CAPITOLUL 6: PARADISUL PIEŢEI LIBERE DESCINDE ÎN EST (prima parte)

Restaurația capitalistă din fostele țări comuniste a luat forme diferite. În Europa de est și în Uniunea Sovietică, a implicat răsturnarea guvernelor comuniste. În China, s-a desfășurat în interiorul sistemul comunist – așa cum se vedem că se întâmplă și în Vietnam, și poate se va întâmpla și în Corea de nord și în Cuba. Deși guvernul chinez continuă sub o conducere comunistă doar cu numele, procesul de penetrare a capitalului privat merge mai mult sau mai puțin înainte fără obstacole.

Suprimarea stângii

Anticomuniștii care au preluat puterea în Europa de est și în Uniunea Sovietică în 1989-1991 au pornit la impunerea dominației burgheze asupra vieții politice și culturale, i-au epurat pe comuniști din guvern, din media, din universități, din profesii și din tribunale. Deși se prezintă pe ei înșiși ca reformatori democrați, ei și-au pierdut foarte repede răbdarea cu modul în care forme democratice de rezistență populară le limitau eforturile de a instala un capitalism fără restricții pentru pieța liberă.

În Russia, asociații președintelui Boris Yeltsin vorbeau despre „pericolele democrației” și se plângeau că „cele mai reprezentative organisme au devenit un obstacol care împiedică reformele de piață” (Nation, 12/2/91 and 5/4/92). Se pare că piața liberă, despre care „reformatorii” susțin că ar fi chiar fundamentul democrației politice, nu putea fi introdusă prin mijloace democratice. În 1992, președinții Poloniei, Cehoslovaciei și Rusiei au cerut ca parlamentele din ţările lor să fie suspendate și să li se permită lor să conducă prin decrete prezidențiale, apelând la măsuri represive împotriva radicaliștilor” și „celor care se agață de trecut”, care se opuneau reformelor de piață liberă. Scopul acestor lideri nu era puterea pentru popor, ci profiturile pentru cei privilegiați.

Acest proces de democratizare-via-surpimare a început chiar înainte de răsturnarea comunismului. În 1991, președintele sovietic Mikhail Gorbaciov, susținut de președintele Rusiei, Yeltsin, a anunțat că Partidul Comunist din URSS nu mai avea statut legal. Fondurile membrilor partidului și clădirile au fost confiscate. Muncitorilor li s-a interzis să se implice în orice fel de activități politice. Șase ziare de stânga au fost suspendate, în timp ce alte publicații, multe dintre ele reacționare, se bucurau de asigurarea neîntreruptă a distribuției. Presa din SUA și chiar mulți din stânga din SUA au ridicat în slăvi aceste acte de suprimare ca însemnând susținerea reformelor democratice”.

Gorbaciov a cerut apoi ca Congresul sovietic să se autodizolve. Opunea prea multă rezistență la schimbare. De fapt, Congresul nu se opunea dezbaterii democratice și alegerilor multi-partinice, acestea deja existau în practică. Se opunea unui capitalism fără restricții pentru piața liberă și din acest motiv a trebuit să dispară. Gorbaciov în mod repetat a tăiat microfoanele în timpul dezbaterii și a amenințat că va aboli Congresul de unul singur prin decret de urgență. A impus cu forța un vot pe care l-a reluat de trei ori până când a obținut dorita dizolvare a Congresului. Aceste metode autoritare au fost relatate în presa din SUA fără nici un comentariu critic.

Ce le-a dat lui Yeltsin și Gorbaciov pretextul pentru a susține acest curs represiv a fost un incident curios din august 1991, când un grup de lideri nervoși, rostind fraze vagi despre deteriorarea vieții în Uniunea Sovietică, au încercat să dea ciudat de orchestrată lovitură de stat” împotriva guvernului Gorbaciov, o lovitură care s-a fâsâit înainte să înceapă măcar. Săptămâni mai târziu, Washington Post (9/26/91) remarca cu entuziasm că înfrângerea loviturii a fost un triumf al clasei oamenilor cu bani din Uniunea Sovietică. Printre oponenții militanți față de această lovitură erau antreprenorii privați și mii de membri ai bursei din Rusia, care câștigau de 20 de ori salariul unui unui om obișnuit din Uniunea Sovietică. Ei au pornit „pe străzile din Moscova să-și apere dreptul de a învârti roata banilor și de a face afaceri. Lovitura a eșuat, democraţia a triumfat… Oamenii de afaceri privați au contribuit cu peste 15 milioane de ruble la cumpărarea hranei și a echipamentului necesar pentru apărătorii lor”. Un broker a fost șocat de cât de puțini muncitori au răspuns la apelul lui Yeltsin de a apăra democrația.

Tupeul acestei clase de investitori în fața unei lovituri armate ar putea avea o cu totul altă explicație. Un critic socialist al comunismului, Boris Kagarlitsky a susținut: „De fapt, nu a existat nici o lovitură”.Soldații erau neînarmați și confuzi, tancurile au fost scoase pe străzi la zăpăceală, iar liderii așa-zisei lovituri nici nu au încercat de fapt să ia puterea”. Lovitura de stat reală, spune Kagarlitsky, a venit abia după, când Boris Yeltsin a folosit acest incident pentru a-și extinde puterile constituționale și pentru a dizolva Uniunea Sovietică, absorbind toate puterile ei în propria sa republică rusă.

