Capitolul 1: IMPERIALISM 101

Împotriva Imperiului

de Michael Parenti

Capitolul 1: IMPERIALISM 101

“Imperialismul a fost cea mai puternică forță din istoria lumii în ultimele cinci secole, împărțind continente întregi, oprimând popoare indigene și exterminând civilizații întregi. Totuși, imperiul așa cum există azi, primește rareori vreo atenție din partea academicienilor, comentatorilor din presă și liderilor politici. Când nu e ignorat pe față, subiectul imperialismului este sanitizat, igienizat, albit, astfel că imperiile sunt numite „commonwealths” („comunitate de naţiuni”), iar coloniile devin „teritoriisau “dominioane”. Intervențiile militare imperialiste devin chestiuni care țin de „apărarea națională”, de „securitatea naționalăsau de „menținerea stabilitățiiîntr-o regiune sau alta. În această carte vreau să arăt ce e imperialismul în realitate.

Pe tot globul

Prin „imperialism” vreau să spun acel proces prin care interesele majore, politice și economice ale unei țări sunt expropriate pentru îmbogățirea cu pământ, putere de muncă, materii prime și piețe a acelei țări care le expropriază.

Primele victime ale imperialismului Europei occidentale au fost alți europeni. Acum 800 de ani, Irlanda a devenit prima colonie a ceea ce ulterior a devenit cunoscut ca Imperiul Britanic. Astăzi, o parte din Irlanda încă rămâne sub ocupație britanică.

Primele victime caucaziene ale imperialismului Europei de vest au fost europenii din est. Oamenii pe care Charlemagne îi obliga să muncească până la moarte în mine, în prima parte a secolului 9, erau slavi. Atât de frecventă și prelungită a fost sclavia europenilor din est că „slav” a devenit sinonim cu „servitute”. Într-adevăr, cuvântul „sclavderivă din „slav.” Europa de est a fost prima sursă de acumulare de capital, deja în secolul 17 fiind adusă în stadiul de a deveni total dependentă de manufactura din Europa de vest.

Un exemplu în special catastrofal al imperialismului intra-european a fost agresiunea nazistă (împotriva estului Europei) din timpul celui de-al doilea război mondial, care a dat cartelelor de afaceri germane și statului nazist posibilitatea să jefuiască resursele și să exploateze muncitorii din Europa de est pe care au ocupat-o, inclusiv munca oamenilor luați în sclavie în lagărele de concentrare. 

Atacurile constante ale puterilor imperiale europene, nord-americane și japoneze au fost îndreptate împotriva Africii, Asiei și Americii Latine. În secolul 19, aceste puteri imperiale vedeau Lumea a treia nu doar ca o sursă de materii prime și de sclavi, dar și ca piață pentru produsele manufacturate de industriile lor. În secolul 20, țările industrializate exportau nu doar bunuri, ci și capial, sub forma de mașinării, tehnologie, investiții și împrumuturi. A spune că am intrat în faza exportului de capital și a investițiilor nu înseamnă a sugera că prăduirea resurselor naturale ar fi încetat. Dimpotrivă, despolierea doar s-a accelerat.

Din diferitele concepte despre imperialism care circulă azi în Statele Unite, cel dominant este că imperialismul nu ar mai exista. Imperialismul nu e recunoscut azi ca un concept legitim, cu siguranță nu în ce privește Statele Unite. Unii vorbesc despre „imperialismul sovieticsaudespre imperialismul britanic din secolul 19”, dar nu și despre imperialismul Statelor Unite. Un student absolvent în științe politice de la cele mai multe universități din această țară (SUA) nu va avea șansa să studieze imperialismul SUA, pe motiv că asemenea eforturi nu sunt academice. [Capitolul 10 se ocupă în detaliu de realația dintre imperialism și mediul academic.]

Deși mulți oameni din toată lumea acuză Statele Unite că sunt o putere imperialistă, în această țară oamenii care vorbesc despre imperialismul SUA sunt de obicei judecați ca fiind propagandiști ideologici.

Diamica expansiunii capitalului

Imperialismul există dinaintea capitalismului. Imperiile persan, macedonean, roman și mongol au existat cu mult înainte de imperialiștii americani. Împărații și conchistadorii erau interesați cel mai mult de prăduire și de a extrage biruri de la popoarele cucerite, de aur și de glorie. Capitalismul imperialist diferă de aceste prime forme în sensul că acumulează sistematic capital prin exploatarea organizată a puterii de muncă și a muncitorilor și prin penetrarea piețelor din afara granițelor sale. Capitalismul imperialist investește în alte țări, cu scopul de a domina acele economii, cultura și viața politică și de a integra structurile productive într-un sistem internațional de acumulare de capital.

