CAPITOLUL 9: ORICE-DAR-NU-“CLASĂ”: CUM E INTERZIS CUVÂNTUL-CARE-ÎNCEPE-CU-C

  • ultimul capitol din cartea lui Michael Parenti, “Black Shirts and Reds – Rational Fascism and the Overthrow of Communism”, care poate fi descărcată în original şi aici: Blackshirts and Reds by Michael Parenti

“Clasa” este un concept care este cu insistență evitat/interzis și de autorii acceptați oficial, și de mulți din stânga. Când anumite cuvinte sunt eliminate din discursul public, la fel sunt eliminate și anumite gândiri. Ideile disidente devin cu atât mai dificil de exprimat când nu mai sunt cuvinte care să le exprime. „Clasa” este de obicei respinsă ca fiind „un concept marxist depășit” care nu ar mai avea nici o relevanță în societatea contemporană. Este acel cuvânt format din cinci litere care e tratat la fel ca cuvântul vulgar din patru litere.

Odată ce cuvântul-care-începe-cu-C e scos din vocabular, atunci e mai ușor să fie eliminate şi alte concepte politice (de care capitaliştii) nu doresc să se discute public, cum ar fi: privilegiul de clasă, puterea de clasă, exploatarea de clasă, interesul de clasă și lupta de clasă. Și acestea sunt judecate ca nemaifiind relevante, dacă ar fi fost vreodată, într-o societate despre care se spune că ar fi formată din grupuri care interacționaează fluid și care sunt diverse.

Negarea de clasă a clasei

Cei care ocupă cele mai înalte poziţii din straturile bogăţiei și puterii sunt extrem de conștienți de propriile lor interese – de clasă. Deși uneori se contrazic între ei cât se poate de serios şi au păreri diferite asupra anumitor chestiuni, aceştia arată o coeziune impresionantă când vine vorba de protejarea sistemului de clasă existent al puterii corporatiste, proprietății, privilegiului și profitului.

În același timp, ei au grijă să descurajeze conștientizarea de către public a puterii de clasă pe care ei o dețin. Evită constant cuvântul-care-începe-cu-C, mai ales când e folosit cu trimitere la ei înşişi, mai ales când acest cuvânt îi arată pe ei ca făcând parte din „clasa de proprietari”,clasa conducătoare” sauclasa celor cu bani”. Şi le place tare mult când cele mai puțin active politic elemente din clasa de proprietari sunt numite „clasa conducătoare”.

Clasa conducătoare din această țară (SUA) s-a străduit foarte mult să lase impresia că nu ar exista și că nu şi-ar trage partea leului din aproape tot ce există și că nu ar exercita o influență vast disproporționată asupra treburilor națiunii. Asemenea precauții sunt în sine simptomele unei acute conștientizări a intereselor lor de clasă.

Cu toate acestea, cei din clasa conducătoare sunt departe de a fi invizibili. Pozițiile lor de comandă din lumea corporatistă, controlul pe care îl dețin asupra finanțelor internaționale și industriei, deținerea de către ei a instituţiilor de presă majore și influența lor asupra puterii de stat și procesului politic sunt toate chestiuni de discuție publică – la un anumit nivel limitat. (1)

Deși ar părea o simplă chestiune să aplici cuvântul-care-începe-cu-C celor care ocupă cea mai mare parte din toată lumea, ideologia dominantă a clasei respinge orice asemenea analiză ca „teoria conspirației”.

Cuvântul-care-începe-cu-C e tabu e respins şi considerat jargon marxist şi când e aplicat la milioanele de oameni care fac munca societății, şi pentru care, de obicei, primesc salarii mizerabile – clasa muncitoare. Și este absolut interzis să te referi la „clasele de exploatatori și la clasele de exploatați” pentru că atunci vorbești despre chiar esența sistemului capitalist – despre acumularea de bogăție corporatistă în detrimentul muncitorilor.

Cuvântul-care-începe-cu-C este un termen acceptabil când e prefațat de adjectivul liniştitor „de mijloc”. Fiecare politician, publicist și analist va cânta ode clasei de mijloc, preocuparea lor cea mai sinceră şi de suflet.

Mult admirata și deplânsa clasă de mijloc se presupune că ar fi formată din oameni plini de virtuți și care se întrețin singuri, liberi de presupusa neruşinare a celor din clasele cele mai oprimate ale societăţii.

Prin încercarea de a include pe toată lumea în „clasa de mijloc”, acest concept amorf şi convenabil are scopul de a masca exploatarea și inegalitatea existente în relațiile sociale. Este o etichetă de clasă care neagă realitatea puterii de clasă.

Cuvântul-cu-C e permis doar când e aplicat unui alt grup, disperatul segment care trăiește în cele mai de jos straturi ale societății, care obține cel mai puțin din orice în timp ce e învinovățit cu regularitae pentru propria sa victimizare: “clasa de sub societate – underclass”.

Referirile la presupusele deficiențe ale oamenilor din clasa de sub societate sunt acceptabile pentru că ele reafirmă ierarhia socială existentă și justifică tratamentul nedrept acordat de societate celor mai vulnerabile elemente ale sale.

Realitatea de clasă e ascunsă de o ideologie ale cărei dogme ar putea fi sumarizate și demontate după cum urmează

– Crezul spune: Nu există diviziuni de clasă reale în această societate. Cu excepția unor bogați și a unor săraci, cei mai mulți dintre noi facem parte din clasa de mijloc.

– Răspunsul care demontează crezul: Bogăția e concentrată enorm în mâinile a relativ puțini din această țară, în timp ce zeci de milioane muncesc pentru salarii de sărăcire, când munca e tot ce pot să aibă. Prăpastia dintre bogați și săraci a fost întotdeauna enormă și e din ce în ce mai mare începând de la sfârșitul anilor 1970. Cei de la mijloc au îndurat și ei nedreptăți economice din ce în ce mai mari și insecuritate.

– Crezul spune: Instituțiile noastre sociale și cultura sunt entități autonome într-o societate pluralistă, în general libere de orice influențe ale puterii de clasă a bogaților. A gândi altfel înseamnă a susține teorii ale conspirației.

