, întregi categorii de oameni pe care Stalin nu le considera de încredere – cosaci, tătari din Crimea și etnici germani au fost selectați pentru deportare internă. Deși ei nu au ajuns niciodată într-un lagăr sau într-o închisoare, au fost trimiși să trăiască în izolare, în Asia Centrală sau Siberia.

Cu siguranță, statul a comis crime în țările comuniste și mulți prizonieri politici au fost pe nedrept încarcerați și chiar asasinați. Dar exagerarea numărului lor oferită de istoricii războiului rece nu arată nici adevărul istoric și nu servește nici cauza justiției, ci doar ajută la perpetuarea propagandei și a fricii față de acești “teribili roșii”.

În 1993, pentru prima dată, mai mulți istorici au obținut acces la arhivele poliției secrete sovietice, anterior secretizate, și au putut să stabilească estimări bine documentate privind numărul de oameni închişi și trimiși în lagărele de muncă.

Au aflat că totalul populației din întreg sistemul de gulag în ianuarie 1939, aproape de finalul marilor epurări, era de 2.022.976. (3)

În aceeași perioadă, a început și o epurare a celor care au făcut primele epurări, inclusiv a multor ofițeri din poliție și din serviciul secret (NKVD) și a multora din sistemul judiciar și din alte comisii de investigații, care au fost traşi la răspundere pentru excesele de teroare, în ciuda faptului că au protestat și că au spus că tot ce-au făcut a fost să arate fidelitate regimului. (4)

Lagărele de muncă sovietice nu erau cu nimic asemănătoare ca lagărele de concentrare pe care le-au împânzit naziştii în Europa (n.t.: aşa cum mint istoricii care fac apologia imperiului nazist). Nu exista o sistematică exterminare a prizonierilor, nu erau camere de gazare și crematorii pentru a scăpa de milioane de cadavre. În ciuda condițiilor aspre, marea majoritate a deținuților din gulag au supraviețuit și în cele din urmă s-au întors în societate, în urma acordării de amnistieri sau când și-au terminat condamnarea. În fiecare an, din gulag erau eliberați între 20 și 40 la sută dintre deținuți, potrivit documentelor de arhivă. (5)

Ignorând aceste fapte, corespondentul din Moscova al New York Times (7/31/96) continuă să descrie gulagul ca pe cel mai mare sistem de lagăre ale morții din istoria modernă“.

Aproape un milion de prizonieri din gulag au fost eliberați în timpul celui de-al doilea război mondial pentru a servi în armată. Arhivele arată că mai mult de jumătate dintre morțile din gulag, în perioada 1934-1953, au avut loc în timpul anilor de război (1941-45), cele mai multe din cauza malnutriției, când lipsuri severe au lovit întreaga populației sovietică. În jur de 27 de milioane de cetățeni sovietici au pierit în timpul celui de-al doilea război. În 1944, de exemplu, rata mortalității din lagărele de muncă era de 92 la 1000. În 1953, după recuperarea post-război, mortalitatea din lagăre a scăzut la 3 la 1000. (6)

Ar fi corect ca toți deținuții din gulag să fie considerați victime inocente ale represiunii roșilor? Contrar a ceea ce am fost făcuți să credem, cei arestați pentru crime politice (“ofense contra-revoluționare“) erau între 12 și 33 la sută din totalul populației din închisori, variind de la an la an. Vasta majoritate a deținuților era acuzată de ofense non-politice: crimă, atac, hoție, banditism, contrabandă, fraude, și alte fapte pedepsite de orice societate. (7)

Totalul execuțiilor între 1921 și 1953, adică o perioadă de 33 de ani, a fost de 799.455. Nici un documentarist sau istoric nu a putut nega această cifră. I-a inclus pe cei care au fost vinovați de crime capitale non-politice, precum și pe cei care au colaborat cu invazia capitalistă occidentală și cu atrocitățile comise de Teroarea Albă care au urmat acestei invazii. I-a inclus pe numeroși dintre cei care au colaborat cu naziștii în al doilea război mondial, și probabil și pe prizonierii germani din SS.