Deși pretindea că desface „vechiul regim”, Yeltsin răsturnase de fapt noul guvern sovietic democratic din 1989-1991.

La sfârșitul lui 1993, confruntat cu rezistența populară față de politicile sale brutale de piață liberă, Yeltsin a mers și mai departe. A dizolvat cu forța parlamentul din Rusia și toate organismele alese din țară, inclusiv consiliile municipale și regionale. A abolit Curtea Constituțională a Rusiei și a lansat un atac armat asupra clădirii parlamentului, omorând în jur de 2.000 de oameni care se opuneau și manifestau. Câteva alte mii de oameni au fost aruncaţi în închisori fără să fie acuzați de ceva sau să aibă dreptul la proces, iar sute de oficiali aleși au fost plasați sub investigații.

yYeltsin a scos sindicatele din toate activitățile politice, a suprimat zeci de publicații, a exercitat control monopolist asupra întregii prese, și a scos în afara legii 15 partide politice.

În mod unilateral a abolit Constituția și a prezentat publicului o nouă Constituție care dădea președintelui puteri aproape absolute asupra politicii, în timp ce reducea parlamentul ales democratic la o existenţă formală. (1)

Pentru aceste crime, a fost ridicat în slăvi, ca apărător al democraiei, de către liderii din SUA și de către presa din Occident. Ce le plăceea acestora cel mai mult la Yeltsin era căniciodată nu a ezistat în susținerea privatizării” (San Franicsco Chronicle, 7/6/94). (2)

Yeltsin, “democratul”, a suspendat de două ori ziarul Partidului Comunist, Pravda. Le-a impus chirii exorbitante pentru a-și folosi propriile sedii. Apoi în martie 1992, a confiscat clădirea cu 12 etaje a ziarului și tipografia și le-a predat Russiskaye Gazetay, un ziar guvernamental (pro-Yeltsin).

Trupele de elită” ale lui Yeltsin, Omon, în mod repetat au atacat demonstrațiile stângiștilor și pichetările lor din Moscova și din alte orașe din Rusia. Parlamentarul Andrei Aidzerdzis, independent, și deputatul Valentin Martemyanov, comunist, care se opuneau viguros guvernului Yeltsin, au fost victimele asasinării politice. În 1994, jurnalistul Dmitri Kholodov, care ancheta corupția din vârfurile înalte ale puterii, a fost și el asasinat. În 1996, Yeltsin a fost reales președinte, abia putând să-l învingă pe un puternic rival comunist. Campania sa a fost asistată de echipe de consilieri electorali din SUA, care au folosit tehnici de sondare a opiniei publice sofisticate și grupuri focus. (3) Yeltsin a beneficiat și de donații de multe milioane de dolari din surse din SUA, și de un pachet de 10 miliarde din partea Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale. La fel de important pentru victoria sa a fost fraudarea rezultatului votului (așa cum a relatat accidental o singură televiziune din SUA, ABC, la știrile de noapte în iulie 1996).

Yeltsin a exercitat un control monopolist asupra tuturor televiziunilor din Rusia, bucurându-se de promovare electorală care se derula prin transmiterea non-stop de reclame electorale. Prin contrast, candidații din opoziție au fost reduși la non-persoane, având doar câteva apariții în grabă. Realegerea lui Yeltsin a fost salutată în Occident ca o victorie pentru democrație; de fapt, a fost o victorie a capitalului privat și a mediei monopoliste, iar acestea nu sunt sinonime cu democrația, deși sunt considerate așa de către liderii din SUA și de către făcătorii de opinii.

Angajamentul lui Yeltsin este față de capitalism și nu față de democrație. În martie 1996, cu câteva luni înainte de realegere, când sondajele de opinie arătau că era în urma candidatului comunist, Gennadi Zyuganov, Yeltsin a ordonat să fie redactate decrete prin care alegerile să fie anulate, parlamentul să fie închis și partidul comunist interzis” (New York Times, 7/2/96). Dar consilierii l-au convins să dea înapoi pentru că aceștia se temeau că deciziile sale vor stârni o opoziție mult prea mare. Deși a decis să nu anuleze alegerile, „Yeltsin era ferm că nu va preda puterea guvernului liderului comunist, dacă ar fi pierdut alegerile” (San Francisco Chronicle, 7/26/96).

În timpul campaniei din 1996, Yeltsin și asociații săi au anunțat în mod repetat că o victorie a comuniștilor va duce la „război civil”. De fapt, ei își exprimau dorința de a renunța la democrație și de a recurge la forță și violență dacă alegerile nu ieșeau cum doreau ei. Amenințarea a fost luată în serios de populație. La un moment dat, un sondaj arăta că „jumătate din populație crede că va rezulta un război civil, dacă alegerile vor fi câștigate de comuniști” (Sacramento Bee, 7/9/96).