– Răspunsul care demontează crezul: Marea concentrare de avuție exercită o influență asupra tuturor aspectelor vieții, adesea această influență e cea dominantă. Instituțiile noastre sociale și culturale sunt conduse de consilii de directori, care sunt aleși din elita corporatistă, închisă, din care fac parte cei care se aleg între ei. Ei și lichelele lor loiale ocupă cele mai multe poziții de comandă din executivul statului și din alte organisme care stabilesc politicile și manifestă o conștientizare acută a intereselor lor de clasă când modelează politicile internaționale și pe cele domestice. Include politici de tipul General Agreement on Tariffs and Trade (GATT), destinat să taie orice suveranitate democratică mai există în unele ţări. (2)

– Crezul spune: Diferențele dintre bogați și săraci sunt un dat natural, nu există nici o legătură de cauzalitate. Comportamentul individual uman și nu clasa sunt cele care determină performanța umană și schimbarea vieții. Aranjamentele sociale care există sunt o reflectare naturală a unor cicluri neînsufleţite, care nu sunt determinate de acţiunile oamenilor.

– Răspunsul care demontează crezul: Toate ideologiile conservatoare justifică inegalitățile și nedreptățile ca fiind ordinea naturală a lucrurilor, efectul rezultatul inevitabil al naturii umane. Dacă cei foarte bogați sunt în mod natural mult mai capabili decât cei mai mulți dintre noi, de ce trebuie ca ei să fie asigurați şi să li se ofere atât de multe privilegii artificiale prin lege, de ce obțin atât de multe ajutorare, subvenții și alte considerații speciale – pe spatele nostru ?

Talentele lor superior naturale” includ subterfugii neprincipiale și ilegale cum ar fi fixarea de prețuri, manipularea acțiunilor la bursă, insider trading, fraude, evaziune fiscală, impunerea legală a competiției neloiale, spolierea ecologică, produsele dăunătoare și condițiile de muncă nesigure. Ar fi de asteptat ca „oamenii natural superiori” să nu acționeze în asemenea modul hrăpăreţe şi ticăloase. Diferențele dintre talent și capacitate, care există între indivizi, nu scuză crimele și nedreptățile care sunt endemice sistemului de afaceri corporatist.

Teoreticienii ABC

Chiar printre persoanele care în mod normal se identifică ca fiind progresiste se găsește o reținere de a confrunta realitatea puterii de clasă capitaliste. Uneori respingerea cuvântului-cu-C este chiar foarte categorică. La o întâlnire din New York, în 1986, l-am auzit pe sociologul Stanley Aronowitz comentând: “Când aud cuvântul „clasă” îmi vine să casc”.

Pentru Aronowitz, clasa este un concept de o importanță din ce în ce mai mică, folosit de către cei care în mod repetat sunt etichetați “Marxiști rigizi/dogmatici”. (3)

Un alt academician de stânga, Ronald Aronson, într-o carte numită „After Marxism” (După marxism), susține în ciuda tuturor dovezilor care există că clasele în societatea capitalistă au devenit „mai puțin polarizate” și că exploatarea de clasă nu este o chestiune urgentă azi din cauză că sindicatele „au obținut puterea de a-i proteja pe muncitori și de a influenţa politicile sociale”. Asta, într-o vreme când multe sindicate sunt distruse, muncitorii sunt reduși la statutul de lucrători zilieri, și prăpastia dintre venituri e cea mai mare din decenii.

Mulți care pretind că ar fi de stânga sunt atât de vehement anti-marxiști că ajung să susțină orice concept care poate fi imaginat, cu excepția puterii de clasă, pentru a explica ce se întâmplă în lume. Ei sunt teoreticienii „orice-dar-nu clasă” (ABC – în engleză, „Anything But Class”) care, deși nu sunt aliați cu conservaotrii în privinţa celor mai multe chestiuni politice, joacă un rol esenţial în amorțirea conștiinței de clasă a muncitorilor. (4)

Teoreticienii „stângii” ABC spun că noi acordăm prea multă atenție clasei. Cine face asta mai exact? Dacă analizăm principalele publicații academice, jurnalele radicale, și conferințele profesorilor socialiști cu greu vom da de vreo analiză de clasă de orice tip. Departe de a acorda prea multă atenție puterii de clasă, cei mai mulți autori și comentatori din SUA încă nici n-au descoperit că aceasta există. Deși atacă o stângă marxistă mai degrabă minusculă, teoreticienii „stângii” ABC ar dori să ne facă să ne imaginăm că ei duc o luptă curajoasă împotriva hoardelor de marxiști care domină discursul intelectual din această țară – asta e doar o altă halucinație pe care acești teoreticieni ABC o au în comun cu conservatorii.

În eforturile lor neobosite de a găsi o șmecherie conceptuală care să reducă la tăcere analiza de clasă a marxismului, teoreticienii ABC au pedalat ani și ani asupra unei false dihotomii între un Marx tânăr (culturalist, umanist, bun) și un Marx mai bătrân (dogmatic, economist, rău).

Profesorul marxist Berteli Oilman observă că această contrapunere artificială transformă o evoluție relativ minoră în scrierile lui Marx într-o schismă între două moduri de gândire care ar avea puține în comun unul cu altul.

Unii teoreticieni ABC s-au chinuit tare mult să promoveze scrierile fostului lider al Partidului Comunist din Italia, Antonio Gramsci, ca o sursă de teorie culturală care ar fi contracarat analiza de clasă marxistă. (vezi, de exemplu, publicații ca revista Telos a lui Paul Piccone, în timpul deceniului 1970 și la începutul anilor 1980.) Gramsci, susțin ei, ar fi respins perspectiva “economistă” a lui Marx și Lenin și nu ar fi considerat conflictul de clasă ca fiind un concept central, preferând să dezvolte o „analiză mult mai nuanțată”, bazată pe hegemonia culturală. Cum ar veni, ei l-au transformat pe Gramsci într-un „Marxist pe care poți să-l aduci acasă, la cină, la părinți”, așa cum s-a exprimat istoricul T.J. Jackson. Iar Christopher Phelps a adăugat: “Gramsci a fost transformat în ceva cuminte, domesticit, denaturat – o umbră a acestui revoluționar. Academicienii, care încearcă să justifice retragerea lor în teorii foarte confuze şi obscure, au creat iluzii și fantezii despre activitatea lor „contra-hegemonică”. Au creat un Gramsci mitic care ar avea părerile pe care Gramsci cel real nu le-a avut niciodată, inclusiv o opoziție față de organizarea socialistă revoluționară de tipul celei pe care el, inspirându-se din Lenin, o considera indispensabilă în realitate” (Monthly Review, 11/95).

