CAPITOLUL 8: SFÂRŞITUL MARXISMULUI?

Unii spun că marxismul e o știință și alții că e o dogmă, nimic mai mult decât niște teorii neștiințifice reducționiste. Eu sugerez că marxismul nu e o știință în sensul pozitivist al cuvântului, care să formuleze ipoteze și să fie testată pentru predictibilitate, ci cu mai multă acuratețe că e o știință socială, una care ne arată cum să conceptualizăm sistematic și sistemic, cum să trecem de la aparențele de suprafață la cauze și trăsături profunde, ascunse, cum să înțelegem mai bine şi ce e specific dar și ce e general, și ce relație există între acestea două.

Marxismul are o putere de a explica superioară științelor sociale burgheze pentru că se ocupă de imperativele puterii de clasă și ale economiei politice, forțele motrice ale societății și istoriei.

Baza de clasă a economiei politice nu este un subiect pentru care științele sociale oficiale au multă înțelegere sau toleranță. (1) În 1915, Lenin a scris că „științele [burgheze] nici nu vor să audă de Marxism, declarând că a fost respins și anihilat. Marx este atacat cu un zel egal și de tinerii profesori care își fac o carieră din respingerea socialismului și de decrepiții bătrâni care conservă tradiția tuturor tipurilor de sisteme care au dovedit că nu sunt funcționale”. 80 de ani mai târziu, profesorii de carieră încă declară că marxismul s-a dovedit a fi greșit odată pentru totdeauna. Cum spune autorul liberal anticomunist, Irving Howe: “Formulele simpliste din manuale, inclusiv cele marxiste, nu se mai susțin. Din acest motiv unii dintre noi… nu ne considerăm marxiști.” (Newsday, 21 aprilie 1986). Aici vreau să argumentez că marxismul nu e nici demodat, nici simplist, doar imaginea care i-a fost creată de antimarxiști ca Howe e așa.

Unele elemente de bază durabile

Odată cu răsturnarea guvernelor comuniste din Europa de est și din Uniunea Sovietică, anunțurile despre natura muribundă a „dogmei Marxiste” au curs din toate părțile cu o vigoare reînsuflețită. Dar opera principală a lui Marx a fost Capitalul, un studiu nu despre „socialismul existent”, care de fapt nici nu exista în zilele sale, ci despre capitalism un subiect care rămâne teribil de relevant pentru viețile noastre azi. Ar fi avut mai mult sens să declare marxismul depășit dacă și când capitalismul ar fi fost abolit, și nu socialismul. Vreau să arăt că nu doar că Marx e încă relevant, ci că e mai relevant azi decât era în secolul 19, că forțele care pun capitalismul în mișcare și dezvoltarea sa operează cu o mai mare arie de acțiune decât atunci când le-a studiat el pentru prima dată. Asta nu înseamnă că tot ce au scris, în anticipare, Marx și Engels s-a adeverit. Munca lor nu a fost o profeție perfectă, ci una imperfectă, o știință incompletă (ca toate științele), îndreptată către înțelegerea capitalismului care își lasă amprentele pline de sânge asupra lumii cum nu a mai făcut-o vreodată.

Unele dintre postulatele de bază ale marxismului sunt următoarele:

Pentru a putea trăi, ființele umane trebuie să producă. Oamenii nu pot trăi numai cu pâine și nici nu pot trăi fără o bază materială. Asta nu înseamnă că toată activitatea umană poate fi redusă la motivele materiale, ci că toată activitatea umană este legată de o bază materială. O operă de artă ar putea să nu aibă atașat un motiv economic, totuși crearea ei va fi imposibilă dacă nu ar exista condițiile materiale care să permită artistului să o creeze, și să arate opera sa publicului interesat care are timp să urmărească arta. Ce au nevoie oamenii pentru supraviețuire se găsește în natură dar rareori într-o formă potrivită pentru consumul imediat. Prin urmare munca devine o condiție primară a existenței umane. Dar munca înseamnă mai mult decât un mod de a asigura o supraviețuire. Este unul dintre mijloacele prin care oamenii își dezvoltă viața materială și culturală, prin care obțin cunoaștere și noi moduri de organizare socială. Interesele de clasă conflictuale, care evoluează în jurul forțelor productive, modelează dezvoltarea unui sistem social. Când vorbim despre societățile primare horticulturale, sau despre societățile sclavagiste sau feudale sau mercantile sau industrial capitaliste, recunoaștem modul în care relațiile economice de la bază şi-au pus amprenta categoric determinând o anumită ordine socială.

Teoreticienii capitaliști prezintă capitalul ca pe o forță creativă providențială. După cum spun ei, capitalul dă formă și oportunitate muncii, capitalul e cel care crează producția, slujbele, noile tehnologii și o prosperitate generală. Marxiștii arată că lucurile stau pe exact pe dos. Marxiştii spun că, de sine stătător, capitalul nu poate produce nimic; capitalul este ceva produs de muncă.

Numai munca umană poate crea fabrica și ferma, mașinăria și computerul. Și într-o societate de clasă, bunăstarea produsă astfel de mulți este acumulată în mâinile a câtorva puțini care curând își traduc puterea lor economică în putere politică și culturală, cu scopul de a a securiza și mai bine ordinea socială exploatativă, care îi favorizează atât de mult pe ei.

Teoria standard a “scurgerii de bunăstare” de la cei din vârf către cei de jos spune că acumularea de bunăstare la vârf în cele din urmă va aduce mai multă prosperitate pentru restul dintre noi de jos, un val care va ridica toate bărcile. Aș susține că într-o societate de clasă acumularea de bogăție consolidează răspândirea de sărăcie. Cei puţini din vârf puțini trăiesc pe spatele celor mulți și sărăciți.

Nu pot exista acționari bogați care trăiesc în confort fără o masă de sclavi lipsiți de orice bani pentru a susține stilul lor de viață luxoasă, nici un stăpân de moșie care să trăiască în opulență fără o masă de serfi sărăciți lipsiți de pământ care să trudească pe pământurile stăpânului din zori până în amurg. La fe și în capitalism, nu pot exista oligarhi financiari și magnați industriali fără milioane de angajați sub-plătiți și ultra-exploatați.