În toate aceste acțiuni, Yeltsin s-a bucurat de o susținere viguroasă din partea Casei Albe și a presei din SUA. Un editorial din Nation (6/17/96) întreba: “Dacă un președinte comunist, ales de popor, în Rusia ar fi susținut politicile brutale de privatizare pe care le-a susținut și Yeltsin, aruncând țara în sărăcie, transferând cele mai mari bogății ale ei în mâinile unui segment restrâns format din foștii oficiali comuniști, suprimând orice dizidență, folosind tancurile pentru a dizolva parlamentul ales democratic, care se opunea acestor politici, rescriind constituția pentru a-și da lui însuși puteri aproape dictatoriale, și făcând toate celelalte lucruri pe care Yeltsin le-a făcut? Liderii SUA și-ar arăta susţinerea entuziastă pentru realegerea acestui președinte „comunist” și ar păstra tăcerea față de toate abuzurile sale?

Întrebarea era retorică: editorialul din Nation a presupus că răspunsul ar fi fost nu. De fapt, eu spun că răspunsul ar fi fost: da, cu siguranță. Liderii SUA n-ar fi avut nici o problemă să-l susțină pe acest președinte „comunist”, pentru că el ar fi fost comunist doar cu numele. În realitate, el ar fi fost dedicat restaurației capitaliste. Trebuie să te uiți doar la modul în care administrațiile care s-au succedat la Washington au cultivat relații prietenoase cu actualii lideri comuniști din China, ignorând și chiar justificând abuzurile lor. Pe măsură ce liderii din China au deschis țara și mai mult investițiilor private și a inegalităților economice în creștere, ei au pus la dispoziție o forță de muncă gata să muncească dublu – peste 10 ore pentru un salariu de subzistență – pentru profiturile enorme ale corporațiilor. Liderii politico-economici ai SUA știu foarte bine ceea ce fac, chiar dacă unii editorialiști din SUA habar nu au. Urmăresc banii, nu se uită la culoarea portofelului în care vin aceştia.

De la răsturnarea comunismului, forțele de dreapta ale pieței libere din țările est europene se bucură de asistență financiară și organizațională semnificativă din partea agențiilor finanțate de SUA, cum ar fi National Endowment for Democracy (NED), Free Trade Union Institute al AFL-CIO (un grup legat foarte strâns de CIA), și de la Free Congress Foundation, o organizație cu o ideologie religioasă anticomunistă și conservatoare. (4)

Comuniștii și alți marxiști au îndurat represiune politică în toată Europa de est. În Germania de est, Partidul Socialimului Democratic s-a trezit cu proprietățile și birourile, care erau plătite de cei din partid, confiscate într-o încercare de a-l aduce la faliment. În Letonia, activistul comunist Alfreds Rubies, care prostestase față de inegalitățile reformelor pieței libere a fost ținut în închisoare ani la rând fără să fie trimis în judecată şi fără să aibă dreptul la proces. În Lituania, liderii comuniști au fost torturați și apoi aruncați în închisori perioade lungi. Președintele anticomunist al Georgiei, Zviad Gamsakhurdia, i-a încarcerat pe oponenții din 70 de grupuri politice fără să le acorde dreptul la proces (San Francisco Chronicle, 4/17/91). Estonia a organizatalegeri libere” în care 42 la sută din populație nu a avut dreptul să voteze din cauză că sunt etnici ruși, beloruși sau ucrainieni. Minoritățile rusă și alte etnii au fost excluse de la multe slujbe și sunt supuse discriminării în privința locuințelor și școlilor. Letonia le-a luat dreptul de vot rușilor și altor etnici non-letoni, mulți dintre ei trăind în Letonia de jumătate de secol. Cam atât despre democrația înfloritoare. (5)

Democrație cu o singură destinaţie

Mai important decât conducerea democratică a fost reforma de piață liberă, o expresie codificată care înseamnă de fapt restaurația capitalistă. Atâta timp cât democrația putea fi folosită pentru a destabiliza conducerea din partea unui singur partid, a fost susținută de toate forțele reacțiunii. Dar când democrația a putut fi folosită împotriva restaurației pieței libere, rezultatul a fost că nu a mai fost tolerată.

În 1990, în Bulgaria, restaurația capitalistă nu a mers conform planului. În ciuda asistenței uriașe finaciare și organizaționale din partea surselor din SUA, inclusiv a Free Congress Foundation (Fundaţia Congresului pentru Libertate), conservatorii din Bulgaria au ieșit pe locul doi, după comuniști, în ceea ce observatorii din Europa de vest au considerat a fi alegeri libere și corecte. Ce a urmat a fost o serie coordonată de greve, demonstrații, presiuni economice, acte de sabotaj și alte violențe, care aminteau de campaniile orchestrate de CIA împotriva guvernelor de stânga din Chile, Jamaica, Nicaragua și Guyana Britanică. În cinci luni, forțele pieţei libere, din opoziție, au forțat guvernul comunist, ales democratic, să demisioneze. Comuniștii bulgari s-au plâns că SUA a violat principiile democratice și că „a lucrat împotriva oficialilor liber aleşi.” (6)

Același model a fost aplicat și în Albania, unde un guvern comunist ales democratic a câștigat cu o majoritate copleşitoare, doar ca să se trezească cu demonstrații, o grevă generală, presiuni economice din străinătate, campanii de violențe și destabilizare finanțate de National Endowment for Democracy și de alte surse din SUA. După două luni, guvernul comunist s-a prăbușit. Odată ce dreapta a venit la putere, o nouă lege a fost adoptată negându-le comuniștilor din Albania și altor oponenți ai restaurației capitaliste dreptul de a vota sau de a participa în activități politice. Drept mulţumire că au extins drepturile democratice, comuniștii albanezi, alți angajați ai statului și judecători au fost deposedați de drepturile lor civile.