Gramsci însuși ar fi considerat modul în care teoreticienii ABC îl reprezintă ca fiind foarte eronat. El nu a tratat niciodată cultura și clasa ca excluzându-se reciproc, ci a văzut hegemonia culturală ca fiind un instrument vital al clasei conducătoare. Mai mult, a ocupat o poziție proeminentă de responsabilitate în Partidul Comunist Italian și s-a considerat pe sine ferm ca aparținând taberei marxist-leniniste.

În măsura în care clasa primește vreo atenție în științele sociale academice, în sociologia pop, și în comentariile din presă, atunci e redusă la un fel de trăsătură demografică sau de statut ocupațional. Astfel, sociologii se referă la clasa de mijloc de sus, la clasa de mijloc de jos și altele asemenea. Redusă la o trăsătură demografică, afilierea de clasă cu siguranță pare să aibă o relativ scăzută greutate politică. Societatea însăși devine o configurare pluralistă a statutului grupurilor. Clasa nu este un subiect interzis, tabu, dacă e ruptă de procesul exploatator de acumulare capitalistă. Atât cercetătorii sociali cât și „stânga” Orice-Dar-Nu-Clasă nu sunt în stare să țină cont de dinamica inter-relației care dă claselor semnificația pe care o au în realitate.

Prin contrast, marxiștii tratează clasa ca un concept cheie în întreaga ordine socială cunoscută sub numele de capitalism (și la fel fac și când discută de feudalism sau de sclavie), concentrându-se asupra proprietății mijloacelor de producție (fabrici, mine, puțuri de petrol, agribusinesses etc) și asupra nevoii celor care nu au proprietate privată de a-și vinde puterea de muncă în condiţii care sunt ultra favorabile angajatorului.

Clasa își primește semnificația din procesul de extracție al surplusului.

Relația dintre muncitor și proprietar este în mod esențial una de exploatare, care implică transferul constant de avuție de la cei care muncesc (dar care nu dețin proprietate privată) la cei care dețin proprietate privată (dar nu muncesc). În acest mod, unii oameni devin tot mai bogați și tot mai bogați fără să muncească, sau făcând doar o fracțiune din munca ce-i îmbogățește, în timp ce alții trudesc toată viața numai ca să nu se aleagă cu nimic sau cu foarte puțin.

Atât cercetătorii sociali dogmatici cât și teoreticienii „stângii” ABC tratează diversele facțiuni sociale din interiorul unei clase non-capitaliste ca fiind clase în sine, așa ajung să vorbească despre clasa „blue-collar”, “clasa de profesioniști” și altele. Făcând asta, ei pretind că ar lăsa în urmă un model „reducționist”, dualist-marxist al claselor. Dar ce poate fi mai reducționist decât să ignori dinamica fundamentală a puterii economice și conflictul dintre capital și muncă?

Ce poate induce în eroare mai mult decât să tratezi grupurile ocupaționale ca fiind clase autonome, de sine stătătoare, acordând atenție fiecărui grup social din societatea capitalistă cu excepția clasei capitaliste, și fiecărui conflict social cu excepția conflictului de clasă?

Atât teoreticienii convenționali cât și cei ai „stângii” ABC au mari dificultăți în a pricepe faptul că crearea de forme sociale manageriale sau tehnocratice nu constituie nici o schimbare fundamentală a relațiilor de proprietate din capitalism, nici o creare de noi clase. Profesioniștii și managerii nu sunt o clasă autonomă de sine stătătoare. Mai degrabă, ei sunt muncitori mentali care trăiesc mult mai bine decât restul angajaţilor, dar care tot slujesc procesul de acumulare capitalistă, în numele proprietarilor corporatiști.

Lupta de clasă de fiecare zi

Pentru a susține părerea lor că clasa (în sensul Marxist) ar face parte din trecut, teoreticienii ABC în mod repetat susțin că nu va exista o revoluție a muncitorilor în Statele Unite în viitorul previzibil. (Am auzit acest sentiment exprimat la trei seminarii diferite în timpul unei „Conferințe despre Gramsci” la Amherst, Massachusetts, în aprilie 1987.)

Chiar dacă am fi de acord cu această profeție, tot trebuie să ne întrebăm cum se face că ea devine fundamentul pe baza căruia analiza de clasă e respinsă și pe baza căruia se trage concluzia că nu există așa ceva ca exploatarea muncitorilor de către capital și nici o opoziție, faţă de această exploatarea, din partea oamenilor care muncesc pentru a putea trăi.

Revoluția feministă care intenționa să transforme întreaga noastră societate patriarhală până acum nu s-a materializat, totuși nici o persoană progresistă nu înțelege din asta că sexismul este o himeră sau că luptele pentru egalitatea de gen nu sunt importante. Faptul că muncitorii din Statele Unite nu se apucă să ridice baricade pe străzi (n.t.: au început să facă asta în ultimii ani) nu înseamnă că lupta de clasă ar fi un mit. În societatea de azi, asemenea lupte pătrund și se fac simțite în toate activitățile de la locul de muncă. Angajatorii fără încetare îi atată pe muncitori, iar muncitorii constant luptă împotriva angajatorilor.

Războiul de clasă al capitalului e dus prin sentințe ale tribunalelor, prin legi împotriva muncitorilor, prin represiunea comisă de poliție, prin distrugerea sindicatelor, prin încălcarea contractelor, prin impunerea de lagăre de muncă, prin falsificarea normării timpului de lucru, prin violarea normelor de protecție a muncii, prin hărțuirea și concedierea muncitorilor care manifestă rezistență, prin tăierea de salarii și drepturi, prin atacarea fondurilor de pensii, prin concedieri în masă, prin închiderea de fabrici.

Muncitorii luptă împotriva acestora prin organizarea de sindicate, prin greve, prin boicoturi, prin demonstrații publice, prin acțiuni la locul de muncă, prin coordonarea absenteismului, prin sabotarea la locul de muncă.

Clasa are o dinamică care trece dincolo de vizibilitatea sa imediată.

Chiar dacă suntem sau nu conștienți de ele, realitățile de clasă pătrund peste tot în societatea noastră, determinând o mare parte din capacitatea noastră de a ne urmări interesele.

Puterea de clasă este un factor care are forța de a stabili agenda politică, de a selecta liderii, de a relata știrile, de a finanța știința și educația, de a distribui asistența medicală, de a distruge mediul înconjurător, de a ține salariile la un nivel scăzut, de a se opune egalității de gen și de rasă, de a vinde timpul liber, divertismentul și artele, de a propaga mesaje religioase, de a suprima disidenții, de a defini chiar realitatea socială.