Un imperativ central al capitalismului este expansiunea. Investitorii nu alocă banii decât pentru afacerile din care pot extrage mai mult profit decât au investit. Câștigurile cresc numai cu dacă afacerea se extinde. Fără încetare, capitalistul va căuta modalități de a face mai mulți bani, cu scopul de a face și mai mulți bani. Trebuie să reinvestească mereu pentru a realiza profituri, să acumuleze pe cât de multă forță posibilă în fața forțelor concurente și a piețelor imprevizibile. 

Dată fiind natura sa expansionistă, capitalismul nu are tendința de a rămâne acasă. Acum 150 de ani, Marx și Engels au descris o burghezie care „aleargă pe toată fața globului. Trebuie să își facă cuiburi peste tot, să se stabilească peste tot, să stabilească relații peste tot… Generează o lume după propria ei imagine”.

Expansioniștii distrug societăți întregi. Popoarele auto-suficiente sunt convertite cu forța în sclavi salariali, deposedați de drepturi. Comunitățile indigene și culturile populare sunt înlocuite de societăți ale pieței de masă, de mass-media și de societăți de consum. Terenurile lucrate în cooperative, în comun, sunt înlocuite de ferme și de fabrici ale agribiznisului, satele sunt înlocuite de orașe fantomă dezolante, regiunile autonome de autocrații centralizate.

Să luăm unul din miile de asemenea cazuri. Acum câțiva ani, Los Angeles Times a publicat o relatare specială despre pădurile tropicale din Borneo din Pacificul de sud. Oamenii care trăiau acolo au declarat singuri că erau mulțumiți de viața lor. Vânau, pescuiau și cultivau hrană în grădini din junglă și în dumbrave.

Dar modul în care își reproduceau viața a fost distrus cu barbarie de câteva companii gigantice care au ras pădurea tropicală pentru a colecta profituri rapide din exploatarea lemnului. Pământurile lor au fost transformate în dezastre ecologice și ei au fost transformați în locuitori fără drepturi, obligaţi să se mute în orașe fantomă, forțați să-și târâie existența din salarii de foamete – și asta doar cei care erau destul de norocoși ca să găsească de lucru.

Să luăm unul din miile de asemenea cazuri. Acum câțiva ani, Los Angeles Times a publicat o relatare specială despre pădurile tropicale din Borneo din Pacificul de sud. Oamenii care trăiau acolo au declarat singuri că erau mulțumiți de viața lor. Vânau, pescuiau și cultivau hrană în grădini din junglă și în dumbrave.

Dar modul în care își reproduceau viața a fost distrus cu barbarie de câteva companii gigantice care au ras pădurea tropicală pentru a colecta profituri rapide din exploatarea lemnului. Pământurile lor au fost transformate în dezastre ecologice și ei au fost transformați în locuitori fără drepturi, obligaţi să se mute în orașe fantomă, forțați să-și târâie existența din salarii de foamete – și asta doar cei care erau destul de norocoși ca să găsească de lucru.

Din cauza salariilor foarte mici, a taxelor foarte mici, a inexistenței drepturilor de muncă, a sindicatelor foarte slabe și a inexistenței protecției ocupaționale și de mediu, profiturile corporatiste ale SUA în lumea a treia sunt acum cu 50 la sută mai mari decât cele pe care corporațiile le fac în țările dezvoltate.

Citibank, una dintre cele mai mari firme din SUA, obține în jur de 75 la sută din profiturile sale din operațiunile din străinătate. În timp ce marginile de profit de acasă uneori au crescut foarte anevoios şi cu mare greutate, câștigurile din străinătate continuă să crească dramatic, consolidând dezvoltarea a ceea ce a devenit cunoscut sub denumirea de corporație multinațională sau transnațională. Astăzi în jur de 400 de corporații transnaționale controlează în jur de 80 la sută din capitalul de pe piața globală și își extind dominația rapid și asupra fostelor țări comuniste din Europa de est.

Corporațiile transnaționale au dezvoltat o linie de producție globală. General Motors deţine fabrici care produc mașini, camioane și o arie largă de componente în Canada, Brazilia, Venezuela, Spania, Belgia, Yugoslavia, Nigeria, Singapore, Filipine, Africa de Sud, Corea de sud și în alte zeci de țări.

Asemenea „multiplicări de sursedau posibilitatea GM să înăbușe grevele dintr-o țară prin accelerarea producției din altă țară, să îi întoarcă pe muncitorii din diferitele țări unii împotriva altora, pentru a descuraja creșterile de salarii și cererile de drepturi și pentru a submina strategiile de luptă ale sindicatelor.

images Nu necesar, doar obligatoriu

Unii autori se întreabă dacă imperialismul este o condiție necesară pentru capitalism, și arată că cea mai mare parte a capitalului occidental este investită în țările din Occident și nu în Lumea a treia. Dacă corporațiile și-ar pierde toate investițiile din Lumea a treia, susțin ei, multe dintre ele ar putea supraviețui din piețele europene și din America de nord. Drept răspuns, ar trebui să observăm că sistemul capitalist ar putea supraviețui fără imperialism – dar nu arată nici o intenție în sensul acesta. Nu are nici cea mai mică intenție să renunțe la enorm de profitabilele operațiuni din Lumea a treia.