La alegerile de la sfârșitul lui 1996 din Albania, socialiștii și alte partide de opoziție – care păreau să obțină multe voturi – s-au retras din alegeri cu câteva ore înainte de închiderea urnelor, ca protest față de fraudarea pe față a votului. Observatorii trimişi de Uniunea Europeană şi cei din Statele Unite au spus că au fost martorii numeroaselor cazuri de intimidare a votanţilor de către poliție și de schimbare a buletineor de vot din urne. Ultimul miting electoral al Partidului Socialist a fost interzis, iar mai mulţi din liderii săi importanţi au primit interdicţie să mai candideze în alegeri din cauza afilierii lor din trecut cu statul comunist (New York Times, 5/28/96).

Când socialiștii și aliații lor au încercat să organizeze proteste, au fost atacați de forțele de securitate din Albania, care i-au bătut cu bestialiatate, rănind zeci de demonstranți (Peoples Weekly World, 5/11/96 and 6/1/96).

Grupări făţiş antisemite, partide cripto-fasciste, și campanii de ură au ieșit la suprafață în Rusia, Polania, Ungaria, Ucraina, Belarus, Czechoslovakia și România.

Muzeele care comemorau eroica rezistență antifascistă au fost închise și monumentele pentru lupta împotriva nazismului au fost disturse. În țări ca Lituania, foștii criminali de război naziști au fost exonerați, unii chiar compensați pentru că au fost închiși. Cimitirele evreiești au fost profanate, iar atacurile xenofobe împotriva străinilor de culoare au crescut.

Cum comuniștii nu mai erau pe nicăieri, evreii și străinii au fost acuzați de prețurile mici ale recoltelor, inflație, crime, și alte boli sociale.

Pe 11 iunie 1995, pastorul personal al lui Lech Walesa, părintele Henryk Jankowski, a declarat, în timpul unei slujbe, în Varșovia că „Steaua lui David este implicată în swastika precum și în secera și ciocanul” și că „agresivitatea diabolică a evreilor era responsabilă pentru apariția comunismului” și pentru al doilea război mondial. Preotul a adăugat că polonezii nu ar trebui să tolereze guverne formate din oameni care au legături cu banii evreilor. Walesa, care a fost prezent la slujbă, a declarat că prietenul său Jankowski nu era anti-semit și că declarațiile sale au fost scoase din context. Dar în loc să-și retracteze comentariile, Jankowski a insistat asupra lor într-un interviu pentru televiziune. În acele zile, banere pe care scriaevreii la camera de gazare” și „jos cu conspiraţia evreiască-comunistă se vedeau peste tot la o demonstrație a Solidarității din Polonia la care participaseră 10.000 de oameni în Varșovia nici o singură auoritate de stat sau din partea bisericii nu a spus un singur cuvânt de condamnare a acestora (Nation, 8/7/95).

Politicile economice ale regimului fascist al lui Pinochet din Chile erau admirate pe față de nou instalatele guverne capitaliste din Ungaria.

În 1991, figuri politice de frunte și economiști din URSS, care curând avea să fie abolită, au participat la un seminar privind politicile economice aplicate în Chile, care a avut loc în Santiago și s-au bucurat de o primire cordială și foarte călduroasă din partea criminalului în masă, generalul Pinochet. Dictatorului din Chile i-a fost acordat un interviu foarte prietenos de către Literaturnaya Gazeta, o publicație importantă din Rusia. Fostul șef al securității lui Yeltsin, Aleksandr Lebed, este un admirator declarat al lui Pinochet.

În procesul de transformare în state capitaliste, unele țări comuniste au fost total distruse ca entități politice. Dincolo de exemplul evident al Uniunii Sovietice, la fel s-a întâmplat și cu Republica Democrată Germană, sau Germania de est, care a fost înghițită de Republica Federală Germania. Yemenul de sud a fost atacat militar și zdrobit de Yemenul de nord. Etiopia a fost ocupată forțele din din Tigru și Eritreea, care au aruncat în închisori categorii numeroase de etiopieni, fără nici un proces; au expropriat proprietăți ale cetățenilor din Etiopia; au suprimat sistemul de învățământ din Etiopia, afacerile, presa; au impus „o sistematică revenire cu forța la tribalism în organizarea politică și în educație” (Tilahun Yilma, correspondence, New York Times, 4/24/96).

O impunere sistematică a tribalismului politic poate descrie cu acuratețe și soarta Yugoslaviei, o țară care a fost ruptă în bucăți prin forța armelor, și a fost transformată în republici mici, conservatoare, sub suzeranitatea puterilor occidentale.

Odată cu această dezmembrare, a urmat o serie de războaie, represiuni și atrocități comise de toate părțile implicate.