Teoreticienii ABC văd clasa muncitoare nu doar incapabilă de revoluție, dar și ca pe o clasă care ar fi pe cale de dispariție, a cărei importanță ca formațiune socială ar fi în declin. Oricine care încă mai crede că clasa este de o importanță primară este etichetat marxist radical, care e vinovat de „economism” și „reducționism” și care ar fi incapabil să țină pasul cu vremurile „post-marxiste”, „post-structuraliste”, „post-industrialiste”, „post-capitaliste”, „post-moderniste” și „post-deconstrucționiste”.

Este ironic că unii intelectuali de „stânga” ar diminua lupta de clasă ca fiind în general irelevantă chiar în momentul în care puterea de clasă devine din ce în ce mai transparentă, chiar în momentul în care concentrarea corporatistă și acumularea de profit e mai rapace decât niciodată, și sistemul de taxe a devenit din ce în ce mai regresiv și mai opresiv, în care transferul de venituri către cei din clasa conducătoare e din ce în ce mai accelerat, în care bunurile sectorului public sunt privatizate, în care banii corporatiști exercită un control din ce în ce mai mare asupra procesului politic, în care oamenii de acasă și din străinătate muncesc tot mai mult pentru tot mai puțin, și în care în toată lumea sărăcia crește cu o rată mai mare decât populația în general.

Există unii neoconservatori de centru și din curentul principal care manifestă o conștientizare mai bună a luptei de clasă decât sunt capabili s-o facă teoreticienii „stângii” ABC. De exemplu, fostul editor general al New York Times, A. M. Rosenthal, vede că ofensiva dusă de partidul republican de a tăia și arde” programele sociale ca fiind „nu doar o rețetă pentru lupta de clasă, ci chiar începutul acestei realități a luptei de clasă” (New York Times, 3/21/95). Rosenthal citează un finanțator de pe Wall Street, Felix Rohatyn, care observă că „marii beneficiari ai expansiunii noastre economice au fost proprietarii de valori financiare” în ceea ce se arată a fi „un transfer gigantic de avere de la muncitorii americani din clasa de mijloc, cu calificări mai slabe, către proprietarii de valori de capital și către noua aristocrație tehnologică”. Din ce în ce mai mult, „oamenii muncii văd că sunt reduşi la niște simple instrumente temporare care pot fi angajate sau concediate pentru a proteja profiturile și pentru a crea valoare pentru acționar‘”.

Spune foarte mult despre intelectualiistângii” ABC (Orice-Dar-Nu-Clasă) când unii care aparţin structurilor politice, cum sunt Rosenthal și Rohatyn, le dau „clasă”.

Agățându-se de orice pentru a evita clasa, stângiștii din SUA au dezvoltat o arie de grupuri identitare care sunt centrate în jurul chestiunilor legate de etnie, gen, cultură și stil de viață. Aceste grupuri tratează suferințele lor ca fiind ceva separat de lupta de clasă, și nu au aproape nimic de spus despre nedreptățile de clasă din ce în ce mai brutale, politico-economice, comise împotriva tututor. Grupările identitare au tendința să accentueze ce le distinge și să se separe unele de altele producând rupturi în acest mod în interiorul mișcărilor de protest. Cu siguranță, ele au contribuții importante în legătură cu chestiunile care le interesează în mod particular, chestiuni care sunt adesea ignorate de ceilalți. Dar ele nu ar trebui să minimalizeze interesele comune, să nu ignore că toți avem același dușman de clasă cu care ne confruntăm.

Forțele care impun nedreptățile de clasă și exploatarea economică sunt aceleași care propagă rasismul, sexismul, militarismul, devastarea ecologică, homofobia, xenofobia și altele asemenea.

Oamenii ar putea să nu dezvolte o conștiință de clasă dar tot sunt afectați de puterea, privilegiile și handicapurile legate de cum e distribuită bunăstarea și avuția în societate. Aceste realități nu sunt anulate de rasă, gen sau cultură. Acești factori operează în interiorul societății de clasă în întregul ei. Exigențele puterii de clasă și exploatării modelează realitatea socială în care noi toți trăim. Rasismul și sexismul ajută la crearea unor categorii super exploatate de muncitori (minoritățile și femeile) și reimpun noțiuni de inegalitate care sunt atât de vitale funcționării sistemului capitalist.

A îmbrățișa analiza de clasă nu înseamnă a nega semnificația chestiunilor legate de identitate, ci de a vedea cum acestea relaționează între ele și cu structura generală a puterii economico-politice. O conștientizare a relațiilor de clasă aprofundează înțelegerea culturii, rasei, genului și altora asemenea.

Bogăția și puterea

Pentru ca o minoritate să trăiască în şi mai mare opulență, milioane de oameni muncesc din greu toată viața, niciodată nu sunt liberi de nesiguranța financiară, și asta are costuri enorme asupra calității vieții lor. Plângerea nu e că cei mai bogați au mult mai mult decât restul ci că super abundența lor și acumularea lor fără sfârșit se face în detrimentul celorlalți și a orice altceva, inclusiv în detrimentul comunităților noastre și mediului înconjurător.

Marile concentrații de bogăție dau clasei proprietarilor controlul nu doar asupra vieții a milioane de oameni dar și asupra ordinii civice în sine. Banii sunt un ingredient necesar care le dă bogaților o influență politică imensă, monopolul asupra proprietății mass-media, accesul lor la lobiști și la funcții înalte în stat.

Pentru cei care o posedă, avuția enormă aduce și prestigiu social și dominație culturală, inclusiv participare în consiliile de guvernare ale fundațiilor, universităților, muzeelor, instituțiilor de cercetare și școlilor profesionale.

La fel, absența banilor este ceea ce face ca cei care nu au și au puțin să trăiască lipsiți de putere să nu aibă acces la media națională și asta le limitează sever influența asupra celor care iau deciziile politice.

Cum prăpastia dintre corporatiștii bogați și ceilalți crește tot mai mult, oportunitățile pentru o conducere populară se diminuează.

Se discută mult despre „cum să echilibrăm libertatea cu securitatea”.

Istoria oferă numeroase exemple de lideri care în numele securității naționale au fost gata să distrugă cele câteva libertăți prețioase pe care oamenii le-au câștigat după generații de luptă.

Provocările la ordinea socială a privilegiaților sunt tratate ca atacuri asupra întregii ordini sociale, o aruncare în haos și violenţă. Măsurile represive sunt declarate necesare pentru a proteja oamenii de pericolele teroriștilor, subversivilor, roșilor și altor inamici presupuși, atât din străinătate cât și interni.