În orice caz, uciderea opozanților politici nu s-a ridicat la milioane sau zeci de milioane iar asta nu înseamnă că numărul real ar trebui justificat.

Trei istorici care au studiat documentele anterior secrete ale gulagului au ajuns la concluzia că numărul victimelor era mult mai mic decât era anunțat de obicei în Occident. Această concluzie e ridiculizată de liberalul anticomunist Adam Hochschild, care preferă să repete povestea lui Churchill despre degetele de la mâna lui Stalin (New York Times, 5/8/96). Ca mulți alții, Hochschild nu are nici o problemă să accepte speculații nedocumentate privind gulagul, dar are mari dificultăți să accepte cifre documentate care sunt extrase din arhivele NKVD.

Și unde-a dispărut gulagul?

Unii scriitori ruși anticomuniști cum ar fi Solzhenitsyn și Sakharov, și mulți liberali anticomuniști din sua susțin că gulagul a existat până în ultimele zile ale comunismului. (8)

Dacă e așa, atunci unde a dispărut? După moartea lui stalin în 1953, peste jumătate dintre deținuți au fost eliberați, potrivit studierii dosarelor NKVD de către cei citați mai sus. Dar dacă atât de mulți alții au rămas încarcerați, de ce existența lor nu s-a materializat?

Când statele comuniste au fost răsturnate, unde erau mulțimile de oameni înfometați care să se scurgă din lagăre și să-și spună poveștile de chin?

Unul dintre ultimele lagăre de muncă sovietice, Perm 35, a fost vizitat în 1989 de congresmen republicani și din nou în 1990 de jurnaliști francezi (vezi Washington Post, 11/28/89 și National Geographic, 3/90). Ambele grupuri de vizitatori au găsit doar câțiva zeci de prizonieri, dintre care unii erau identificați fără dubii ca fiind spioni. Alții erau “refuseniks” oameni cărora li se respinsese dreptul să emigreze. Deținuții munceau 8 ore pe zi, șase zile pe săptămână pentru 250 de ruble (40 de dolari) pe lună.

Și cum rămâne cu presupus uriașele numere de prizonieri politici despre care se spune că au existat în alte state polițienești comuniste totalitaredin Europa de est?

De ce nici o dovadă a eliberării lor în masă în era post-comunistă nu a ieșit la iveală? Și unde sunt masele de prizonieri politici din Cuba? Întrebat despre asta, profesorul Alberto Prieto de la universitatea din Havana a arătat că chiar și un raport recent al Departamentului de stat privind drepturile omului arăta că sute de oameni erau torturați sau uciși sau făcuți să disparăîn cele mai multe țări din America Latină, dar menționează doar șase presupuşi prizonieri politici cu privire la Cuba (People’s Weekly World, 2/26/94).

Dacă au existat atrocități de masă până în ultimele zile ale comunismului, de ce nou instalatele regimuri anticomuniste nu au profitat de ocazie să îi aducă în fața justiției pe conducătorii comuniști? De ce nu au existat procese de masă în stilul Nuremberg care să documnteze atrocitățile generalizate?

De ce sute de lideri ai partidului și ofițeri din serviciile de securitate și mii de gardieni din lagăre nu au fost arestați și judecați pentru milioanele de oameni pe care se presupune că i-ar fi exterminat? Tot ce-a putut să facă Germania de vest a fost să îl acuze pe liderul din Germania de est, Erich Honecker, pe câțiva alți oficiali, și pe 7 soldați de la frontieră că au tras în oamenii care încercau să treacă zidul Berlinului – o acuzație serioasă, dar cum indica asta existența gulagului?