Una dintre primele republici separatiste din Yugoslavia a fost Croatia, care în 1990 a fost preluată de o gașcă de dreapta, din care făceau parte inclusiv colaboratori ai naziștilor, susținuți de puterea militară a proto-fasciștilor din Corpul Gărzii Naționale, cu o constituție care îi transforma pe sârbi, evrei, romi și musulmani în cetățeni de mâna a doua. Sârbii au fost evacuați cu forța din aparatul de stat civil, din poliție, din casele lor, afacerile le-au fost furate, și au fost supuși taxelor de proprietate. Ziarele sârbești din Croatia au fost suspendate. Mulți sârbi au fost forțați să-și părăsească pământul, pe care locuiau de 300 de ani. Și totuși această Croație e ridicată în slăvi de susținătorii ei din Occident ca o democrație nou-născută.

În 1996, președintele din Belarus, Alexander Lukashenko, un admirator public al modului de organizare al lui Adolph Hitler, a închis ziarele independente și stațiile de radio și a decretat că parlamentul, care era în opoziție, era defunct. Lukashenko a primit puteri absolute în urma unui referendum la care s-a susținut că a fost o participare uriaşă, fără ca cineva să știe câte buletine au fost tipărite și câte au fost numărate. Unii lideri de opoziție au fugit ca să scape cu viață. „În trecut o bogată republică sovietică ce producea tractoare, televizoare, Belarus e acum un stat eșuat” în care o treime din populație trăiește în „profundă sărăcie” (San Francisco Bay Guardian, 12/4/96).

Chiar trebuie să-l iubim pe Vaclav Havel?

Nici un personaj dintre restauratorii capitaliști din Europa de est nu a câștigat mai multe laude din partea oficialilor SUA, a analiștilor de presă şi academicienilor, ca Vaclav Havel, un scenarist care a devenit primul președinte al Cehoslovaciei post-comuniste și ulterior președintele Republicii cehe. Mulți oameni de stânga, care îl admiră și ei pe Havel, par să fi ignorat unele lucruri legate de persoana sa: obscuratismul său religios reacționar, suprimarea nedemocratică de către Havel a opozanților de stânga, profunda sa loialitate față de inegalitatea economică și susținerea fără nici o reținere a capitalismului pentru pieța liberă.

Crescut de guvernante și cu șoferi personali într-o familie bogată și vehement anticomunistă, Havel a denunțat „cultul democrației pentru obiectivitate și media statistică” și ideea că eforturile sociale, raționale, colective ar trebui susținute pentru rezolvarea crizelor de mediu.

A cerut un nou tip de lider politic care să se bazeze mai puțin pe „gândirea rațională, bazată pe cunoaștere”, care să arate „umilință în fața misterioasei ordini a Ființei” și care „să aibă încredere în propria sa subiectivitate ca principala legătură cu subiectivitatea lumii”. Aparent, acest nou tip de lider ar trebui să fie un cunoscător cognitiv elitist, superior, la fel ca regele filosof al lui Platon, care să fie dominat de „un simț al responsabilității transcedentale” și de „înțelepciune antică”. (7) Havel nu a explicat niciodată cum această înțelepciune antică transcedentală se va transpune în decizii politice în realitate și cine va beneficia de aceste decizii și cine va avea de suferit din cauza lor.

Havel a cerut să se facă eforturi pentru menținerea familiei creștine tradiționale într-o națiune creștină. Prezentându-se pe sine ca un om al păcii și declarând că nu va vinde niciodată arme regimurilor opresive, el a vândut arme în Filipine și pentru regimul fascist din Thailanda. În iunie 1994, generalul Pinochet, omul care a măcelărit democrația din Chile, a cumpărat arme din Cehoslovacia fără ca Havel să exprime vreo obiecție.

Havel s-a alăturat cu entuziasm războiului dus de George Bush în Golf, o operațiune care a dus la moartea a 100.000 de civili irakieni. În 1991, împreună cu alți lideri din Estul Europei, pro-capitaliști, Havel a votat de partea Statelor Unite să condamne „violarea drepturilor omului” în Cuba. Dar nu a scos un cuvânt de condamnare a violării drepturilor omului în El Salvador, Colombia, Indonezia sau în oricare alt stat satelit și client al SUA.

În 1992, pe când era președintele Cehoslovaciei, Havel, marele democrat, a cerut ca parlamentul să fie suspendat și el să aibă puterea să conducă prin decrete, pentru a impune cu mai multă forţă „reformele” de piață liberă. În același an, a semnat o lege care a făcut ca susținerea comunismului să fie o infracțiune pedepsită cu 8 ani de închisoare. A susținut că constituția cehă i-ar fi cerut să semneze legea. De fapt, așa cum bine știa, legea aceasta viola Carta Drepturilor Omului care este încorporată în constituția cehă. În orice caz, nu era nevoie de semnătura sa ca legea să intre în vigoare. În 1995, a susținut și a semnat o altă lege profund antidemocratică prin care interzicea comuniștilor și foștilor comuniști să fie angajați în agenții publice.

Propagarea anticomunismului a rămas prioritatea cea mai înaltă a lui Havel. A condus o „campanie internațională fanatică” (San Francisco Chronicle, 2/17/95) pentru a ține în funcțiune două posturi din vremea războiului rece, finanțate de SUA, Radio Free Europe (Radio Europa Liberă) și Radio Liberty, astfel ca acestea să continue să inunde Europa de est cu propaganda lor anticomunistă.