Din nou și din nou ni se cere să alegem între libertate și securitate când de fapt adevărul e că nu există securitate fără libertate. Atât în dictaturi cât și în democrații, agențiile de „securitate națională”, acționând în secret și fără să poată fi trase la răspundere, au încălcat şi au distrus în mod regulat libertatea noastră și securitatea noastră, practicând orice formă cunoscută de represiune, corupție și înșelătorie.

Odată în controlul statului, interesele plutocratice pot folosi un sistem de taxare regresivă pentru a face ca publicul să plătească pentru agențiile de represiune care sunt esențiale pentru dominația elitei. Totuși guvernarea democratică poate pune nişte probleme pentru clasa conducătoare, pentru că incită la tot felul de cerințe populare și impune restricți aspra Marilor Afaceri de a dispune de piețe pe care să le învârtă cum vor ele. Din acest motiv, căpitanii capitalismului și publiciștii lor conservatori susțin și un stat puternic înarmat cu orice tip de putere intrusivă și un guvern slab incapabil să oprească abuzul corporatist sau să servească nevoile populației obișnuite.

Dincolo de imperativele sistemice care fac ca sistemul capitalist să fie unul bazat pe acumularea infinită, trebuie să admitem că aceasta e forța motrice a lăcomiei de clasă. Avuția e un drog. Nu există limită la cantitatea de bani pe care unii doresc să o acumuleze. Cea mai bună securitate oferită bogaților e să devină și mai bogați, să adune posesiuni după posesiuni, să își dea lor auri sacra fames, blestemul lăcomiei pentru aur, dorința pentru mai mulți bani, o cantitate de bani pe care ei înşişi o pot consuma doar în 1000 de vieți de opulenţă nelimitată, să nu dorească nimic altceva decât și mai mulți bani.

Bogăția cumpără fiecare privilegiu și confort în viață, faima averii, îl ridică pe posesor la cea mai înaltă stratosferă, o expresie a uluirii şi admiraţiei de sine, o expansiune a granițelor egoului, o expansiune a unei persone dincolo de mormântul ei, ceea ce-i face pe unii să se simtă aproape invulnerabili în fața timpului și mortalității.

Bogăția e căutată fără nici o reținere morală. Cei foarte bogați încearcă să zdrobească pe oricine se opune acumulării lor nelimitate, lipsită de inimă și de principii. Ca un drog, banii sunt căutați într-un mod obsesiv, îngust, arătând o indiferență totală pentru ce e bine și rău, drept și nedrept, o indiferență de a ține cont de interesele altor oameni – și chiar și de a-și ignora propriile interese. E ceva care merge dincolo de alimentarea unei dependenţe obişnuite. (9)

Capitalismul este un sistem rațional, un sistem foarte bine calculat de maximizare a puterii și profiturilor, un proces de acumulare ancorat în obsesia materială a cărei consecinţă în mod fundamental e iraţională: devorarea sistemului însuși și a orice altceva împreună cu el.

Eco-apocalipsa, un act de război de clasă

În 1876, colaboratorul lui Marx, Frederich Engels, a ofeirt o prevenire profetică: “Să nu ne flatăm prea mult cu cucerirea umană asupra naturii. Pentru că fiecare cucerire își ia răzbunarea asupra noastră. Cu fiecare pas, ni se amintește că în nici un caz nu dominăm asupra naturii ca un cuceritor asupra unui popor străin, ca cineva care stă în afara naturii – dar că noi, carne și sânge și creier aparținem naturii, existăm în mijlocul ei …”

Cu accentul nelimitat asupra exploatării și expansiunii, și cu indiferența față de costurile asupra mediului, capitalismul pare determinat să se poziţioneze în afara naturii. Esența capitalismului, rațiunea sa de a fi, este să convertească natura în mărfuri și mărfurile în capital, să transforme pământul viu în avuție neînsuflețită.

Acest proces de acumulare de capital produce devastare asupra sistemului ecologic global. Tratează resursele de susținere a vieții planetei (pământul arabil, apa potabilă, pădurile tropicale, peștii, oceanele, râurile și calitatea aerului) ca ingrediente care să asigure o aprovizionare nelimiată, de a fi consumate sau otrăvite după bunul plac. Prin urmare, sistemul de susţinere a întregii ecosfere – stratul subțire de aer respirabil al planetei, apa și pământul fertil – sunt în pericol de a fi distruse total, iar existența și reproducerea lor sunt amenințate de încălzirea globală, de eroziunea masivă și de distrugerea stratului de ozon.

Încălzirea globală este cauzată de deforestarea tropicală, de emisiile toxice ale mașinilor, și de alte emisii ale hidrocarburilor, care generează un efect de seră şi țin căldura aproape de suprafața pământului. Această căldură masată alterează chimia atmosferică și modelul climatic pe toată planeta, provoacă secete record, inundații, valuri tsunamice, furtuni de zăpadă, uricane, valuri de căldură, și mari pierdeeri ale umezelii solului. Știm că planeta nu are o abilitate nelimitată de a absorbi căldura cauzată de consumul de energie.

O altă catastrofă potențială este reducerea stratului de ozon care ne protejează de razele ucigătoare ale soarelui. Peste 2,5 miliarde de tone de chimicale care distrug ozonul sunt emise în atmosfera pământului în fiecare an, și asta rezultă în radiații ultra-violete excesive care cauzează o rată alarmantă a cancerului de piele și a altor boli. Radiațiile din ce în ce mai mari distrug copacii și reliefurile de corali, și distrug fitoplactonul

https://ro.wikipedia.org/wiki/Fitoplancton

oceanelor adică sursa a jumătate din oxigenul planetei.

Dacă oceanele mor, murim și noi.

În același timp, creșterea poluării a determinat apariția ploilor acide, eroziunea fertilității solului, distrugerea resurselor de apă, distrugerea pășunilor, și distrugerea totală a multor specii, iar acest proces se va accelera.

În 1970, în ceea ce era numită atunci „Ziua mediului”, președintele Richard Nixon a recitat: “Ce creatură ciudată e omul că își distruge propriul său cuib”. Cu această constatare, Nixon spera să propage mitul că criza ecologică cu care ne confruntăm ar fi o chestiune de comportament individual irațional și nu una sistemică şi care are o magnitudine socială.