Imperialismul ar putea să nu fie o condiție necesară pentru supraviețuirea investitorilor, dar pare să fie o tendință inerentă și o evoluție firească a capitalismului avansat. Relațiile imperiale ar putea să nu fie singura cale de a asigura profituri, dar ele sunt cele mai profitabile.

Dacă imperialismul este necesar pentru capitalism de fapt nu e întrebarea care trebuie pusă. Multe lucruri nu sunt absolut necesare și totuși ele sunt foarte dorite și prin urmare preferate și căutate cu insistență.

Investitorii din străinătate găsesc în Lumea a treia muncitori ieftini, resurse naturale vitale și alte condiții foarte profitabile pe care le găsesc foarte atractive. Superprofiturile ar putea să nu fie necesare pentru supraviețuirea capitalismului, dar supraviețuirea capitalismului nu e tot ce îi interesează pe capitaliști. Superprofiturile sunt foarte preferate câștigurilor mai modeste. Că ar putea să nu fie o necesitate între capitalism și imperialism nu înseamnă că nu există o legătură obligatorie de dependență.

Același lucru e valabil și pentru alte dinamici sociale. De exemplu, bunăstarea nu trebuie în mod necesar să ducă la un trai în lux. O mare porțiune din bogățiile clasei bogaților ar putea fi folosită pentru a investi, în loc de consum personal. Cei foarte bogați ar putea supraviețui cu sume mai modeste, dar cei mai mulți preferă să nu facă asta. În istorie, clasele de bogați, în general, au arătat o preferință de a obține ce-i mai bun din orice. La urma urmei, singurul scop al îmbogățirii pe spatele muncii altor oameni e să trăiască bine și să evite orice alte forme de trudă și chin pentru care nu ar primi nici o recunoștință, să se bucure de oportunități superioare pentru un stil de viață în lux, de asistență medicală, de călătorii, de educație, de recreere, de siguranță, de timp liber și de oportunități pentru putere și prestigiu. În timp ce nici unul dintre aceste lucruri nu e în mod real „necesar”, cei care le posedă se agață cu disperare de ele, așa cum se vede din măsurile violente la care recurg clasele privilegiaţilor, de fiecare dată când simt că se apropie amenințarea pe care o reprezintă pentru ei orice forță care luptă pentru egalitate și democrație.

Miturile despre “sub-dezvoltare”

Ţările sărăcite din Asia, Africa și America Latină sunt cunoscute pentru noi ca „lumea a treia”, pentru a le distinge de „prima lumea Europei și Americii de nord industrializate și de acum defunctaLume a douaa statelor comuniste. Sărăcia din Lumea a treia, numită eronat „subdezvoltareeste tratată de cei mai mulți observatori occidentali ca având la origine o condiție istorică. Ni se cere să credem că această condiție ar fi existat dintotdeauna, că aceste țări sărace sunt sărace din cauză că pământurile lor au fost mereu infertile sau că oamenii lor au fost mereu neproductivi.

De fapt, pământurile din Asia, Africa și America Latină au produs de multă vreme cele mai mari comori de hrană, minerale și alte resurse naturale. De aceea europenii s-au străduit atât de mult să le fure și să le prăduiască. Nu se duce nimeni în teritorii sărace să se îmbogățească de pe urma lor. Lumea a treia e foarte bogată. Doar oamenii din Lumea a treia sunt săraci – și asta e din cauza jafului pe care l-au îndurat.

Procesul de expropriere a resurselor naturale ale Lumii a treia a început cu secole în urmă și continuă și în zilele noastre. La început, colonizatorii au extras aur, argint, blănuri, mătăsuri, arome, apoi cânepă, lemn, zahăr, cauciuc, tutun, calico, cacao, cafea, bumbac, cupru, cărbune, ulei de ulei de palmier, cositor, fildeş, lemn de abanos, şi apoi petrol, zinc, mangan, mercur, platină, cobalt, bauxită, aluminiu și uraniu. Nu trebuie trecută cu vederea cea mai diabolică dintre toate exproprierile: răpirea a milioane de ființe umane și transformarea lor în sclavi muncitori.