Sub guvernul lui Havel, o lege a fost adoptată pentru a transforma în infracțiune propagarea de ură de clasă, religioasă, și națională. De fapt, această lege îi scotea în afara legalității pe cei care criticau interesele celor bogați și puternici; aceștia au fost fără nici o justificare băgați în aceeași oală cu ura religioasă și etnică. Guvernul lui Havel a amenințat sindicatele să nu se implice în politică. Unele sindicate militante s-au trezit cu proprietățile confiscate și transferate sindicatelor care erau suspuse.

În 1995, Havel a anunțat că „revoluția” împotriva comunismului va fi completă doar atunci când totul va fi privatizat. Guvernul lui Havel a lichidat proprietățile Sindicatului tinerilor socialiști care includeau tabere, săli de recreere și facilități culturale și științifice pentru copii a pus aceste proprietăți sub managementul a cinci companii pe acțiuni, în detrimentul tinerilor care nu au mai avut nici o șansă de activități sociale și au fost abandonați străzilor.

Sub programul de privatizare din Cehia și de „restituire”, fabrici, magazine, clădiri, terenuri, locuințe și o mare parte din teritoriul public au fost vândute la prețuri de nimic capitaliștilor străini și locali.

În republicile cehe și slovace, foștii aristocrați sau moștenitorii lor au primit înapoi toate pământurile pe care le dețineau (n.t. abuziv) familiile lor înainte de 1918 în regimul imperiului austro-ungar, a deposedat pe cei care le ocupau și i-a condamnat pe mulți dintre ei sărăciei totale. Havel însuși a luat pentru el proprietățile care fuseseră deținute public și care aparținuseră familiei sale cu 40 de ani în urmă. În timp ce se prezenta pe sine ca un om care era dedicat faptelor bune pentru alții, el a făcut ce era bine doar pentru el însuși. Din aceste motive, unii dintre noi nu avem nici un fel de sentiment bun când auzim de Vaclav Havel.

Colonizarea Estului

Odată ce restauratorii capitaliști din Europa de est și din fosta Uniune Sovietică au preluat puterea, ei au făcut tot ce-au putut pentru a se asigura că noua ordine a jafului corporatist, a lăcomiei individuale, a salariilor de înfometare, a culturii pop lipsită de minte, și a democrației electorale limitate va deține controlul total asupra societății. Au trecut la distrugerea proprietății publice asupra mijloacelor de producție și a întregii rețele de programe sociale care serveau publicul în trecut. Au integrat țările foste comuniste în sistemul capitalist global prin exproprierea pământului, muncii, resurselor naturale, piețelor și le-au transformat rapid în țări sărăcite de Lumea a treia. Toate acestea au fost salutate de presa deținută de corporații din SUA ca „un mare progres pentru umanitate”.

Fostele țări comuniste sunt acum recolonizate de capitalul occidental. O mare parte din comerțul lor extern este acum controlată de corporații mulți-naționale. La fel ca țările din lumea a treia, aceste țări sunt din ce în ce mai deposedate de propriile lor piețe și de piețele pe care le aveau în comun. Odată aveau relații comerciale care erau în beneficiul tuturor, acum acestea au dispărut, pe măsură ce economiile lor sunt legate strâns de nevoile capitalismului global de investiții și extragere de capital. În loc de dezvoltare mutuală, acum aceste țări sunt supuse la dezvoltare toxică impusă de capitalul de monopol global.

Corporațiile multinaționale se mută acum în Rusia pentru a exploata vastele resurse de petrol și gaze naturale și resursele bogate în minereuri, cu mari profituri pentru ele și cu beneficii zero pentru poporul rus. În ciuda protestelor ecologiștilor din SUA și Rusia, interesele din industria lemnoasă din SUA, cu sprijinul financiar al unor organizații sponsorizate de Pentagon, se pregătesc să taie pădurile sălbatice din Siberia, o regiune care deține o cincime din toate pădurile de pe glob și care e locuită de multe specii rare (New York Timesy 1/30/96).

Tot ajutorul către fostele țări comuniste este canalizat către sectorul privat. Așa cum remarca Guardian (11/19/94), “Sute de milioane de dolari învârtite de programele de ajutorare din Occident au fost menite să fie doar în beneficiul companiilor occidentale care se îndreptau spre est”. Când România a inaugurat o bursă pentru vânzarea acțiunilor din privatizare, 20 de milioane pentru a acopericosturile de pornire, au fost în mare asigurate de către U.S. Agency for International Development, USAID (Wall St Journal 9/17/96).

În 1996, Fondul Monetar Internațional a dat un împrumut de 10,2 miliarde de dolari Rusiei, impunând condiții care cereau privatizarea agriculturii și altor bunuri deținute de stat, eliminarea serviciilor pentru oameni și a subvențiilor pentru combustibili, iar ajutorul din SUA este folosit pentru a-i ajuta pe investitorii privați să cumpere proprietățile deținute public și să extragă materii prime deținute public din țările est europene în cele mai favorabile condiții pentru investitorii străini.