Adevărul e că problema nu ține de alegerea individuală ci de sistemul care impune asupra indivizilor alegerile pe care le fac şi le prefigurează. În spatele crizei ecologice se află realitatea interesului de clasă și a puterii. Un capitalism care se extinde mereu și o ecologie fragilă, finită sunt pe cale să se ciocnească în ceea ce va fi o calamitate. Nu este adevărat că interesele economice și politice ale clasei conducătoare sunt într-o fază de negare a acestei realități. Departe de a nega această realitate, ele sunt într-o stare de antagonism total față de cei care cred că planeta este mult mai importantă decât profiturile corporatiste.

Prin urmare, îi defăimează pe ecologiști ca „eco-teroriști”, “gestapoul EPA”, “alarmiștii de ziua pământului”, “cei care îmbrățișează copacii” și susținătorii „isteriei ecologiste șiaplaudaci liberali”.

Unii dintre activiștii ecologiști din această țară au fost victimele atacurilor teroriste comise de agresori care nu au fost vreodată identificați, cu toleranța implicită a autorităților poliției și statului. (10) Autocrații din țări ca Nigeria, care sunt mână în mână cu companiile de petrol care poluează, au dus un război brutal împotriva ecologiștilor, și au mers atât de departe că l-au spânzurat pe liderul popular Ken Saro Wiwa.

În ultimii ani, conservatorii din Congres și din afara Congresului, incitați de lobiștii corporatiști, au susținut măsuri care

(1) vor opri agenția de protecție a mediului să interzică deversarea deșeurilor toxice în lacuri și porturi

(2) să elimine cea mai mare din teritoriul mlăștinos care era păstrat ca rezervație,

(3) să elimine total orice reglementare privind producția de clorofluorocarburi care distrug stratul de ozon,

(4) au eliminat total standardele de respectare a apei curate și a aerului curat,

(5) au deschis o rezervație artică, sălbatică, neatinsă până atunci, din Alaska pentru a se fora după petrol și gaz,

(6) au tăiat finanțările pentru a ține deșeurile toxice în afara râurilor și plajelor,

(7) au privatizat și au deschis parcurile naționale pentru dezvoltarea comercială,

(8) au predat ultimele păduri seculare care mai existau industriașilor, și

(9) au anulat legea care proteja speciile pe cale de dispariție.

În total, au susţinut pe față intenția de a eviscera toate protecțiile noastre de mediu, oricât de insuficiente erau acestea oricum.

Conservatorii susțin că nu ar exista nici o criză de mediu. Progresul tehnologic va continua să facă viața mai bună pentru tot mai mulți oameni – susţin ei. (11)

Ar trebui să ne întrebăm de ce interesele bogaților și puternicilor aleg această cale sinucigașă pentru toată lumea de distrugere a mediului înconjurător. Pot distruge protecția socială, drepturile sociale, locuințele publice, educația publică, transportul public, asiugurările publice de sănătate cu impunitate, pentru că ei și copiii lor nu sunt lipsiți de accesul la siguranța vieții, educație, sănătate, transport, având suficiente mijloace pentru a procura aceste lucruri pentru ei înșiși. Dar cu mediul înconjurător e o poveste cu totul diferită. Conservatorii bogați și lobiștii lor corporatiști trăiesc pe aceeași planetă poluată ca restul lumii, mănâncă aceeași mâncare cu chimicale, și respiră același aer plin de toxine.

De fapt, ei nu trăiesc chiar ca restul lumii. Ei trăiesc într-o realitate de clasă total diferită, locuiesc în locuri unde aerul e cumva mai respirabil decât în zonele unde trăiesc cei cu venituri mici și medii. Au acces la mâncare care e cultivată organic și e pregătită special. Gropile de gunoi unde se aruncă deșeurile toxice și autostrăzile nu sunt de obicei în apropierea cartierelor lor de lux.

Pesticidele nu sunt aruncate asupra copacilor și grădinilor lor. Deforestarea nu le transformă moșiile şi nici stațiunile lor de vacanță în deșert. Chiar și când ei sau copiii lor sunt loviți de o boală cumplită, cum e cancerul, ei nu sunt în stare să vadă că între această boală și factorii de mediu există o legătură – deși oamenii de știină acum cred că cele mai multe cancere sunt determinate de factori cauzați de oameni. Ei neagă că problema e mai mare decât o percep ei pentru că ei înșiși sunt cei care sunt sursa acestei probleme și o mare parte din averea lor se datorează provocării acestei probleme.

Dar cum pot nega ameninarea unei apocalipse ecologice care va fi determinată de distrugerea stratului de ozon, de încălzirea globală, de dispariția solului fertil, de oceanele care mor? Elitele care domină vor să vadă viața pe pământ, inclusiv a lor, distrusă? Pe termen lung, ei într-adevăr vor fi victimele propriilor lor politici, dar ne trag și pe noi după ei.

Însă la fel ca noi toți, ei nu trăiesc pe termen lung, ci aici și acum. Pentru interesele clasei conducătoare miza e ceva care ține mai mult de câștigul lor imediat decât preocuparea față de ecologia globală. Pentru cei din clasa conducătoare, miza e acumularea de capital. Soarta biosferei este o abstracție în ce-i privește, când e comparată cu soarta propriilor lor investiții.

Mai mult, poluarea aduce profit, iar ecologia costă. Fiecare dolar pe care o companie trebuie să-l cheltuie pentru protejarea mediului înseamnă un dolar mai puțin din profit. Este mult mai profitabil să trateze mediul înconjurător ca și cum ar fi o fosă septică, în care pot arunca mii de chimicale otrăvitoare care ajung în atmosferă în fiecare an, în care pot arunca deșeurile toxice industriale, transformând râurile în canale de colectare a deșeurilor. Beneficiul pe termen lung pentru protejarea unui râu care trece printr-o comunitate (unde poluatorii corporatiști nu trăiesc oricum) nu are aceeași greutate cum are câștigul imediat care vine din moduri de producție care distrug mediul.

Sistemele solare, eoliene și de folosire a valurilor ar putea evita un dezastru ecologic, dar ele ar falimenta marile carteluri de petrol. Șase din cele 10 cele mai mari corporații industriale sunt implicate în primul rând în producția de petrol, benzină, și alți combustibili pentru mașini. Poluarea provocată de acești combustibili înseamnă profituri de miliarde. Formele de producție ecologice și sustenabile amenință aceste profituri.

Un câștig imens și iminent pentru o persoană este o considerație cu o greutate mult mai mare decât o pierdere difuză care e arucată în spatele întregii populații. Costul transformării unei păduri într-un deșert are o mică greutate în fața profiturilor care sunt obținute din exploatarea lemnului.