Exploatarea poate fi măsurată nu doar în salarii, ci și în disparitatea dintre bunăstarea creată de muncitor și plata pentru serviciile sale. Astfel atleții profesioniști au salarii dramatic mai mari decât cei mai mulți oameni, dar comparat cu bunăstarea enormă pe care o produc pentru proprietarii lor, și ținând cont de carierele lor relativ scurte și de rigoarea vieții lor, de rănile pe care le îndură și de lipsa de beneficii pe termen lung, se poate spune că sunt exploatați la o rată mult mai mare decât cei mai mulți muncitori.

Ideologii conservatori apără capitalismul ca un sistem care conservă cultura, valorile tradiționale, familia și comunitatea.

Marxiștii le răspund că capitalismul a făcut mai mult pentru a submina asemenea lucruri decât oricare alt sistem din istorie, date fiind războaiele, colonizările, migrările forțate, privatizările, furturile de resurse, evacuările, salariile de sărăcie, munca copiilor, oamenii fără case, oamenii care muncesc și sunt plătiți să nu poată trăi, crimele, infestarea cu droguri și mizeria urbană.

Peste tot în lume, comunitatea în sensul mai larg – Gemeinschaft cu relațiile sale sociale organice și cu legăturile puternice reciproce de comunilitate și rudenie – este transformată cu forța de capitalul global în societate de masă comercializată, atomizată.

În Manifestul Comunist, Marx și Engels se referă la natura implacabilă a capitalismului de a se extinde „peste tot pe suprafața pământului”, creând „o lume după propriul său chip”. Niciun sistem din istorie nu a fost mai neobosit în distrugerea culturilor antice și fragile, în pulverizarea practicilor vechi de secole ale experienței umane, în devorarea resurselor și în standardizarea diferitelor experiențe umane.

Marele capital nu are nici un angajament față de nimic în afară de acumularea de capital, nici o loialitate față de nici o națiune și nici o cultură, sau popor. Se mișcă inexorabil potrivit imperativului său intern pentru a acumula la cea mai rapidă rată cu puțină fără să îi pese de costurile umane și de mediu.

Prima lege a pieței e să faci cel mai mare profit cu putință din munca altor oameni. Profitabilitatea privată, și nu nevoia umană, e condiția determinantă a investițiilor private. Domină raționalul sistematizării activității umane în căutarea unui scop irațional din punct de vedere social: “acumulează, acumulează, acumulează”.

Argumente corecte mai multe, decât cele eronate

Cei care resping analizele lui Marx adesea susțin că predicțiile sale despre revoluția proletarilor s-au dovedit eronate. De aici, ei ajung la concluzia că analiza sa asupra naturii capitalismului și imperialismului trebuie să fie greșită. Dar ar trebui să fim capabili să distingem între Marx, gânditorul, care a făcut predicții gradual optimiste despre dezvoltarea condiției umane, și Marx, economistul și cercetărorul social, care ne-a oferit analize fundamentale în privința mecanismelor interne ale societății capitaliste care s-au dovedit dureros de adevărate și în zilele noastre.

Acest Marx e în mod obişnuit distorsionat de autorii anti-marxiști. Să discutăm următoarele predicții:

ciclurile afacerilor și tendința către recesiune. Marx a observat că uneori mai mult decât lăcomia e implicată în căutarea de profit a capitalismului. Date fiind presiunile competiției și creșterilor de salarii, capitaliștii trebuie să facă invovații tehnologice pentru a crește productivitatatea și pentru a diminua costurile de muncă. Asta generează probleme. Cu cât sunt necesare mai multe mărfuri capitale (cum ar fi mașinării, uzine, tehnologii, combustibil) pentru producție, cu atât cresc costurile fixate pentru producție și cu atât mai mare e presiunea de a crește productivitatea pentru a menține marginea de profit. (2)

Din moment ce muncitorii nu sunt plătiți destul pentru a cumpăra bunurile și serviciile pe care ei le produc, a observat Marx, va exista întotdeauna o problemă de disparitate între producția de masă și cererea agregată. Dacă cererea scade, proprietarii reduc producția și investițiile. Chiar când există o cerere amplă, ei sunt tentați să reducă forța de muncă și să intensifice rata de exploatare a angajaților care rămân, folosind orice oportuitate pentru a reduce drepturile și beneficiile și salariile. Scăderea care urmează în forța de muncă și în puterea de cumpărare a forţei de muncă duce la un declin și mai mare al cererii și la recesiunile afacerilor care produc cele mai mari suferințe celor care au cele mai puține valori.

Marx a prevăzut această tendință a profiturilor de a intra în declin şi de a produce instabilitate economică.

Cum a observat economistul Robert Heilbroner, asta a fost o predicție extraordinară pentru că în timpul lui Marx economiștii nu recunoșteau ciclul de creştere bruscă şi declin brusc al afacerilor, ca fiind inerent sistemului capitalist. Dar azi noi ştim că recesiunile sunt o condiție cronică a capitalismului și – așa cum Marx a prezis au devenit internaționale ca dimensiune.

concentrarea de capital. Când Manifestul Comunist a apărut prima dată în 1848, dimensiunea mare a afacerilor era mai degrabă excepția și nu regula. Totuși, Marx a prezis că marile firme vor scoate din piaţă sau sau vor cumpăra firmele mici şi că vor ajunge să domine din ce în ce mai mult lumea afacerilor pe măsură ce capitalul devine tot mai concentrat. Asta nu era înțelepciunea acceptată a acelor zile și trebuie să fi sunat foarte improbabil pentru cei care i-au acordat atenție. Dar s-a dovedit că aceasta e logica capitalului și a fost confirmată de evoluţia sa. Într-adevăr, ratele de absorbții, de unificări și de preluări de firme au fost mai mari în anii 1980 și 1990 decât în oricare altă perioadă a istoriei capitalismului.