Odată cu descinderea investițiilor private în est, producția nu a crescut deloc așa cum au promis ei, ci, dimpotrivă s-a prăbușit dramatic. Sute de întreprinderi de stat și mai atractive și solvente au fost privatizate, adesea fiind date la prețuri de nimic investitorilor străini, în timp ce alte firme de stat au fost decapitate sau împinse în faliment. Între 1989 și 1995, în ceea ce acum e Republica Cehă, aproape 80 la sută din toate întreprinderile au fost privatizate – iar producția industrială s-a prăbușit cu două treimi. Privatizarea în Polonia a provocat un colaps al producției cu o treime între 1989 și 1992.

Vastele complexe de electricitate și tehnologie înaltă din Germania de est, la care lucrau zeci de mii de muncitori, au fost preluate de firmele gigantice din Germania de vest și închise. Odată cu privatizarea, o mare parte din infrastructura științitică și tehnică a fostului spațiu al Uniunii Sovietice este distrusă, împreună cu platformele industriale.

De când a fost trecută în mâini private, platforma uriașă ZiL, din Moscova, s-a trezit că producţia a fost distrusă, de la 150.000 de tractoare la 13.000 pe an, și aproape 40 la sută din muncitorii productivi dați afară. În aprilie 1996, muncitorii care au rămas au semnat o petiție către guvernul din Rusia ca să preia controlul asupra ZiL. În trecut, muncitorii de la ZiL și familiile lor aveau „slujbe de neclintit și sigure” la fabrică. Trăiau în apartamente și mergeau la școli întreținute de ZiL. Pentru copii, fabrica asigura centre de zi, și când erau bolnavi se duceau la dispensarele asigurate de ZiL. “Am fost crescut într-o țară căreia îi păsa de muncitorii ei”, a spus un mașinist, care regreta acum că s-a opus acelui sistem (New York Times, 5/8/94).

În Macedonia, una dintre republicile care s-au rupt din Yugoslavia, un reprezentant sindicalist a observat: „Privatizarea pare să însemne de fapt distrugerea companiilor noastre”. Oamenii din Macedonia păreau mai speriați de greutățile impuse de piața liberă decât de rivalitățile etnice ultra-mediatizate. Se plângeau munca a ajuns să pună stăpânire pe vieție lor: “Nu mai avem timp să avem grijă unii de alții; nu mai avem timp pentru noi – ni se permite timp doar să facem bani”. (PBS-TV report, 1/16/95).

Producția agricolă de grâu, porumb, animale și alte produse s-a prăbușit în fostele țări comuniste, întrucât miile de ferme-cooperativă au fost închise cu forța. Noii fermieri privați au acum parcele mici de teren, adesea sunt sugrumați de credite, nu-și permit să cumpere semințe, îngrășăminte și mașinării și își pierd rapid și terenurile sau se întorc la agricultură de subzistență pentru familiile lor. Cooperativele agricole din Ungaria fuseseră un sector al economiei socialiste care performa foarte bine. Dar odată cu privatizarea, producția agricolă s-a prăbușit cu 40 la sută în 1993 (Los Angeles Times, 1/29/94).

O deteriorare drastică a producției agricole a avut loc și în Bulgaria, odată considerată grânarul din Europa de est, provocând lipsuri severe de hrană în 1996. Bulgaria suferea și de o inflație de 20 la sută lunară, și se cufunda rapid în spirala datoriei externe, foarte cunoscută deja: tăia servicii pentru a se califica pentru împrumuturile FMI, împrumuta pentru a plăti datorii. „Guvernul bulgar trebuie să impună mai multe măsuri de austeritate ale pieței libere pentru a obține împrumuturi vitale ca să plătească parte din datoria externă de 9,4 miliarde de dolari” (San Francisco Chronicle, 7/18/96).

În 1992, guvernul din Lituania a decretat că foștii proprietari și moștenitorii lor pot cere înapoi proprietățile confiscate în perioada socialistă. Prin urmare, zeci de mii de familii care munceau în agricultură, în jur de 70 la sută din populația rurală, au fost evacuate de pe pământurile pe care le-au lucrat jumătate de secol – acest proces a distrus baza agriculturii din această țară.

O mare parte din producția din Germania de est a fost distrusă ca să nu facă concurență firmelor din Germania de vest. Asta a fost în special evident când agricultura colectivizată a fost distrusă pentru a proteja firmele private, subvenționate la greu și mult mai puțin productive, din Germania de vest. (8)

Fără să acorde nici o compensație, capitaliștii din Germania de vest au pus mâna pe toată proprietate socializată din Germania de est, inclusiv pe fabrici, uzine, ferme, apartamente și alte clădiri și pe sistemul medical de asistență de sănătate bunuri care se ridicau la 2 trilioane de dolari – în ceea ce a fost cea mai mare expropriere de bunăstare publică comisă de capitalul privat din istoria europeană.

Rezultatul acestei privatizări comisă de piața liberă în Germania de est este că chiriile, care în trecut nu erau mai mult de 5 la sută din venitul unei persoane, au explodat și acum sunt două treimi din venitul unei persoane; la fel s-a întâmplat și cu costul transportului, cu cel al îngrijirii copiilor, și cu educația superioară – acestea au devenit prohibitive pentru o mare parte a populației.