Acest conflict între câștigul imediat privat pe de o parte și beneficiul public îndepărtat pe de altă parte operează chiar și la nivelul consumatorului individual. Astfel, este interesul pe termen lung al oricărui om să nu folosească o mașină cu motor cu combustibil care contribuie mai mult la devastarea mediului decât oricare alt articol de consum. Dar avem o nevoie urgentă de transport pentru a ajunge la muncă sau pentru a face orice altceva avem nevoie să facem, așa că cei mai mulți dintre noi nu avem altă opţiune decât să folosim mașinile personale.

Cultura mașinii” demonstrează cum criza mediului nu este în primul rând o chestiune individuală a omului care își distruge propriul său cuib. În cele mai multe cazuri, „alegerea” de a folosi o mașină nu e deloc o alegere. Transportul de masă, public, prietenos cu mediul, și mai puțin costisitor al vehiculelor electrice a fost distrus în mod deliberat începând cu campaniile din deceniul 1930 duse în toată țara de industriile de petrol, auto și cauciucuri. Corporațiile implicate în transport au pus “America pe roți” cu scopul de a maximiza costurile de consum pentru public și profiturile pentru ele însele, iar mediul și alte lucruri importante să se ducă dracului.

Interesele enorme ale corporațiilor gigantice multinaționale au avut o greutate mai mare decât predicțiile sumbre privind criza ecologică. Oameni respectabili de afaceri au refuzat să se lase prinși în „isteria” legată de mediu și preferă să-și acumuleze profiturile personale și averile. Pe lângă asta, mereu pot fi găsiți niște experți care să nege toate dovezile și să susțină că lucrurile nu sunt clare, că nu stau așa și că nu ar exista nici o dovadă categorică pentru a susține semnalele de alarmă. Dovada categorică în acest caz va veni numai când vom ajunge în punctul din care nu va mai exista nici o scăpare.

Ecologia e profund subversivă capitalismului. Are nevoie de o producție planificată, pe care planeta să o poată susține, și nu de producția rapace nereglementată. Are nevoie de consum economic și nu de consumerism artificial, stimulat și mereu în expansiune. Cere sisteme de energie cu costuri mici și nu sisteme de energie profitabile, cu costuri mari și care poluează masiv. Implicațiile ecologiei pentru capitalism sunt prea dezastruoase pentru ca un capitalist să le poată accepta.

Cei din cercurile înalte, care în trecut au angajat găștile de fașciști, Cămășile Negre, să distrugă democrația, de teamă că interesele lor de clasă erau amenințate, nu au nici o problemă să facă la fel împotriva „eco-teroriștilor”. Ce care au dezlănțuit războaie pline de cruzime împotriva Roșilor nu au nici o jenă să declanșeze un război împotriva verzilor. Cei care ne-au adus salarii de sărăcire, exploatare, șomaj, oameni care sunt abandonați elementelor naturii pe străzi, decădere urbană și alte condiții economice opresive nu au nici o problemă să ne aducă și o criză ecologică fatală. Plutocrații sunt mai legați de bogăția lor decât de pământul pe care trăiesc, sunt mai preocupați de soarta averilor lor decât de soarta planetei. (12)

Lupta pentru mediu este o parte din lupta de clasă în sine, un fapt care pare să fi scăpat din vedere multor ecologiști. Eco-apocalipsa care ne amenință pe toți e un act al unui război de clasă. A fost creată de către și pentru beneficiul celor puțini, în detrimentul celor mulți. Necazul e că de data aceata actul de război de clasă ar putea să ne doboare pe toți, odată pentru totdeauna.

În relația dintre bogăție și putere, miza nu e doar dreptatea economică, ci chiar democrația și supraviețuirea biosferei. Din păcate, lupta pentru democrație și pentru sănătate ecologică nu va fi susținută de teoreticienii la modă, plini de jargoane, ABC – Orice-Dar-Nu-Clasă – care tratează clasa ca un concept demodat și care par gata să țină cont de orice dar nu de realitățile puterii capitaliste. Aici ei nu sunt diferiți de ideologia dominantă pe care susțin că ar contracara-o.

Ei sunt cei care au nevoie să vină cu picioarele pe această planetă. Singura forță de opoziție care ar putea determina ca lucrurile să se întoarcă într-o direcție eventual mai bună sunt cetățenii informați și mobilizați. Oricare ar fi defectele lor, oamenii sunt cea mai bună speranță pe care o avem. Chiar sunt. Indiferent că cei din clasele conducătoare mai poartă sau nu Cămășile Negre fasciste, indiferent dacă oponenții lor mai sunt Roșii, la lutta continua, lupta continuă, azi, mâine și cât va ține istoria.

(1) Pentru o analiză mai detaliată a modului în care clasele conducătoare distrug resursele vezi „Democracy for the Few” (Democraţie pentru cei puţini) a 6-a ediţie (New York: St. Martins Press, 1995).

(2) Pentru o analiză a ceea ce înseamnă GATT, vezi „Against Empire” (Împotriva Imperiului) (San Francisco: City Lights Books, 1995).

(3) Aronowitz și unii academicieni „de stânga” atacă mereu marxismul prin producerea de exegeze hiperteoretizate într-un domeniu numit „studii culturale”. Faptul că scrierile lor, adesea impenetrabile, nu prea au legătură cu lumea reală a fost demonstrat în 1996 de fizicianul Alan Sokal, care și el e un om de stânga, care a scris o parodie a studiilor culturale și a trimis-o revistei lui Aronowitz, Social Text, o revistă dedicată articolelor care se specializează în verbiaj umflat, în afirmații pendante și în elitism academic. Articolul lui Sokal era plin de jargoane obscure, dar la modă, și de note de subsol cu referi la