Autoritățile din capitalista Germanie de vest (FRG) au conceput acuzații de trădareîmpotriva persoanelor care au servit ca oficiali, ofițeri militari, soldați, judecători, procurori în defuncta RDG, o țară suverană care odată era membră cu drepturi depline în Națiunile Unite, și ai cărei cetățeni nu au fost niciodată parte din RFG. Din 1996, peste 300 de cazuri de trădareau fost trimise în judecată, inclusiv un fost șef al unui serviciu secret din RDG, un ministru al apărării și șase generali, toți fiind acuzați pentru că și-au îndeplinit îndatoririle legale sub legile și constituția din RDG, în unele cazuri luptând direct împotriva fascismului și a sabotajului din partea CIA. Mulți dintre cei acuzați au fost în cele din urmă achitați, dar unii dintre ei au fost trimiși la închisoare. Ce avem aici e un proces Nuremberg pe invers: roșii sunt judecați pentru eforturile lor anti-fasciste de către procurorii prietenoși față de fascism din Germania de vest, folosind o aplicare retroactivă a legii penale din Germania de vest pentru cetățenii din Germania de est. Multe alte mii de procese similare sunt așteptate în următorii ani. (9)

În 1995, Miroslav Stephan, fostul secretar al partidului comunist din Praga, a fost condamant la doi ani și jumătate pentru că a ordonat ca poliția din Cehia să folosească gaze lacrimogene și tunuri cu apă împotriva manifestanților din 1988. Acesta e cel mai rău exemplu de opresiune însetată de sânge din partea roșilor pe care cei care susțin restaurația capitalistă din această țară au putut să-l găsească? Această acțiune nici măcar nu e considerată o crimă în cele mai multe țări occidentale (n.t.: care recurg în mod obișnuit la atacarea demonstranților cu gaze lacrimogene și tunuri cu apă și mai rău și cu gloanțe reale și de cauciuc).

În 1996 în Polania, 12 polițiști politici din era lui Stalin au fost condamnați la închisoare pentru că au bătut și au aplicat rele tratamente prizonierilor – cu jumătate de secol înainte – în timpul preluării comuniste de după al doilea război mondial (San Francisco Chronicle, 3/9/96).

Din nou, e de mirare de ce liderii post-comuniști au căutat să aducă tiranii comuniști în fața justiției dacă nu au putut găsi nimic mai grav de acuzat decât un caz de atac din partea poliției cu jumătate de secol înainte.

Cei mai mulți dintre cei încarcerați în gulag nu erau prizonieri politici și același lucru pare să fie adevărat și în legătură cu deținuții din alte țări comuniste. În 1989, când scenaristul milionar Vaclav Havel a devenit președintele Cehoslovacia, el a oferit amnistie pentru două treimi din populația de deținuți din toată țara, care nu se ridica la milioane, ci la câteva mii. Havel a susținut că cei mai mulți încarcerați sub comunism erau victime ale represiunii politice și prin urmare meritau eliberați. El și asociații săi au fost foarte dezamăgiți să afle că o mare parte dintre cei pe care îi grațiaseră erau criminali cu experiență, care n-au pierdut vremea până au revenit la activitățile lor criminale (New York Times, 12/18/91).

Memoria dezvoltării toxice

În capitolul 2, am discutat rolul revoluției populare în asigurarea progresului condiției oamenilor. Această analiză ar trebui să se aplice și revoluțiilor comuniste și merită reiterată în contextul din prezent. Auzim mereu de crimele comunismului, dar niciodată nici un cuvânt despre realizările sale. Guvernele comuniste au moștenit societăți împovărate de o moștenire de secole de exploatare economică și de dezvoltare toxică. Multe din țările pre-comuniste din Europa de est, precum și Rusia și China pre-revoluționare, făceau parte, de fapt, dintr-o regiune de lumea a treia în care sărăcia era profundă și generalizată, și nu exista nici o formare de capital. Cea mai mare parte a transportului rural se efectua cu căruța.

Devastarea lăsată în urmă de al doilea război mondial a adăugat încă un strat de sărăcire asupra acestei regiuni, reducând sute de sate și multe orașe la ruine. Comuniștii și aliații lor au fost cei care au reconstruit aceste societăți. Deși sunt denunțați în presa din SUA pentru că au lăsat economiile din țările lor într-o situație proastă, de fapt, roșii sunt cei care au lăsat economiile din Europa de est într-o situație mult mai bună decât cea în care le-au găsit.

