CAPITOLUL 2: NOUA FAZĂ A DOMINAŢIEI IMPERIALE

Împotriva Imperiului, de Michael Parenti, Capitolul 2:  Noua fază a dominației imperiale

“În acest capitol discutăm despre metodele majore și efectele dominației imperiale din zilele noastre, inclusiv controalele de piață și financiare, ajutorul străin, represiunea politică și violența militară – toate lăsând o moștenire de sărăcie și dezvoltare toxică.

Inegalitatea de piață

Economia din țările din Lumea a treia în mod tipic este concentrată asupra exporturilor de materii prime sau de mărfuri, care folosesc foarte multă putere de muncă. Din moment ce e o piață a cumpărătorilor, o țară săracă se găsește în competiție acută cu alte țări sărace pentru piețele unor țări industriale mai prospere. Acestea din urmă sunt cele care stabilesc condițiile de comerț, care evident sunt foarte favorabile pentru ele, și acestea sunt cele care instigă ţările sărace unele împotriva altora și profită de pe urma conflictelor dintre aceste țări.

Încercările făcute de țările din Lumea a treia de a-și depăși vulnerabilitățile, formând alianţe de comerț, de obicei eşuează, pentru că rareori acestea reușesc să mențină un front unit și de nepătruns, date fiind diferențele lor politice, dependența economică generalizată de imperialiști și lipsa de piețe alternative. Comerțul între țările din Lumea a treia este din ce în ce mai înapoiat. În Africa, doar 6 la sută din tot comerțul internațional are loc între țările africane – restul are loc cu firme europene, japoneze și nord-americane.

Țările din Lumea a treia sunt sub-plătite pentru exporturile lor și în mod regulat supra-taxate pentru bunurile pe care le importă din lumea industrială. Astfel, cafeaua lor, bumbacul, carnea, cuprul și petrolul sunt vândute corporațiilor străine la prețuri foarte mici pentru a putea obține – la prețuri sufocant de mari – diferite bunuri manufacturate, echipamente și piese de schimb. Potrivit fostului președinte al Venezuelei, Carlos Andrés Perez: ”Asta a rezultat într-un flux constant și din ce în ce mai mare de capital care pleacă din țările noastre și în sărăcirea țărilor noastre”.

Materiile prime, care nu sunt disponibile sau sunt dar în cantități mici în Statele Unite, de obicei, au voie să intre în această țară fără taxe, în timp ce bunurile care sunt procesate sunt supuse tarifelor. Astfel boabele de cafea și lemnul neprelucrat sunt lăsate să intre în SUA fără taxe, în timp ce cafeaua procesată și lemnul prelucrat sunt supuse taxelor de import. Puterile industriale interzic și transferul de tehnologie și de credite către întreprinderile deținute de nativi amenințând cu embargouri împotriva țărilor din Lumea a treia care au îndrăzneala să dezvolte producție industrială proprie. Corporațiile multinaționale elimină afacerile locale prin forța financiară mai mare, prin accesul la piețe deținute cu forța, prin monopol asupra patenturilor, și prin obținerea gestionării asupra unor vaste resurse materiale. Cu cât mai profitabilă e o zonă de investiții, cu atât mai probabil antreprenorul local va fi sugrumat de investitorii străini.

Dominația prin datorii

În multe țări sărace peste jumătate din bunurile manufacturate sunt deținute sau controlate de companii străine. Chiar și în cazurile în care multinaționalele au doar un interes minoritar, adesea ele exercită un control prin puterea „dreptului” de veto. Chiar și când țările gazdă dețin o întreprindere complet, multinaționalele se bucură de beneficiile extrase din acea întreprindere prin deținerea monopolului asupra piețelor și tehnologiei. Așa se întâmplă cu industria de petrol, o industrie în care companiile gigant dețin doar 38 la sută din producția de țiței a lumii, dar controlează toată capacitatea de rafinare și de distribuție.

Date fiind aceste relații dezavantajoase și de investiții, țările din Lumea a treia sunt puse în fața soluțiilor de avarie – de a împrumuta foarte mult de la băncile din Occident și de la Fondul Monetar Internațional (FMI), care este controlat de Statele Unite și de alte țări din Occident. În anii 1990, datoria Lumii a treia se apropia de 2 trilioane, o sumă care nu poate fi plătită. Cu cât mai mare e datoria unei țări, cu atât mai mare e presiunea exercitată asupra ei de a împrumuta și mai mult pentru a-și acoperi deficitele – și adesea ratele dobânzilor din ce în ce mai mari la plata datoriilor.

O porțiune din ce în ce mai mare din câștigurile țărilor îndatorate se duce în asigurarea plății datoriei și tot mai puțin spre cheltuielile interne și nevoile interne. Datoriile unor țări au crescut atât de mult, că dobânzile acumulate se înmulţesc cu o rapiditate mai mare decât pot fi făcute plăţile. Datoria dezvoltă un ritm propriu, se alimentează pe sine, consumând din ce în ce mai mult din avuția țării îndatorate.