De-a lungul secolelor de colonizare, au fost susţinute multe teorii în sprijinul imperialismului. Eu am învățat la școală că oamenii din țările tropicale erau „leneși” și nu munceau „la fel de greu” așa cum munceau cei din țările cu climă temperată. De fapt, locuitorii din țările calde au arătat o putere productivă remarcabilă, au construit civilizații magnifice, cu mult înainte ca Europa să fi ieșit măcar din Evul Întunecat. Iar azi, oamenii din aceste țări muncesc zile foarte lungi pentru niște sume mizerabile. Totuși stereotipul de „nativi leneșiîncă a rămas în mintea noastră. În fiecare societate capitalistă, săracii, atât cei din țara respectivă cât și din alte țări, în general sunt acuzați și blamați pentru propria lor condiție.

Auzim că oamenii din Lumea a treia sunt „înapoiați cultural” în atitudinile, obiceiurile și abilitățile lor tehnice. Este un concept convenabil susținut de cei care vor să arate că investițiile occidentale ar fi „o operațiune de salvare” destinată să ajute „oameni înapoiați” „să se ajute pe ei înșiși”. Acest mit al „înapoierii culturaleare o vechime antică și a fost folosit de cuceritori pentru a justifica luarea în sclavie a popoarelor indigene. A fost folosit de colonizatorii europeni în ultimele cinci secole cu același interes.

Cu ce supremație culturală ar putea să se laude europenii de altădată?

Din secolul 15 până în secolul 18, Europa „a fost înainteîn ce priveşte asemenea realităţi: numărul de oameni pe care îi spânzura, omucideri și alte crime violente; cazurile de boli venerice, pojar, febră tifoidă, tuberculoză, ciumă, și alte boli ale trupului; inegalitate socială și sărăcie (atât urbană, cât și rurală); violența împotriva femeilor și copiilor; frecvența foametei, sclaviei, prostituției, pirateriei, masacrelor religioase, și torturii comise de inchizitori. Cei care cred că Occidentul a fost cea mai avansată civilizație ar trebui să țină cont de aceste „realizări”.

Putem vedea că Europa s-a bucurat de avantajul clar în navigație și înarmare. Muschetele și tunurile, puștile și corăbiile, rachetele de azi, mitralierele de pe elicoptere și bombardierele au fost factori decisivi când Vestul s-a întâlnit cu Estul și când Nordul s-a întâlnit cu Sudul. Puterea superioară de a ucide, și nu cultura superioară, e motivul pentru care europenii și americanii din nord au poziția de supremație de azi pe care și-o mențin prin forță, și nu doar prin forță.

S-a spus că popoarele colonizate ar fi fost „biologic înapoiate” și „mai puțin evoluate” decât colonizatorii lor. „Sălbăticiași evoluția culturală „inferioarăar fi fost emblematice pentru evoluția lor genetică „inferioară”. Dar chiar erau aceste popoare inferioare din punct de vedere al culturii lor?

În multe părți din ceea ce azi e considerată Lumea a treia, oamenii au dezvoltat talente impresionante în arhitectură, horticultură, meșteșuguri, vânat, pescuit, nașterea şi creşterea copiilor, și altele. Obiceiurile lor culturale erau adesea mult mai grațioase și umane și foarte puţin autocrate și represive prin comparaţie cu cele ale europenilor din acele vremuri. Desigur nu trebuie să romantizăm aceste societăți indigene, unele dintre ele având practici foarte pline de cruzime. Dar, în general, acești oameni se bucurau de vieți sănătoase și fericite, aveau mai mult timp în care nu munceau decât cei mai mulți locuitori din Europa.

Alte teorii sunt la fel de populare. Auzim că sărăcia din Lumea a treia se datorează supra-populației, că prea mulți oameni au prea mulți copii de hrănit. De fapt, în ultimele secole, multe teritorii din Lumea a treia au fost mai puțin dens populate decât anumite părți din Europa. India are mai puțini oameni pe hectar – dar mai multă sărăcie – decât Olanda, Ţara Galilor, Anglia, Japonia, Italia și alte țări industriale. Mai mult, țările industrializate din prima lume, și nu cele sărace din lumea a treia, sunt cele care devorează 80 la sută din toate resursele lumii și care reprezintă cea mai mare amenințare pentru ecologia planetei.

Asta nu înseamnă că negăm că suprapopularea este o problemă reală pentru ecosfera planetei. Limitarea creșterii populației din toate țările ar ajuta mediul înconjurător global dar nu va duce la o soluție pentru săraci – pentru că supra-popularea în sine nu e cauza sărăciei ci e unul dintre efectele acesteia. Săracii tind să aibă familii numeroase din cauză că copiii sunt o sursă de muncă pentru familie și de venit și de susținere la vârstă înaintată.