Același lucru e valabil și pentru China. Henry Rosemont, Jr. observă că atunci când comuniștii au eliberat Shanghai de sub regimul reacționar susținut de SUA, Kuomintang, în 1949, în jur de 20 la sută din populația orașului, aproximativ 1,2 milioane de oameni, erau dependenți de droguri. În fiecare dimineață, orașul era străbătut de echipaje speciale a căror singură sarcină era „să adune cadavrele copiilor, adulților și ale bătrânilor care fuseseră omorâți peste noapte, sau care fuseseră abandonați și muriseră de boală, de frig, și/sau de foame” (Z Magazine, October 1995).

În timpul anilor sub conducerea lui Stalin, poporul sovietic a realizat progrese remarcabile în alfabetizare, salarii industriale, asistență medicală și drepturile femeilor. Aceste realizări nu sunt menționate de obicei, când e discutată era stalinistă.

A spune că “socialismul nu funcționeazăînseamnă a ignora faptul că a funcționat. În Europa de est, Rusia, China, Mongolia, Corea de nord și Cuba, comunismul revoluționar a creat o viață pentru mase enorme de oameni, mult mai bună decât existența nenorocită pe care au îndurat-o sub tirania nobililor feudali, a șefilor militari, a colonizatorilor străini și a capitaliștilor din Occident.

Rezultatul final a fost o îmbunătățire dramatică a condițiilor de trai pentru sute de milioane de oameni, pe o scală care nu a mai fost întâlnită până atunci în istorie.

Socialismul de stat a transformat țări disperat de sărace în societăți modernizate în care toată lumea avea destulă hrană, haine și locuință; în care oamenii în vârstă aveau pensii garantate, și în care toți copiii (și foarte mulți adulți) mergeau la școală și în care nimănui nu i se nega dreptul la tratament medical. Unii dintre noi, care provenim din familii sărace și care purtăm în sufletele noastre nedreptăți ascunse, comise de societatea de clasă, suntem foarte impresionați de aceste realizări și nu dorim să le respingem ca fiind doar „economice”.

Dar cum rămâne cu drepturile democratice care au fost negate acestor oameni? De fapt, cu excepția Cehoslovaciei, aceste țări nici nu au cunoscut democrația politică înainte de comunism. Rusia era o autocrație țaristă, Polania o dictatură de dreapta (fascistă) care avea propriile lagăre de concentrare, Albania era un protectorat al Italiei fasciste începând chiar din 1927, iar Cuba era o dictatură susținută de SUA. Lituania, Ungaria, România și Bulgaria erau regimuri fasciste pe față, aliate cu Germania nazistă în al doilea război mondial.

Apoi au existat efectele distorsionante ale încercuirii fără încetare din partea capitaliștilor, iar acestea și-au lăsat amprenta asupra construirii socialismului. În toată istoria sa de 73 de ani de invazie contra-revoluționară, război civil, industrializare forțată, epurări staliniste și deportări, cucerire nazistă, război rece și cursa nucleară a înarmării, Uniunea Sovietică nu a cunoscut o singură zi de dezvoltare pașnică. În încercarea de a menține paritate militară cu Statele Unite, sovieticii au impus costuri uriașe de apărare care au secătuit economia lor civilă. În plus, erau supuși unui boicot monetar constant, discriminării comerciale și embargoului tehnologic din partea occidentului. Oamenii care au trăit sub comunism au îndurat lipsuri cronice, cozi lungi, calitate slabă a bunurilor și serviciilor, și s-au confruntat cu multe alte probleme. Au dorit o viață mai bună, și cine i-ar putea învinovăți de asta? Dacă nu ar fi fost supuși atacurilor capitaliste, ar fi avut o șansă mai bună să rezolve multe dintre problemele lor interne.

Toate acestea nu înseamnă a nega deficiențele reale din sistemele comuniste. Aici vreau doar să arăt că o mare parte din creditul pentru deformarea și răsturnarea comunismului trebuie să fie atribuită forțelor occidentale, care, fără încetare, și-au dedicat energiile acestei misiuni, folosind orice mijloc de agresiune politică, economică, militară și diplomatică pentru a o îndeplini, și că ce au făcut aceste țări occidentale va fi plătit foarte scump de oamenii din toată lumea.