mărirea numărului de proletari. O altă predicție a lui Marx este că proletariatul (muncitorii care au uneltele lor proprii și trebuie să muncească pentru salarii, să își vândă puterea de muncă altei persoane) vor deveni un procent și mai mare din forța de muncă. În 1820 în jur de 75 la sută din americani munceau pentru ei la ferme sau în afaceri mici și în meșteșugari. În 1940 acel procent a scăzut la 21,6 la sută. Astăzi, mai puțin de 10 la sută din forța de muncă e angajată pe cont propriu. Aceeași transformare în forța de muncă poate fi văzută și în lumea a treia. Din 1970 până în 1980 numărul de muncitori salariați din Asia și Africa a crescut cu aproape două treimi, de la 72 milioane la 120 milioane. Tendința este către creșterea constantă a clasei muncitoare, atât a muncitorilor în servicii cât și a celor din industrie și – așa cum a prezis Marx asta se întâmplă global, în fiecare teritoriu unde capitalismul descinde.

– revoluția proletară. Pe măsură ce capitalismul se dezvoltă, la fel se va dezvolta și proletariatul, a prezis Marx. Am văzut că așa e. Dar el a adăugat: odată cu creșterea sărăciei și a polarizării sociale, masele se vor ridica în cele din urmă și vor răsturna burghezia și vor pune mijloacele de producție în proprietarea tuturor pentru beneficiile tuturor. Revoluția va veni în țările capitaliste cele mai industrializate care aveau mari dezvoltate clase muncitoare. Ce îl uimea pe Marx la clasa muncitoare era nivelul ei de organizare și de conștientizare. Spre deosebire de alte clase oprimate, proletariatul, concentrat în mase mari în zonele urbane, părea capabil de un nivel de dezvoltare politică fără precedent. Nu se răscula numai împotriva opresorilor săi, așa cum făceau sclavii și şerbii, ci avea să formeze o ordine socială egalitară, non-exploatatoare așa cum nu s-a mai văzut în istorie. În zilele sale Marx vedea un sistem alternativ apărând în cluburi, societățile de ajutor reciproc, organizații politice și ziare cu o rată rapidă de creștere în rândul clasei muncitoare britanice. Pentru prima dată, istoria va fi făcută de mase într-un mod conștient, ca o clasă în sine.

Rebeliunile sporadice vor fi înlocuite de o revoluție conștientă de clasă. În loc să dea foc moșiei, muncitorii vor expropria moșia, și vor munci în beneficiul colectiv al oamenilor obișnuiți, cei care au ridicat moșia în primul rând. Cu siguranță predicțiile lui Marx despre revoluție nu s-au materializat.

Nu a existat nici o revoluție proletară de succes într-o societate avansată capitalistă. Pe măsură ce clasa muncitoare se dezvolta, la fel făcea și statul capitalist al cărui rol a fost să protejeze clasa capitalistă, cu mecanisme de surpimare din partea poliției și cu hegemonia informațională și culturală.

În sine, de una singură, lupta de clasă nu aduce victoria proletarilor, nu face ca aceasta să fie inevitabilă – nici măcar o rebeliune proletară. Condițiile sociale opresive ar putea cere o revoluție, dar asta nu înseamnă că revoluția va avea loc implicit.

Această idee încă nu e înțeleasă de stângiștii din zilele noastre. În ultimii ani, Marx însuși a început să aibă dubii față de inevitabilitatea unei revoluții a muncitorilor victorioasă. Până acum, forța care a prevalat nu a fost revoluția, ci contra-revoluția, distrugerea diabolică, totală de către statele capitaliste a luptelor populare, cu costul a milioane de vieți.

Marx a subestimat dimensinea la care statul capitalist avansat va folosi resursele și puterea pentru a crea o varietate de instituții care să sugrume şi să distragă conștientizarea populară sau să potolească nemulțumirea oamenilor prin programe de reformă. Contrar așteptărilor sale, revoluțiile de succes au avut loc în societăți mai puțin dezvoltate, în general, de țărani, cum ar fi Rusia, China, Cuba, Vietnam—deși proletarii din acele țări au participat și în cazul revoluției din rusia din 1917, chiar au condus insurgența.

Deși predicțiile lui Marx despre revoluție nu s-au materializat așa cum le imaginase el, în ultimii ani au avut loc impresionante cazuri de luptă de clasă militantă în Ccorea de sud, Africa de sud, Argentina, Italia, Franța, Germania, Marea Britanie, și în zeci de alte țări, inclusiv chiar în Statele Unite. Asemenea lupte de obicei nu sunt niciodată relatate în presa corporatistă. În 1984-1985, în Marea Britanie, o grevă care s-a întins pe mulţi ani, amarnică, a rezultat în arestarea a 10.500 de mineri din minele de cărbune, rănirea sau bătaia a 6.500, și chiar a unui număr de mineri uciși. Pentru minerii britanici prinși în acel conflict, lupta de clasă a fost ceva mai mult decât un concept desuet.

La fel și în alte țări. În Nicaragua, o rebeliune de masă a răsturnat sinistra dictatură a lui Somoza. În Brazilia, în 1980-1983, așa cum a remarcat Peter Worsley, “clasa muncitoare braziliană a jucat exact rolul atribuit de atribuit de teoria marxistă din secolul 19, paralizând Sao Paulo într-o succesiune de greve de masă enorme care au început de la chestiuni legate de pâine, dar care, în cele din urmă, au forțat armata să facă concesii politice majore, în special să revină la o viață de partid politică autentică“. Revoluțiile sunt relativ rare, dar luptele populare sunt un fenomen constant și răspândit.