Jacques Derrida și chiar la Aronowitz. Pretindea că ar fi o „expunere epistemică” a “recentelor evoluții din gravitatea quantum” și „a multitudinii spațiu-timp” șia categoriilor fundamentale conceptuale ale științei anterioare” care au devenit „problematizate și relativizate” prin “profundele implicații pentru conținutul unei științe din viitor, post-moderne și eliberatoare”. Mai mulți editori ai Social Text au citit și au acceptat articolul pe care l-au publicat ca fiind o serioasă contribuție. Dar după ce l-au publicat, Sokal a dezvăluit că articolul său nu conținea altceva decât tâmpenii fabricate carenu respectau nici un standard al dovezilor și logicii”. Sokal a vrut să demonstreze de fapt că editorii revistei erau ei înșiși atât de profund cufundați într-un discurs pretențios și inflamat că nu mai erau în stare să distingă între un efort veritabil intelectual și o parodie prostească. Aronowitz a răspuns numindu-l pe Sokal “necitit și pe jumătate needucat” (New York Times, 5/18/96). Asta ne amintește de comentariul lui Robert McChesney: “La unele universităţi, chiar termenul de „studii culturale” a devenit o sursă neîncetată de bancuri. Semnifică o documentare pe jumătate făcută, auto-glorificare, și pretenții de farsă. În cel mai rău caz, susținătorii acestor noi studii culturale la modă sunt incapabili să-și apere lucrările, așa că nici nu se mai obosesc să facă asta, doar susțin că cei care-i critică au rămas agățați de noțiuni demodate cum ar fi dovezile, logica, știința și raționalitatea” (Monthly Review, 3/96). După opinia mea, unul din principalele efecte ale studiilor culturale e să abată atenția de la realitățile vitale ale puterii de clasă, acele chestiuni „demodate” care-i fac pe Aronowitz și pe asociații săi să cască.

(4) Ca prim exemplu, vedeți proza sforăitoare, pretențioasă a unor teoreticieni „stângiști” anticomuniști, cum ar fi Ernesto Laclau și Chantal Mouffe, ambii fiind tratați cu reverență de cei mai mulți rivali ai lor din această țară. O recentă găselniță a „stângii” intelectuale ABC este “post-modernismul”, care susține că principiile raționalității și dovezilor din timpurile moderne nu se mai aplică; ideologiile cu istorie îndelungată și-au pierdut relevanța la fel cum și-a pierdut importanța și cea mai mare parte a economiei politice și a istoriei; și că nu poate spera nimeni să dezvolte o critică credibilă a forțelor de clasă și instituționale. Deși pretind că ar căuta noi „înțelesuri”, post-moderniștii sunt o altă categorie a vechilor teoreticieni anti-clasă, atât din stânga cât și din dreapta. Pentru o analiză și critică în acest sens, vezi Ellen Meiksins Wood și John Bellamy Foster (eds.), “In Defense of History” (New York: Monthly Review Press, 1977).

(5) Unele publicații care pretind că ar fi de stânga, cum e cazul Dissent, New Republic, New Politics, Telos, In These Times și Democratic Left adesea sunt la fel de vehemente în anticomunismul, anti-marxismul și desigur anti-sovietismul lor, precum sunt și conservatorii.

(6) Unul dintre cei care pretinde că ar fi de stânga e John Judis, al cărui analfabetism impresionant în privința marxismului nu îl oprește să distingă între marxiștii „umaniști” și marxiștii care ar fi niștedeterminiști economici cu mintea îngustă” (In These Times, 9/23/81 ). Potrivit lui Judis, aceștia din urmă nu sunt în stare să acorde nici o importană condițiilor culturale și structurilor politice. Nu cunosc nici un marxist care să se încadreze în această descriere. În ce mă privește tratez instituțiile culturale și politice foarte detaliat, în mai multe cărți pe care le-am scris dejadar cultura este ancorată într-un sistem general al proprietății private corporatiste și al controlului corporatist; vezi Power and the Powerless (New York: St. Martins Press. 1978); Make-Believe Media: The Politics of Entertainment (New York: St. Martin’s Press, 1992); Inventing Reality: The Politics of News Media, a doua ediție (New York: St. Martin’s Press, 1993); Land of Idols: Political Mythology in America (New York: St. Martins Press, 1994 și Dirty Truths (San Francisco: City Lights Books, 1996).

(7) Oilman arată de ce cadrul analitic al lui Marx nu a apărut din capul său. În lucrările anterioare, cum ar fi „Economic and Philosophic Manuscripts” și “The German Ideology”, Marx este în procesul de a deveni marxist și pune laolaltă toate piesele pentru a înțelege capitalisului în istorie, înclinând mai mult pe pregătirea sa filosofică și pe criticile sale aduse neo-hegelienilor. Deși mai prevalent în scrierile din tinerețe, concepte ca alienarea și limbajul dialecticii apar în toate scrierile sale, inclusiv în Capital; vezi articolul lui Berteli Oilman, “The Myth of the Two Marxs”; și David McLellan, The Young Hegelians and Karl Marx (London: McMillan: 1969).

(8) Cei mai mulți teoreticieni ABC au o experiență zilnică foarte limitată cu oamenii muncitori din realitate, un fapt care ar putea să contribuie la impresia lor că clasa muncitoare e un import marginal.

(9) Astfel, e necesar și de dorit să avem legi care protejează mediul înconjurător, viețile muncitorilor și sănătatea consumatorilor, pentru că marile afaceri au o indiferență totală față de aceste lucruri și – în măsura în care acestea le afectează profiturile – o ostilitate deschisă față de orice reglementare în numele interesului public. Uneori uităm cât de profund imorală e puterea corporatistă.

(10) Pentru a da un singur exemplu: FBI i-a arestat imediat pe ecologiștii Judi Bari și Darryl Cherney au fost răniți serios într-o explozie cu bombă în 1990. i-au arestat pe Bari și Cherney, și i-au numit activiști radicaliși i-au acuzat de faptul că bomba le-ar fi aparținut lor. Amândoi au fost susținători vehemenți ai nonviolenței. Acuzațiile au fost anulate în cele din urmă din cauza lipsei de dovezi. (bomba a fost plasată sub scaunul șoferului.) FBI nu a căutat și nici nu a identificat alți suspecți și nu au mai investigat atacul.

(11) Un număr din Forbes (8/14/95) face mişto de „industria celor care sunt speriaţi de sănătate” şi îi minte pe cetători că hrana fast food plină de chimicale şi dăunătoare pentru metabolismul uman ar fi perfect sigură şi nu ar prezenta nici un risc de sănătate. Această revistă, Forbes, e deţinută de proprietari capitalişti şi susţinută de industria de publicitate corporatistă care sunt conştienţi că dacă oamenii ar începe să pună la îndoială produsele pe care le oferă sistemul corporatist, atunci vor ajunge foarte repede să pună la îndoială şi să atace sistemul corporatist ca atare. Forbes chiar se descrie pe sine ca „o unealtă capitalistă” – aici nu minte.

(12) În iunie 1996, vorbind la o conferință ONU, în Istanbul, Turcia, Fidel Castro a remarcat: “Cei care au distrus aproape total planeta, au otrăvit aerul, mările și râurile și pământul sunt cei care sunt cel mai puțin interesați să salveze omenirea”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s