Frances Moore Lappé și Rachel Schurman au descoperit că dintre 70 de țări din Lumea a treia, șase dintre ele – China, Sri Lanka, Columbia, Chile, Burma, Cuba și statul Kerala din India – reușiseră să reducă ratele de natalitate cu o treime. Nu se bucurau nici de expansiune industrială dramatică, nici de venituri mari per capita, nici de programe extensive de planificare familială. [trimiterea la China e anterioară anului modernizării și creșterii rapide din 1979 și anterioară programului de 1 copil pe familie: vezi Food First Development Report no. 4, 1988.]

Factorii pe care îi aveau în comun erau educația publică și asistența medicală publică, o reducere a inegalității economice, îmbunătățirea în drepturile femeilor, subvenții pentru hrană, și în unele cazuri reforme agricole/ale pământului. Cu alte cuvinte, ratele de fertilitate au fost scăzute nu prin investiții capitaliste și creștere economică, ci prin îmbunătățiri ale condițiilor sociale și economice, chiar dacă la o scală modestă, însoțite de apariția drepturilor femeilor.

other_buildings_at_chemical_plantConvertiți la sărăcie în mod artificial

Ce e numit „subdezvoltareeste un set de relații sociale care au fost impuse cu forța împotriva acestor țări. Odată cu sosirea colonizatorilor occidentali, oamenii din Lumea a treia au fost aruncați de fapt în înapoiere în ce priveşte dezvoltarea lor, uneori cu secole în urmă. Imperialismul britanic din India oferă un exemplu edificator.

În 1810, India exporta mai multe textile în Anglia decât Anglia exporta în India. În 1830, cursul comerțului s-a inversat. Britanicii au impus bariere prohibitive prin tarife, pentru a închide manufactura de bunuri indiene în timp ce își vărsau mărfurile lor în India, o practică susținută prin violența impusă de tunurile de pe corăbiile britanice și prin forță militară.

În câțiva ani, centrele textile din Dacca și Madras au fost transformate în orașe fantomă. Indienii au fost împinși înapoi la cultivarea pământului și a bumbacului care era folosit în fabricile britanicilor. De fapt, India a fost redusă la o vacă de muls de către capitaliștii britanici.

În 1850, datoria Indiei a crescut la 53 de milioane de lire sterline. Între 1850 și 1900, venitul per capita din India s-a prăbușit cu aproape două treimi. Valoarea materiilor prime și mărfurilor pe care indienii erau obligați să le trimită în Anglia în timpul celei mai mari părți a secolului 19 s-a ridicat pe an la mai mult de venitul total al șase zeci milioane de muncitori industriali și agricoli din India.

Sărăcia masivă pe care o asociem cu India nu a fost condiția istorică a acestei țări. Imperialismul britanic a făcut două lucruri: prima dată a oprit dezvoltarea Indiei, apoi a subdezvoltat această țară cu forța.

Procese sângeroase similare au avut loc în toată Lumea a treia. Bogăția enormă extrasă ar trebui să ne reamintească că, original, erau doar câteva țări sărace. Țări ca Brazilia, Indonezia, Chile, Bolivia, Zaire, Mexic, Malaezia, și Filipine erau – și în unele cazuri încă mai sunt – bogate în resurse. Unele teritorii au fost atât de rău jefuite că au rămas spații pustii, dezolante în toate privințele.

În realitate, Lumea a treia nu e „sub-dezvoltată”, ci supra-exploatată. Colonizarea occidentală și investițiile au dus la scăderea sistematică şi constantă a nivelului de trai. Referindu-se la ce le-au făcut irlandezilor colonizatorii englezi, Frederick Engels a scris în 1856: ”De fiecare dată când irlandezii începeau să facă și să reușească ceva, imediat erau zdrobiți politic și industrial (de britanici). Prin opresiune constantă, au fost convertiți artificial într-o țară total sărăcită.”

La fel s-a întâmplat și cu Lumea a treia. Indienii maiași din Guatemala au avut o dietă mai hrănitoare și variată și condiții mai bune de sănătate în secolul 16, înainte ca europenii să-i invadeze, decât au în zilele noastre. Aveau meșteșugari, arhitecți, artizani, și horticultori mai mulți decât au azi.

Ce e numit „sub-dezvoltare” este un produs al supra-exploatării imperialiste. „Sub-dezvoltarea” este în sine o formă de dezvoltare. Imperialismul a creat ceea ce eu numesc „dezvoltare toxică”: clădiri moderne de birouri, și hoteluri de lux în capitale, în loc de case pentru săraci, clinici de chirurgie plastică pentru cei bogați în loc de spitale pentru muncitori, recolte care aduc bani la export pentru agribiznis în loc de hrană pentru populația locală, autostrăzi menite să asigure transportul de la mine și de pe marile moșii la rafinării și porturi în loc de drumuri pentru oamenii de la țară ca să poată merge la un doctor sau la o școală.