Mai multă bogăţie pentru unii, şi mai multă sărăcie pentru cei mai mulţi

Marx credea că bunăstarea va ajunge să fie tot mai concentrată în câteva mâini, iar sărăcia va deveni şi mai răspândită şi generalizată, iar suferința oamenilor muncitori și mai disperată. Criticii săi spun încă că această predicție s-ar fi dovedit falsă. Ei susţin că Marx a scris într-o perioadă de industrializare brutală, o eră a baronilor de carton și a zilei de muncă de 14 ore. Prin lupta persistentă, clasa muncitoare și-a îmbunătățit condițiile de viață de la mijlocul secolului 19 și în mijlocul seolului 20. Azi, purtătorii de cuvânt acceptaţi de clasele conducătoare creionează o imagine a Statelor Unite ca fiind cea a unei ţări cu o clasă de mijloc prosperă. Totuși ceva e de mirare. În timpul erei Reagan-Bush-Clinton, din 1981 în 1996, partea din venitul național care revenea celor care munceau pentru a se putea hrăni a fost redusă cu 12 la sută. Partea care mergea către cei care trăiau din investiții s-a mărit cu aproape 35 la sută. Mai puțin de 1 la sută din populație deține peste 50 la sută din bunăstarea întregii țări. Cele mai bogate familii sunt de sute de ori mai bogate decât o familie obișnuită din restul de 90 la sută din populație. Prăpastia dintre bogații din America și săracii din America e mai mare decât a fost vreodată în ultima jumătate de secol și devine din ce în ce mai mare. Astfel între 1977 și 1989, cei 1 la sută dintre cei mai bogați au beneficiat de o creștere a câștigurilor de peste 100 la sută, în timp ce cei mai săraci au suferit o reducere suplimentară de între 3 şi 10 la sută a venitului real. (3)

New York Times (6/20/96) a relatat că disparitatea dintre venituri în 1995 “era mai mare decât a fost vreodată de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial”. Venitul mediu pentru cei 20 la sută dintre cei mai bogați a crescut brusc cu 44 la sută, de la 73.754 de dolari la 105.945 de dolari, între 1968 şi 1994, în timp ce pentru 20 la sută dintre cei mai săraci a crescut de la 7.202 de dolari la 7.762 de dolari adică doar cu 560 de dolari. Dar aceste cifre ascund de fapt datele reale ale problemei.

Relatarea din Times se bazează pe un studiu al Biroului de recensământ (Census Bureau), care nu raportează venitul celor mai bogați. Ani la rând, limita raportabilă pentru cei din vârf a fost un venit de 300.000 de dolari pe an. În 1994, Biroul a mărit limita la 1 milion de dolari. Asta îi lasă afară pe cei mai bogați 1 la sută, sute de miliardari și sute de multimilionari care fac mult mai mult de un milion de dolari pe an.

Marele capital e concentrat într-o proporție a populației atât de minusculă că a o judeca statistic e insignifiant. Dar în ciuda numărului ei mic, cantitatea de avuție pe care aceşti indivizi o controlează este enormă și arată o disparitate între venituri de 1000 de ori mai mare decât disparitatea dintre veniturile pe care le acceptă statistica Biroului de recensământ. Astfel, diferența dintre un multimiliar, care ar putea obţine 100 de milioane pe an, și un om de la curățenie, care are un venit de 8.000 de dolari pe an, nu e de 14 la 1 (diferența raportată de obicei de Biroul de recensământ între cel mai bogat și cel mai sărac), ci e mult mai mare: de 14.000 la 1.

Totuși cele mai mari venituri rămân neraportate și necontabilizate. Pe scurt, cele mai multe studii de acest tip nu ne dau nici cea mai mică idee despre cât de bogați sunt în realitate cei mai bogați. (4)

Numărul celor care trăiesc sub limita sărăciei în Statele Unite a sărit de la 24 de milioane în 1977 la pesteo 35 milioane în 1995 (n.t.: 10 ani mai târziu, se apropie de 60 de milioane, la o populaţie de 300 de milioane).

Oamenii se prăbuşesc mult mai adânc în sărăcie decât în oricare altă perioadă și le e din ce în ce mai imposibil să iasă din sărăcie. În plus, multe boli legate de foame și sărăcie au începtut să se înmulţească și să se răspândească. (5)

A apărut o decădere provocată şi generalizată a forţei de muncă. Angajările obișnuite sunt acum înlocuite de munca pe contract sau de ajutorul temporar și asta rezultă în salarii și mai mici cu drepturi și mai puține. Multe sindicate au fost distruse sau slăbite până au fost desfigurate. Reglementările de protecție a muncitorilor din partea guvernelor sunt distruse sau în realitate nu sunt aplicate, și a existat o creștere a măririi normelor, ritmului de lucru şi altor abuzuri la locurile de muncă.

În 1990, sărăcirea în creștere a claselor de mijloc și a claselor muncitoare, inclusiv a micilor producători independenți, a devenit evidentă în diferite țări. În 20 de ani, mai mult de jumătate dintre fermeierii din țările industrializate, în jur de 22 de milioane, au fost ruinați. Între timp, așa cum am arătat în capitolele anterioare, „reformele” de piață liberă au provocat o creștere dramatică a sărăciei, foametei, crimei și altor boli sociale, odată cu creșterea averilor enorme pentru câțiva în fostele țări comuniste.

Lumea a treia a suferit sărăcire aprofundată în ultima jumătate de secol. Pe măsură ce investițiile străine au crescut, la fel a crescut și sărăcirea oamenilor obișnuiți, care sunt evacuați de pe pământurile lor. Cei care reușesc să își găsească slujbe în orașe sunt forțați să muncescă pentru salarii care nu le permit nici măcar să supraviețuiască. Am putea să ne amintim cum legile de închidere/îngrădire a accesului la pământurile comunale (de privatizare a pământului) de la sfârștiul secolului 18 din Anglia au dus la evacuarea forțată de pe pământurile comunale a țăranilor, împingându-i în iadul și în găurile negre industriale din Manchester și Londra, transformându-i în cerșetori și în muncitori în fabrici, pe jumătate înfometați tot timpul.

Aceste legi de privatizare a pământurilor și resurselor continuă în toată lumea a treia, dislocând zeci de milioane de oameni de pe pământurile lor.