Germanii din est, de diferite opinii politice, au o serie de plângeri:

(a) fluxul de bani a fost dinspre est spre vest, în ceea ce a ajuns să fie colonizarea estului

(b) piața liberă e un mit; economia din Germania de vest e puternic subvenționată și reglementată, dar împotriva intereselor celor din est

(c) poliția din Germania de vest e mult mai brutală decât a fost vreodată poliția din Germania de est

(d) dacă Germania de vest s-ar fi denazificat măcar într-o mică parte comparat cu dimensiunea de desocializare a estului, ar fi fost o țară cu totul diferită (Z Magazine, 7/92).

Asupra acestui ultim punct ar trebui remarcat că oficialii germani aduc acuzații de „crimă” împotriva celor care au „colaborat” cu Republica Democrată Germană, sau Germania de est, în orice capacitate oficială; îi acuză inclusiv pe profesori și pe administratorii minori. (9)

Emigranții din fostele țări comuniste sunt șocați de cantitatea de birocrație pe care o găsesc în Occident. Doi imigranți sovietici în Canada s-au plâns, independent unul de altul, că „aici birocrația e mult mai rea decât era acasă” (Monthly Review, 5/88).

Germanii din est care trăiesc în vest sunt șocați de teancul de formulare complicate pe care trebuie să-l completeze pentru taxe, pentru asigurările de sănătate, pentru compensațiile de șomaj, pentru păstrarea slujbei, pentru subvențiile pentru chirii, pentru conturile din bănci. Mai mult, „din cauza informațiilor personale pe care sunt obligați să le dea, se simt mult mai spionați și supravegheați decât s-au simțit vreodată din partea Stasi [poliția secretă din RDG]” (Z Magazine, 7/92).

Evreii sovietici care au emigrat în Israel în timpul războiului rece au trăit aceeași deziluzionare când au văzut cât de grea e viața pentru oameni și ce lipsă de idealism există. Scrisorile pline de descurajări pe care le-au trimis acasă au fost considerate un factor important în scăderea imigrației dinspre URSS către Israel.

Odată cu atacurile totale ale restaurației capitaliste, oamenii din fostețe țări comuniste au acum ocazii din plin să învețe ce înseamnă viața în paradisul pieței libere. Experiențele lor sunt detaliate în capitolul următor.

Note de subsol:

(1) Noua constituţie a fost aparent aprobată în urma unui referendum din decembrie 1993. Însă, o comisie numită chiar de Yeltsin a descoperit că doar 46 la sută din numărul celor cu drept de vot participaseră la votare, şi nu 50 la sută, minimul cerut pentru ratificarea unei constituţii (Los Angeles Times, 6/3/94). N-a interesat pe nimeni că Yeltsin conducea în baza unei constituţii ilegale.

(2) Pentru o relatare mai detaliată a represiunii comise de Yeltsin şi de albirea acesteia de către presa din SUA, vezi „Yeltsin’s Coup and the Media’s Alchemy”, în “Dirty Truths” de Michael Parenti (San Francisco: City Lights Books, 1996).

(3) Acești consultanți politici din SUA au operat într-o secretomanie totală, ca SUA să nu fie acuzată că se amestecă în treburile interne ale Rusiei – ceea ce făcea în realitate. L-au sfătuit pe Yeltsin să nu mai țină discursuri lungi și să fie mai concis și să apară mai mult la evenimente publice pentru imagine. Au arătat chestiunile și imaginile pe care el le putea exploata și pe care să le evite. Politologul Larry Sabato, care s-a opus implicării consultanților din SUA în alegerile din alte țări, a observat că americanii puteau fi deposedați de cetățenie dacă votau în alegerile din alte țări. „Ddar atunci de ce să fie acceptabil ca ei să influențeze milioane de voturi în alegeri din alte țări?” Aș adăuga că nici un străin nu are voie să contribuie cu bani la susținerea candidaților din SUA sau să lucreze în echipele de campanie ale acestora. Dar liderii SUA pot trimite sume uriașe de bani și echipe secrete de consultanți pentru a manipula și pentru a fura alegerile din alte țări. E doar un alt exemplu al standardului dublu sub care politica SUA operează.

(4) Cititorul poate consulta ultimele studii ale lui Sean Gervasi privind destabilizarea Uniunii Sovietice de către occident: Covert Action Quarterly”; toamna 1990 şi iarna 1991-1992.

(5) Aici accentul e mai ales asupra fostelor ţări comuniste din Europa de est şi Rusia, dar represiuni la fel de sângeroase împotriva revoluţionarilor de stânga au fost comise şi în Afganistan şi Yemenul de sud. În 1995, în Etiopia, 3.000 de foşti membri ai guvernului socialist al lui Mengitsu Haile Mariarn au fost trimişi în judecată pentru că l-au executat pe împăratul Haile Selassie, despotul feudal care a condus ţara anterior.

(6) Pentru mai multe informaţii despre Bulgaria, vezi relatarea lui William Blum din CovertAction Quarterly; iarna 1994-1995.

(7) Vezi editorialul penibil al lui Havel din New York Times (3/1/92), care a provocat o tăcere plină de rușine printre admiratorii săi din Statele Unite.

(8) Vezi relatarea lui Robert Mclntyre din Monthly Review; 12/93.

(9) Câteva mii de foști oficiali din RDG, judecători și funcționari au fost închiși sau sunt amenințați cu închisoarea pentru trădare“. Vezi și capitolul cinci.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s