Bogăția e transferată de la oamenii din Lumea a treia către elitele economice din Europa și America de nord (și, mai recent, Japonia) prin jaf direct, prin exproprierea resurselor naturale, impunerea de taxe pentru a ruina populația și chirii pentru pământuri, plătirea de salarii de sărăcie și importul forțat de produse finite la prețuri foarte umflate. O țară colonizată nu are voie să aibă libertatea de a face comerț și oportunitatea de a-și dezvolta propriile ei resurse naturale, piețe și capacitate industrială. Auto-susținerea și auto-ocuparea forţei de muncă trebuie distruse pentru a face loc muncii salariate. Din 1970 în 1980, numărul de muncitori salariali din lumea a treia a crescut de la 72 de milioane la 120 de milioane, iar rata se accelerează.

Sute de milioane de oameni din Lumea a treia trăiesc acum în lipsuri totale în sate izolate și în orașe fantomă urbane, ultra-aglomerate, suferă de foame, de boli, de analfabetism, și adesea pentru că pământul pe care îl lucrau odinioară acum e controlat de agribiznis, de firme care îl folosesc pentru minerit sau pentru a cultiva recolte de export cum ar fi cafea, zahăr, vaci în loc de fasole orez și porumb pentru consumul intern. Un studiu asupra 20 de țări cele mai sărace, făcut din statistici oficiale, arată că numărul de oameni care trăiesc în ceea ce e numit „sărăcie absolutăsau săraci lipiți pământului, cei mai săraci dintre săraci crește cu 70.000 pe zi, și va ajunge la 1,5 miliarde de oameni în anul 2000 (San Francisco Examiner, 8 iunie 1994).

Imperialismul forțează milioane de copii din toată lumea să ducă vieți de coșmar, iar sănătatea lor fizică și psihică e grav afectată de exploatarea fără sfârșit.

Un film documentar pe Discovery (24 aprilie 1994) a relatat că în țări ca Rusia, Thailanda și Filipine, numere foarte mari de minori sunt vânduți în sclavie sexuală ca să-și ajute familiile disperate să supravieţuiască. În țări ca Mexic, India, Columbia și Egipt, cei mici sunt aruncaţi în muncă grea la ferme, în fabrici, în mine, din zori până noaptea, sănătatea lor fiind distrusă sistematic, pentru câţiva bani pe oră, fără nici o şansă să se poată juca vreodată, să meargă la şcoală sau să aibă măcar acces la asistenţă şi îngrijiri medicale.

În India, 55 de milioane de copii sunt forţaţi să intre în rândul forţei de muncă adulte. Zeci de mii lucrează în fabrici de sticlă la temperaturi mai mari de 100 de grade. În orice fabrică, pot fi găsiţi copii de 4 ani care trudesc de la 5 dimineaţa până în toiul nopţii, inhalând fumuri toxice, contactând emfizem, tuberculoză şi alte boli respiratorii. În Filipine şi Malaezia, corporaţiile au făcut lobby ca restricţiile legate de vârstă să fie anulate pentru recrutarea muncitorilor. Profitul de dragul profitului devine urmărirea unui ţel sinistru.

Teoria “dezvoltării”

Când spunem că o ţară ar fi „sub-dezvoltată”, vrem să spunem că este înapoiată şi întârziată în vreun fel, că populaţia sa are o capacitate mică de a realiza ceva sau de a evolua. Conotaţiile negative ale termenului „sub-dezvoltare” au determinat Naţiunile Unite, Wall Street Journal, şi alte entităţi de diferite orientări politice să se refere la ţările din Lumea a treia ca fiind „în dezvoltare”, un termen care cumva e mai puţin insultător decât „sub-dezvoltate”, dar induce la fel de mult în eroare. Eu prefer să le numesc ţări din „Lumea a treia” pentru că „în dezvoltare” pare să fie doar un mod eufemistic de a spune „sub-dezvoltate dar cu întârziere începând să facă ceva legat de asta”. Implică faptul că sărăcia ar fi fost o condiţie istorică originală a acestor ţări, şi nu ceva impus de imperialişti. La fel de fals, sugerează că aceste ţări ar fi în dezvoltare acum, s-ar dezvolta, când în realitatea condiţiile lor economice sunt din ce în ce mai rele şi se înrăutăţesc sistematic.

Teoria dominantă din ultima jumătate de secol, enunţată în mod repetat de autori ca Barbara Ward şi W. W. Rostow şi larg popularizată, susţine că ar fi de datoria ţărilor bogate din Nord să le ajute pe ţările acestea, să le ridice pe „ţările înapoiate” din Sud, să le ducă tehnologie şi obiceiuri de muncă potrivite. Asta e de fapt o versiune updatată a „poverii omului alb”, o fantezie imperialistă favorită.