În țări ca Argentina, Venezuela și Peru, venitul per capita a fost mai mic în 1990 decât fusese în cei 20 de ani anteriori. În Mexic, muncitorii au câștigat cu 50 la sută mai puțin în 1995 decât în 1980. O treime din populația din America Latină, în jur de 130 de milioane, trăiește în condiții de sărăcire continuă și lipsire de drepturi, iar zeci de milioane de oameni abia se târâie de la o zi la alta. În Brazilia, puterea de cumpărare a celor mai săraci a decăzut cu 50 la sută între 1940 și 1990, iar cel puțin jumătate din populație suferă de diferite niveluri de malnutriție. Într-o mare parte din Africa sărăcirea și foametea au luat proporții enorme. În Zaire, 80 la sută din oameni trăiesc în penurie absolută. În Asia și Africa mai mult de 40 la sută din populație se târâie de pe o zi pe alta, fiind afectată în niveluri diferite de înfometare. Marx a prezis că extinderea capitalismului va aduce o bogăție mai mare pentru o mână de oameni și o sărăcire și disperare din ce în ce mai mare pentru cei mai mulți. Asta se întâmplă azi la o scală globală.

O știință holistică, negată imediat sub pretextul că ar fi o “doctrinădesuetă, Marxismul își păstrează o convingătoare actualitate în zilele noastre, pentru că e mai puțin un corp de date fixe și mai mult o metodă de a analiza dincolo de aparențele imediate, pentru a putea desluși calitățile inerente și forțelele motrice care modelează și formează relațiile sociale și însăși istoria. Așa cum a remarcat Marx,toată știința ar fi superfluă dacă aparențele de la suprafață și esența lucrurilor ar coincide în mod direct“.

Într-adevăr, poate motivul pentru care atât de multe științele moderne moderne par superflue e pentru că se mulțumesc cu aparențele și nu trec dincolo de ele.

Pentru a înțelege capitalismul, mai întâi trebuie să îl dezgolim de aparențele pe care le prezintă ideologia sa. Spre deosebire de teoreticienii burghezi, Marx și-a dat seama că ce susține capitalismul și ce e în realitate capitalismul de fapt sunt lucruri foarte diferite. Ce e unic la capialism e exproprierea sistematică a muncii/oamenilor muncii, cu singurul scop al acumulării.

Capitalul anexează munca vie pentru a acumula mai mult capital. În capitalism, scopul principal, fundamental al muncii nu e să asigure servicii pentru consumatori sau să susțină (reproducerea) vieții și societatea, ci să facă și mai mulți bani pentru investitori, indiferent de costurile umane și de mediu.

Un punct esențial în analiza lui Marx e că structura socială și ordinea de clasă prefigurează comportamentul nostru în multe feluri. Capitalismul nu se limitează doar la zona muncii, ci exercită o influență directă asupra comunității/societății, canalizând toată activitatea productivă (munca) și toată viața socială a unei comunități spre ceea ce duce la asigurarea profitului său. Convertește natura, munca, știința, arta, muzica și medicina în mărfuri, și din mărfuri în capital. Transformă pământul în moșii, cultura folclorică în cultură de masă și pe cetățeni în muncitori împovărați de datorii și în consumatori.

Marxiștii înțeleg că o societate de clasă nu e doar o societate divizată în clase (de exploatatori și de exploatați), ci una condusă de puterea de clasă, statul jucând un rol crucial în menținerea structurii de clasă existente. Marxismul ar putea fi considerat o știință “holistică“, în sensul că vede legăturile care există între diferitele componete ale unui sistem social. Capitalismul nu e doar un sistem economic, ci unul politic și cultural. Capitalismul e o întreagă ordine socială. Când studiem orice parte a acestei ordini, fie că sunt știrile sau media de diverstisment, justiția penală, parlamentul, cheltuielile militare, intervențiile militare împotriva altor țări, serviciile secrete, finanțările comapaniilor, știința și tehnologia, educația, asistența medicală, taxarea, transportul, locuințele și orice altceva, vom vedea cum o parte particulară reflectă natura întregului. Dinamica sa unică adesea e amplificată și modelată de un sistem social mai larg – mai ales sistemele care insistă asupra nevoii de a menține prerogativele clasei corporatiste.

Pentru a-și păstra rolul de susținere a sistemului, cele mai multe canale de media prezintă realitatea sub forma de evenimente disparate și de subiecte care în mod ostentativ au o mică legătură unele cu altele sau cu un set mai larg de relații sociale. Să luăm în discuție un fenomen specific cum ar fi rasismul. Rasismul e prezentat esențial ca un set de atitudini rele ale rasiștilor. Există foarte puțină analiză a ceea ce face ca rasismul să fie atât de funcțional pentru o societate de clasă. În schimb, rasa și clasa sunt tratate ca fiind niște concepte care s-ar exclude reciproc, și care ar fi în competiție unele cu altele. Dar cei care înțeleg ce înseamnă puterea de clasă știu că, pe măsură ce contradicțiile de clasă se aprofundează și ies în față, rasismul devine un factor nu mai puțin, ci mult mai important în conflictul de clasă. Pe scurt, atât rasa cât și clasa sunt probabil arene cruciale de luptă în mod simultan.

Marxiștii mai susțin că rasismul implică nu doar o atitudine personală, ci o structură instituțională și putere sistemică. Ei arată că organizațiile rasiste și sentimentele rasiste sunt adesea propagate de forțe reacționare foarte bine finanțate care încearcă să dividă oamenii care fac parte din clasa muncitoare și să îi instige pe unii împotirva celorlalți, să fractureze clasa muncitoare în enclave etnice antagonice unele față de altele.

Marxiștii arată și că rasismul este folosit ca mijloc de a reduce forțat salariile, prin menținerea unui segmet al forței de muncă într-o poziție de vulnerabilitate pentru a putea fi super-exploatat. A vedea rasismul în contextul mai larg al societății corporatiste/de clasă înseamnă a depăși faza lamentațiilor liberale și de a trece la o analiză radicală. În loc de a gândi că rasismul este un rezultat irațional al unui sistem care în fond ar fi rațional și benign, ar trebui să îl vedem ca pe un rezultat rațional al unui sistem în fondul său irațional și injust. Prin rațional“, vreau să spun ceva care urmărește un scop și urmărind acel scop asigură funcționalitatea acelui sistem care hrănește acel scop.