Note de subsol:

(1) La mijlocul deceniului 1980, poliția din Polonia comunistă a împușcat 42 de demonstranți din Gdansk și din alte orașe. 10 foști ofițeri de poliție și din armată au fost trimiși în judecată în 1996 pentru aceste omoruri. În România, au fost raportate sute de victime în violențele care au urmat imediat răsturnării lui Ceaucescu, după care Ceaucescu și soția sa au fost executați sumar, fără proces. Victimele din Polonia și România sunt singurele de care eu ştiu.

(2) Stalin “a mărturisit cifra de 10 milioane lui Winston Churchill”: Stephen Cohen, Bukharin and the Bolshevik Revolution (New York: A.A. Knopf, 1973), 463n. Fără îndoială, foametea care a avut loc în timpul anilor când URSS a fost invadată de armatele occidentale, când a fost supusă intervenției contra-revoluționare, războiului civil declanșat de Garda albilor, și de rezistența moșierilor la colectivizare a făcut multe victime.

(3) Pentru o comparaţie: în 1995, potivit biroului de statistică al Statelor Unite, în SUA erau 1,6 milioane de oameni în închisori (private) (n.t.: un deceniu mai târziu, numărul celor încarcerați se apropiase de 3 milioane), trei milioane erau sub control judiciar, 700.000 erau eliberați condiționat, dintr-un total de 5,3 milioane de oameni aflați sub supraveghere penală (San Francisco Chronicle, 7/1/96). Multe alte milioane au fost încarcerate, dar după ce le-a expirat pedeapsa au fost excluși din arhivele sistemului penal.

(4) J. Arch Getty, Gabor Rittersporn și Victor Zemskov, “Victims of the Soviet Penal System in the Pre-War Years: A First Approach on the Basis of Archival Evidence,” American Historical Review, 98 (October 1993) 1017-1049.

(5) Getty, et al., “Victims of the Soviet Penal System .. “

(6) Ibid.

(7) ibid.

(8) Termenul “gulag” a fost încorporat în limba engleză în parte din cauza constantelor referiri care au fost făcute la presupusa sa existență continuă. Un membru de bază al Institutului pentru studii politice, de orientare liberală, Robert Borsage, mi-a trimis o notă în decembrie 1982, declarând cu empatie că “gulagul încă există. Când am vorbit la conferințe cu studenții în anii 1980 despre politicile de cheltuieli interne ale președintelui Reagan, în mod repetat dădeam peste oameni din facultăți care, indiferent de subiectul discuției, insistau să vorbesc despre gulag, unde, spuneau ei, încă erau milioane de oameni. Refuzul meu să îngenunchez în fața ortodoxiei anticomuniste i-a supărat teribil pe mulți dintre ei.

(9) Vicepreședintele Curții supreme din RDG era un bărbat pe care-l chema Reinwarth, care fusese deportat într-un lagăr de concentrare de către naziști în timpul războiului și care a fost președintele completului în procesele în care mai mulți agenți CIA au fost condamnați pentru sabotaj. A fost condamnat în 1996 la 3 ani și jumătate de închisoare. Helene Heymann, care fusese închisă în timpul dictaturii lui Hitler pentru activitățile ei anti-naziste, a devenit ulterior judecător în RDG, și a fost președintele completului în cazul mai multor procese de sabotaj. A fost trimisă în judecată în 1996. Când a fost citită condamnarea ei, judecătorul care o condamna a ținut să insiste că un factor adițional împotriva ei era faptul că făcuse practica cu un avocat evreu, un avocat care îi apărase pe comuniști și pe social-democrați. Au fost trimiși în judecată și soldații din RDG care au servit ca gardieni la frontieră. Mai mult de 20 de soldați din RDG au fost împușcați mortal din partea Germaniei de vest în multe incidente care nu au fost niciodată relatate de presa occidentală: Klaus Fiske, “Witchhunt Trials of East German Leaders Continue,” Peoples Weekly World, 10/19/96. Aceste procese au fost o violare directă a Tratatului de unificare al celor două Germanii, care prevedea că orice acuzare penală la care a recurs RDG a fost în concordanță cu legile care operau în RDG în acea perioadă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s