Potrivit acestui scenariu de dezvoltare, odată cu introducerea investiţiilor străine, muncitorii din ţările sărace ar găsi mai multe slujbe, mai productive, în sectoare moderne şi pentru salarii mai mari. Pe măsură ce capitalul se acumulează, susţine această teorie, afacerile vor reinvesti profiturile, astfel creând mai multe produse, slujbe, putere de cumpărare şi pieţe. În cele din urmă, ar evolua într-o economie mai prosperă.

Această „teorie a dezvoltării” sau „teorie a modernizării”, aşa cum e uneori numită, nu are nici o legătură cu realitatea. Ce a apărut în Lumea a treia este o formă intens exploataoare a capitalismului de dependenţă. Condiţiile economice s-au înrăutăţit drastic odată cu creşterea investiţiilor corporaţiilor transnaţionale. Problema nu e că teritoriile sunt sărace sau că populaţiile nu ar fi productive: problema vine din exploatarea străină şi din inegalitatea de clasă. Investitorii se duc într-o ţară nu pentru a-i îmbunătăţi condiţia, ci pentru a se îmbogăţi pe ei înşişi.

Omaenii din aceste ţări nu au nevoie să fie învăţaţi cum să cultive pământul. Au nevoie de pământ şi de instrumentele pentru a-l cultiva. Nu au nevoie să fie învăţaţi cum să pescuiască. Au nevoie de bărci şi de plase şi de acces la ape. Au nevoie ca fabricile industriale să nu mai arunce deşeurile toxice în apele unde ei pescuiesc. Nu au nevoie să fie convinşi cum ar trebui să folosească standardele de igienă. Nu au nevoie de voluntari de la Peace Corps care să le spună cum să-şi fiarbă apa, mai ales când aceşti oameni nu-şi permit combustibil să facă foc şi nu au nici acces la lemn de foc. Aceşti oameni au nevoie de condiţii care să le permită să bea apă curată deja, să-şi poată spăla hainele şi să-şi întreţină casele. Nu au nevoie de sfaturi despre diete echilibrate de la Americanii din Nord. De obicei ştiu mai bine care sunt produsele care au cea mai mare valoare nutriţională. Au nevoie să li se dea înapoi pământurile, muncitorii şi puterea de muncă astfel încât să poată munci pentru ei înşişi şi să cultive hrană pentru nevoile lor şi nu pentru profiturile unora.

Moştenirea dominaţiei imperialiste nu stă doar în sărăcie şi chin, ci reprezintă şi o structură economică dominată de o reţea de corporaţii internaţionale care ele însele sunt deţinute de alte corporaţii principale, care îşi au sediul în America de nord, în Europa şi în Japonia. Dacă ar exista vreo armonizare sau integrare, atunci aceastea au loc între clasele de investitori globali, şi nu între economiile indigene ale acestor ţări.

Economiile din lumea a treia rămân fragmentate şi neitegrate între ele sau în interior, atât în privinţa cursului capitalului şi al bunurilor cât şi a tehnologiei şi organizaţiei.

Pentru a sumariza, ce avem aici e o economie mondială care are puţin de-a face cu nevoile popoarelor din această lume.

Neoimperialism: Crema cremelor

Uneori dominația imperială e explicată ca apărând dintr-o dorință înnăscută pentru dominație și expansiune, un „imperativ teritorial”. De fapt, imperialismul teritorial nu mai e un mod dominant. Comparat cu secolul 19 și începutul secolului 20, când puterile europene au împărțit lumea între ele, astăzi aproape nu a mai rămas nici un dominion colonial. Colonelul Blimp e mort și îngropat, înlocuit de oamenii în afaceri în costume. În loc să fie direct colonizate de către o putere imperială, țările mai slabe au primit capcana suveranității în timp ce capitalul financiar occidental deține tot controlul asupra părții leului din resursele lor profitabile. Această relație a fost numită în diferite moduri: „imperiu formal”, “colonialism fără colonii”, ”neocolonialism” și ”neoimperialism”.

Liderii politici și de afaceri din SUA sunt printre cei care practică acest tip de nou imperiu, cel mai notabil în Cuba la începutul secolului 20. După ce au cucerit teritoriul militar de la spanioli, în războiul din 1898, în cele din urmă ei au acordat Cubei o independență de formă. Cubanezii aveau propriul lor guvern, constituție, steag, monedă și forțe de securitate. Dar deciziile majore de politică externă au rămas în mâinile SUA și tot sub controlul și în mâinile SUA au rămas bogățiie insulei, inclusiv industriile ei de zahăr, tutun și turism, precum și principalele importuri și exporturi.