Lipsită de o abordare holistică asupra societății, știința socială convențională are tendința să împartă în compartimente separate, distincte, experiențele sociale care sunt inerent legate între ele. Așa ne trezim întrebați dacă fenomenul ăsta sau ăla este cultural sau economic sau psihologic, când de obicei este un amestec al tuturor acestora. Astfel, un automobil este fără greșeală un produs economic, dar are și o componentă culturală și psihologică, și chiar o dimensiune estetică. Avem nevoie de o înțelegere mai largă a modului în care fenomene analitice distincte sunt adesea interconectate empiric și ar putea de fapt să prindă mai multă putere și să fie definite unele de altele.

Marxiștii nu acceptă părerea dominantă a instituțiilor cafiind acolocu toată inocența naturală a munților – mai ales instituțiile mai oficial articulate cum ar fi biserica, armata, poliția, universitățile, media, medicina, și altele asemenea. Instituțiile sunt foarte modelate de interesele de clasă și de puterea de clasă. Departe de a fi neutre și niște bastioane independente, instituțiile majore ale societății sunt legate de marile interese de afaceri ale clasei dominante. Reprezentanții corporatiști exercită o putere directă de luare a deciziilor, prin controlul consiliilor de guvernare și al direcțiunilor. Elitele de afaceri de obicei controlează bugetele și chiar proprietățile diferitelor instituții, un control înscris în lege prin cartele corporatiste și impus prin puterea poliției statului. Puterea lor se extinde la managerii aleși, la politicile stabilite și la performanțele angajaților. Dacă știința socială convențională are un singur angajament, acela e de a ignora legăturile dintre acțiunea socială și cererile sistemice ale capitalismului, de a evita orice perspectivă asupra puterii în dimensiunile ei de clasă, și orice perspectivă a clasei ca relație de putere. Pentru cercetătorii convenționali, puterea este văzută ca fiind fragmentată și fluidă, iar clasa nu e altceva decât o categorie ocupațională sau de venit, care e corelată cu preferințele de vot, stilurile de consum etc și nu ca o relație între cei care dețin și cei care muncesc pentru cei care dețin.

În perspectiva marxistă, nu poate exista așa ceva, ca o clasă ca atare, o entitate socială de sine stătătoare. Nu pot exista stăpâni fără sclavi, nici lorzi fără robi, nici capitaliști fără muncitori. Mai mult decât o categorie sociologică, clasa este o relație cu mijloacele de producție și cu puterea socială și cea de stat. Această idee, atât de fundamentală pentru înțelegerea politicii publice, este evitată sistematic de științele sociale convenționale, care preferă să se concentreze asupra a orice altceva decât a realităților puterii de clasă. (6)

Este uluitor, de exemplu, că unii cercetători ai politicii au studiat președinția și Congresul decenii la rând fără să scoată un singur cuvânt despre capitalism, fără să arunce măcar o privire în fugă la cum imperativele ordinii capitaliste politico-economice joacă un asemenea rol crucial în prefigurarea agendei politice. Știința socială este plină până la refuz de studii de putere a comunitățiicare tratează comunitățile și problemele sociale ca și cum ar fi niște entități izolate, autonome unele de altele. Asemenea investigații sunt de obicei limitate la interconexiunea imediată a actorilor politici, spunându-se puțin despre cum problemele sociale se leagă unele de altele într-o arie mai largă de interese sociale.

Preconcepțiile ideologice conservatoare cu regularitate influențează strategiile de cercetare ale celor mai mulți cercetători științifici și analiști politici. În știința politică, de exemplu:

(1) relațiile dintre țările industriale capitaliste și țările din lumea a treia sunt descrise ca (a) “dependențăși “interdependențăși ca ceva care alimentează o dezvoltare care e în beneficiul ambelor, în loc de (b) un imperialism care exploatează pământul, munca și resursele țărilor mai slabe în beneficiul claselor favorizante, atât în lumea industrială, cât și din cea mai puțin dezvoltată.

(2) Statele Unite și alte societăți “democratice capitalistese spune că sunt unite de (a) valori comune care reflectă un interes comun, și nu de (b) puterea de clasă și de dominație.

(3) fragmentarea puterii în procesul politic se presupune că ar indica (a) o fluidizare și o democratizare a pluralismlui și intereselor de grup și nu (b) acumularea puterii și structurarea ei de către grupuri, în moduri care scapă răspunderii și care sunt nedemocratice.

(4) propagarea în masă a credințelor politice convenționale este descrisă ca (a) “socializarepolitică șieducație pentru cetățenieși e tratată ca un proces civic dezirabil și nu (b) o îndoctrinare care distorsionează fluxul informațional și deformează percepțiile critice publice.

În fiecare dintre aceste cazuri, academicienii acceptați oficial oferă versiunea (a) nu ca pe rezultatul unei cercetări, ci ca o presupunere apriori care nu necesită nici o analiză critică, asupra căreia apoi cercetarea e prezumată e prezisă. În același timp ei ignoră sau resping dovezile și cercetările care susțin versiunea (b).

Ignorând condițiile dominante de clasă, care exercită o asemenea influență asupra comportamentului social, știința socială convențională se poate mulțumi cu anumite aparențe factuale de suprafață, încercând să explice acțiunile imediate în termeni exclusiv imediați. O asemenea abordare plasează o mare prioritate asupra explicațiilor epifenomenaliste, idiosincratice şi particularităților unor anumite personalități și situații specifice. Ce e de obicei trecut cu vederea și ignorat în asemnenea studii (și în relatările din media, în observațiile zilnice și uneori chiar în luptele noastre politice) este modul în care forțe aparent îndepărtate ar putea prefigura experiențele noastre.

Să învățăm să întrebăm de ce

Când analizăm fără a avea pespectiva lui Marx, adică fără să ținem cont de interesele de clasă și de puterea de clasă, adesea întrebăm de ce anumite lucruri se întâmplă. Multe lucruri sunt relatate în presă dar puține sunt explicate. Foarte puțin se spune despre cum ordinea socială este organizată și ale cui sunt interesele care domină. Lipsiți de un cadru care să explice de ce lucrurile se întâmplă cum se întâmplă, suntem lăsați să vedem lumea așa cum o văd și analiștii din presa centrală: ca un flux de evenimente, o generalizarea a unor anumite evoluții particulare și personalități care nu ar avea legătură cu un set de relații sociale susținute de poziții luate, circumstanțe, intenții confuze, și ambiții individuale, niciodată de interese puternice de clasă și totuși producând efecte care servesc unor asemenea interese cu o regularitate impresionantă.

Astfel eșuăm să asociem problemele sociale cu forțele socio-economice care le generează și învățăm să trunchiem propria noastră gândire critică. Imaginați-vă dacă am încerca ceva diferit, de exemplu, dacă am încerca să explicăm că bogăția și sărăcia există împreună (într-o relație de cauză/efect) și nu într-o juxtapunere accidentală, că există pentru că bogăția generează sărăcie, un rezultat inevitabil al exploatării economice atât de acasă cât și din străinătate.

Cum ar putea o asemenea analiză să obțină expunere în media capitalistă sau în viața politică oficială?

Să presupunem că am început cu o anume relatare despre cum munca copiilor din Indonezia e contractată de corporațiile multinaționale, pentru salarii de înfometare. Această informație probabil nu ar fi publicată de publicațiile de dreapta, dar în 1996 a apărut după eforturi de decenii depuse de unii activiști în presa centrală acceptată oficial.

Ce ar fi dacă am trece granița impusă de ce e acceptabil oficial, și am spune că aceste relații de exploatare între angajator și angajat sunt susținute de puterea totală a guvernului militar din Indonezia. Și mai puține ziare ar publica această analiză, dar ea tot ar putea fi menționată undeva în paginile de interior din New York Times sau Washington Post.

Apoi să presupunem că am mai depăși o limită și am spune că aceste aranjamente represive nu ar prevala dacă nu ar fi susținute de ajutorul militar generos din partea Statelor Unite, și că de aproape 30 de ani guvernul criminal al armatei din Indonezia a fost finanțat, înarmat, consiliat și antrenat de statul securității naționale din SUA. Mai mult decât probabil, o asemenea analiză nu ar fi publicată de presa liberală, dar tot este o chestiune specifică și cu siguranță fără o analiză de clasă, așa că ar putea să apară în anumite publicații de opinie de stânga, cum ar fi Nation sau Progressive.

Acum, să presupunem că am arătat că condițiile din Indonezia – exploatarea nemiloasă, represiunea militară brutală și susținerea puternică a acestora de către SUA există în zeci de alte țări.

Să presupunem că apoi am trece cea mai serioasă graniță dintre toate și în loc doar să deplângem acest fapt am întreba și de ce administrații succesive din SUA s-au implicat în asemenea operațiuni sinistre în toată lumea.

Și dacă am încerca să explicăm că întreg acest fenomen este consistent cu angajamentul SUA de a face lumea mai sigură pentru piața liberă și pentru corporațiile gigantice multinaționale, și că scopurile intenționate sunt (a) să maximizeze oportunitățile de a acumula bogăție prin reducerea nivelului salariilor pentru muncitorii din toată lumea și prin împiedicarea lor să se organizeze în numele propriilor lor interese și (b) să protejeze în general sistemul global al acumulării capitaliste din piața liberă.

Dacă am face această analiză, am ajunge la concluzia că politica externă a SUA nu este nici timidă, așa cum susțin conservatorii, nici cretină, așa cum susțin liberalii, ci este remarcabil de reușită în sugrumarea tuturor guvernelor și a mișcărilor sociale care au încercat să servească nevoile populare din țările lor și nu lăcomia privată corporatistă.

O asemenea analiză, în grabă schițată aici, ar dura ceva să fie așezată pe hârtie și ar putea constitui o critică marxistă – o critică corectă – a capitalismului imperialist. Deși marxiștii nu sunt singurii care ar putea să facă această analiză, cu siguranță ea nu ar fi publicată în altă parte decât într-o publicație marxistă. Am trecut prea multe limite a ceea ce e acceptabil pentru structurile oficiale. Pentru că am încercat să explicăm această situație particulară (munca copiilor) în termenii unui set mai larg de relații sociale (putere de clasă corporatistă), prezentarea noastră va fi respinsă de la bun început ca fiind “ideologică“.

Tabuurile de percepție impuse de puterile dominante îi învață pe oameni să evite să gândească în mod critic asupra unor asemenea relații de putere. Prin contrast, marxismul ne învață să ne facem un obicei din a întreba de ce, de a căuta legăturile între evenimentele politice și puterea de clasă.

O metodă obișnuită de a devaloriza marxismul e să distorsionezi ce spune el de fapt și apoi să ataci acea distorsionare ca fiind marxism. Asta se întâmplă destul de ușor din moment ce cei mai antimarxiști critici și publicul lor sunt foarte superficial familiarizați cu lieratura marxistă și se bazează în schimb pe propriile lor noțiuni caricaturale. Astfel, Poziția pastorală romano-catolică asupra comunismului marxist (Roman Catholic Pastoral Letter on Marxist Communism) respinge afirmația că revoluția structurală [adică de clasă] poate să vindece cu totul o boală care e însăși omulși susține că nici nu poate oferi “soluția pentru toată suferința umană“. Dar cine a susținut că ar putea? Nu neagă nimeni că revoluția nu poate vindeca toată suferința umană. Dar de ce această aserțiune este folosită ca o respingere a marxismului? Cei mai mulți marxiști nu sunt nici chiliastic (creştini care cred în revenirea lui Iisus) nici utopici.