Istoric, intenţia capitaliștilor din SUA au fost mai puțin îndreptată spre interesul de a obține mai multe colonii, pe capitaliştii americani îi interesa în special să extragă mai multe bogății și bunăstare, preferând să se mulțumească cu avuția altor țări fără să se obosească să administreze aceste țări ei înșiși, în mod direct. În neoimperialism, steagul american rămâne acasă, dar dolarul cucerește totul – și foarte des dolarul face asta cu susținerea sabiei.

După al doilea război mondial, puterile europene, ca Anglia și Franța, au adoptat și ele o strategie de neoimperialism. Vlăguite financiar după ani de război, fiind confruntate de o rezistență din ce în ce mai mare chiar din partea țărilor din Lumea a treia, au decis cu foarte multă reticență că hegemonia economică directă era mai puțin costisitoare pentru ele și mai convenabilă politic decât domnia directă colonială. Au descoperit că îndepărtarea stăpânirii directe coloniale a complicat lucrurile pentru elementele naționaliste din țările anterior colonizate, pentru că le-a îngreunat şansele ca aceste elemente să poată mobilizeza sentimentele anti-imperialiste.

Deși nou stabilitele guverne sunt departe de a putea a fi considerate independente, de obicei se bucură de mai multă legitimitate în ochii populației, decât o administrație colonială directă, controlată de o putere imperială. Mai mult, în neoimperialism, guvernul local ia asupra sa costurile administrării țării în beneficiul imperiului, în timp ce interesele imperialiste sunt libere să se concentreze asupra acumulării de capital – acesta fiind de fapt motivul pentru care au colonizat acea țară.

După ani de colonialism, o țară din Lumea a treia găsește că e extrem de dificil să iasă din tipul de relație inegală cu fostul său colonizator și imposibil să se rupă de sfera capitalistă globală. Acele țări care încearcă să se rupă de această sferă sunt supuse unui tratament economic și militar de pedepsire, impus de o putere majoră sau de alta, în zilele noastre de obicei SUA.

Liderii noilor națiuni ar putea rosti chiar și sloganuri revoluționare, dar tot se găsesc prinși în capcana orbitei capitalismului global, fiind obligați să coopereze cu forța cu țările din occident pentru investiții, comerț și capital financiar. Astfel, ce vedem acum e un fenomen curios al liderilor unei țări independente din Lumea a treia care denunță imperialismul ca sursă pentru distrugerea din țările lor, în timp ce disidenții din aceste țări îi denunță pe liderii acestor țări ca fiind colaboratori ai imperialismului.

În multe cazuri, o clasă de moșieri/proprietari apare sau e instalată ca primă condiție pentru așa-zisa „independență”. O clasă de moșieri/proprietari (comprador) este una care va coopera total în transformarea țării sale în stat satelit al intereselor străine. Un stat satelit/client este unul care se deschide către investiții, acceptând condițiile care sunt exclusiv în favoarea intereselor străine. Într-un stat client, investitorii corporatiști se bucură de subvenții directe și primesc pământ gratis, au acces la materii prime și la muncitori ieftini, nu plătesc taxe deloc sau plătesc taxe foarte mici, nu sunt confruntaţi

de sindicate puternice, elimină salariile minime și elimină legile împotriva exploatării în muncă a copiilor precum și alte legi care îi protejează pe muncitorii din acea țară, nu sunt obgligaţi să respecte reguli de protecție a consumatorilor și mediului înconjurător. Toate legile care protejează populația locală sunt eliminate și dacă, sunt nu sunt eliminate, ele rămân doar pe hârtie: nu vor fi aplicate.

Lumea a treia e un un fel de paradis capitalist, oferind o viață care exista în Europa și în Statele Unite în secolul 19, cu o rată a profitului enorm de mare pentru occidentali, mult mai mare decât ar putea fi obținută azi într-o țară care are puternice reglementări economice. Clasa comprador este foarte bine răsplătită pentru cooperarea ei. Liderii ei se bucură de oportunități și se îndoapă din ajutorul străin trimis de guvernul SUA.

Stabilitatea este asigurată prin stabilirea unor forțe de securitate, înarmate și antrenate de Statele Unite, cu ultimele tehnologii de teroare și represiune.

Totuși și neoimperialismul prezintă riscuri pentru imperialiști. Realizarea unei independențe de formă în cele din urmă alimentează așteptările unei independențe de facto. Guvernarea fiind asigurată de localnici incită la cerințe pentru roadele acestei guvernări. Uneori un lider național apare, se declară patriot și reformator și nu un colaborator al clasei comprador. Prin urmare, schimbarea de la colonialism la neocolonialism nu e lipsită de probleme pentru imperialiști și reprezintă un anumit câștig pentru forțele populare din lume.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s