Ei nu visează la o societate perfectă, ci la una mai bună, la o viață mai dreaptă. Ei nu susțin că vor să elimine toată suferința, și recunosc că chiar și în cele mai bune societăți vor exista nenorociri, mortalitate, și alte vulnerabilități ale vieții. Și cu siguranță în orice societate există unii oameni care, din anumite motive, sunt dedați la fapte greșite și la corupție în interesul lor personal. Natura imperfectă a ființelor umane ar trebui să ne facă pe toți cu atât mai hotărâți nu să căutăm putere și să acumulăm bogăție în mâinile câtorva pe care nu-i putem trage la răspundere sau ține sub control, așa cum e scopul central al capitalismului.

Capitalismul și instituțiile sale afectează cele mai personale dimensiuni ale vieții de zi cu zi în moduri care nu le fac vizibile imediat, pe loc. O abordare marxistă ne ajută să vedem conexiunile pe care anterior nu le puteam vedea, să facem legătura dintre cauze și efecte, și să înlocuim arbitrariul și misteriosul cu ce se întâmplp de fapt și cu ce e necesar.

O perspectivă marxistă ne ajută să vedem că nedreptatea își are rădăcina în cauzele sistemice care merg dincolo de alegerea personală, și să vedem evoluțiile cruciale nu ca pe niște evenimente neutre, ci ca pe niște consecințe intenționate ale puterii de clasă și ale interesului de clasă. Marxismul ne arată și cum chiar consecințele neintenționate pot fi utilizate de către cei cu resurse superioarre pentru a servi intereselor lor.

Este Marx încă relevant azi? Doar dacă vreți să știți de ce media distorsionează știrile într-o direcție care e cea mai acceptabilă pentru structurile de putere economică și politică, de ce tot mai mulți oameni de acasă și din străinătate se lovesc de adversitate economică în timp ce banii continuă să se acumuleze în mâinile câtorva indivizi, de ce există atât de multă bogăție privată și sărăcie publică în această țară și în oricare alta, de ce forțele SUA găsesc necesar să intervină în atât de multe regiuni din lume, de ce o economie bogată și productivă oferă recesiuni cronice, șomaj, și neglijarea nevoilor sociale, și de ce mulți deținători de funcții politice nu doresc sau nu pot să servească interesul public. (7)

Unii teoreticieni marxiști s-au cufundat atât de mult în spațiul elitist al agitării abstracte, că rareori par să se atingă realitățile politice de aici, de pe pământ. Ei își petrec timpul vorbind unii cu alții într-un limbaj codificat referențial pe care doar ei îl cunosc, un ritual scolastic pe care Doug Dowd l-a descris așa: Cât de mulți marxiști pot dansa pe capul plus-valorii“.

Din fericire, există alții care nu doar că ne spun despre teoria marxistă dar ne și demonstrează utilitatea ei prin aplicarea ei la realitățile politice. Ei știu cum să facă legăturile dintre o experiență imediată și forțele structurale mai mari care modelează acea experiență. Ei trec de liniile interzise și vorbesc despre puterea de clasă. De aceea, cu toate distorsiunile și suprimările, învățăturile marxiste supraviețuiesc. Deși nu dețin toate răspunsurile, ele au o putere superioară de a oferi explicații, ne spun ceva despre realitatea, spun exact acel ceva de care educația burgheză refuză să vorbească.

Marxismul oferă tipul de adevăruri subversive care provocă frică și îi fac să tremure pe cei din poziții înalte și pe cei puternici, pe cei care trăiesc în vârful muntelui de minciuni.

(1) Această aversiune de a recunoaște realitățile puterii de clasă există chiar și în rândul multora dintre cei care se consideră de stânga; vezi discuția despre teoreticienii despre orice dar nu despre clasă din capitolul următor.

(2) Pe măsură ce o industrie devine tot mai capitalizată, în mod proporțional tot mai mulți bani trebuie investiți pentru a genera un anumit număr de slujbe. Dar afacerea nu e dedicată generării de slujbe. De fapt, capitaliștii în mod constant concep moduri de a reduce forța de muncă. Din 1980 în 1990, numărul net al slujbelor create de cele mai mari corporații din Statele Unite (cele listate în Fortune) a fost zero. Noile slujbe în acea perioadă au apărut de la firmele mai mici, mai puțin capitalist-intensive, de la industria ușoară, industria de servicii și din sectorul public.

(3) Paul Krugman, Peddling Prosperity (New York: W.W. Norton: 1994), 134-35.

(4) Când a fost întrebat ce procedură/metodologie a folosit, un oficial de la Census Bureau i-a spus documentaristului meu că computerele pe care le-au folosit nu puteau lucra cu sume mai mari. Această scuză pare mai mult decât improbabilă, din moment ce atunci când Census Bureau a decis să ridice limita maximală, a făcut asta fără să întâmpine nici o dificultate de calcul. Un alt motiv pe care l-a oferit el a fost confidențialitatea. Date fiind anumite coordonate, cineva cu un venit foarte mare putea fi identificat. În plus, respondenții cu venituri mari și-au subestimat veniturile. Lucrând cu cei 20 la sută ca cei maibogați ” Census Bureau amestecă profesioniștii din vârful clasei de mijloc cu alți oameni care fac undeva la 70.000 de dolari pe an, oameni care sunt oricum dar nu cei mai bogați“.

(5) Pentru informații suplimentare, vedeți “Hidden Holocaust, USA,” în cartea lui Michael Parenti, Dirty Truths (San Francisco: City Lights Books, 1996).

(6) Vezi discuția despre clasă din capitolul următor

(7) Cititorul e invitat să citească și alte cărți pe care le-am scris: Democracy for the Few (Democrație pentru cei puțini), 6th edition, (New York: St. Martin’s Press, 1995); Against Empire/Împotriva imperiului (San Francisco: City Lights Books, 1995); și Dirty Truths/Adevăruri murdare (San Francisco: City Lights Books, 1996).

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s