La sfârșitul anilor 1980, în Paraguay, 80 la sută din câștigurile din exporturi mergeau doar către plata dobânzii la datoria externă. Cele mai multe țări îndatorate alocă între o treime și două treimi din câștigurile obținute la export pentru a plăti datoriile. În 1983, dobânzile colectate de băncile străine din datoriile din Lumea a treia erau de trei ori mai mari decât propriile lor profituri obținute din investițiile directe în țările din Lumea a treia.

Pentru a exacerba și mai rău această problemă, monedele naționale din țările sărace sunt devalorizate constant. Așa cum a observat economistul Arjun Makhijani, rata prezentă de schimb între țările prospere și cele sărace nu se bazează pe o productivitate comparativă a muncitorilor lor și pe puterea de cumpărare domestică a monedei lor naționale, ci este artificial stabilită/fixată de centrele financiare occidentale, astfel încât să devalorizeze veniturile locuiorilor din Lumea a treia.

Unii își doressc ca țările sărace să se elibereze pe ele însele din acest jug financiar prin anularea unilaterală a datoriilor. Fidel Castro le-a cerut insistent să facă asta. Dar țările care falimentează din cauza datoriilor riscă să nu mai primească credite pe termen scurt pentru a-și finanța importurile. Riscă să se trezească cu conturile din străinătate înghețate sau confiscate, cu bunurile din străinătate confiscate, și cu piețele de export închise.

Pentru a evita falimentul, țările sărace sunt forțate să continue să accepte împrumuturi. Dar pentru a se califica pentru și mai multe împrumuturi, o țară e obligată să accepte condițiile de restructurare impuse de FMI. Trebuie să taie cheltuielile pentru populație, să reducă consumul intern și să producă mai mult pentru export pentru a putea plăti și mai multe datorii. O țară îndatorată trebuie să își pedepsească propria sa populație prin tăierea subvențiilor pentru hrană, pentru locuințe, și prin distrugerea deja sub-finanțatelor servicii sociale de care oamenii din acea țară au nevoie vitală. E obligată să își devalorizeze moneda, să înghețe salariile, să mărească artificial prețurile astfel încât populația sa să muncească tot mai mult și să consume tot mai puțin. Și trebuie să ofere concesii generoase la taxe pentru companiile străine și să elimine subvențiile pentru întreprinderile deținute local de stat. Plata datoriilor azi reprezintă un transfer net de avuție din țările sărace, muncitoare, ale Lumii a treia către conturile capitalului financiar internațional.

Ajutorul” străin ca armă de colonizare

Ajutorul” străin oferit de SUA unei țări sărace vine cu condițiile ca acea țară să cumpere din SUA, să cumpere la prețurile stabilite de SUA și să transporte mărfurile pe nave ale SUA. Pentru a-și menține angajamentul față de capitalism, guvernul SUA nu oferă asistență întreprinderilor de stat din lumea a treia, ci doar sectorului privat din acele țări. Cea mai mare parte a ajutorului străin nu ajunge niciodată la segmentele din țările unde e trimis care are cea mai mare nevoie de el. E folosit pentru a subvenționa investițiile corporatiste ale SUA și o parte semnificativă din acest ajutor este îndreptată către conturile conducătorilor corupți (de SUA) din clasa comprador. O parte din acest ajutor e folosit pentru a subvenționa recoltele de export ale agribiznisurilor în detrimentul micilor fermieri care cultivă hrană pentru consumatorii interni.

Rezultatul net al ajutorului străin, așa cum se întâmplă și cu investițiile străine, e o concentrare și mai mare de bogăție pentru cei puțini și o sărăcie și mai mare pentru cei mulți. O mare sumă de bani nu poate fi injectată într-o societate de clasă într-un mod care să fie neutru față de ierarhia de clasă. Se duce la cei bogați de cele mai multe ori.

Ajutorul e și un mijloc foarte influent de exercitare a controlului politic asupra unei țări care-l primește. Este retras când țările sărace îndrăznesc să adopte măsuri care lovesc în distribuția inegală de putere și de bunăstare din acea societate. Astfel, în 1970 când guvernul lui Allende, ales democratic de populația din Chile, a aplicat măsuri în beneficiul clasei muncitoare și a atacat privilegiile investitorilor bogați, SUA a tăiat tot ajutorul străin – cu excepția asistenței financiare și tehnice pentru armata din Chile, această asistență fiind crescută considerabil (n.t..: armata a dat ulterior lovitura de stat care a dărâmat guvernul Allende și a impus o dictatură fascistă care a servit interesele SUA).

În unele cazuri, ajutorul este folosit în mod deliberat pentru a ataca direct populația locală, așa cum s-a întâmplat când Washington a inundat piața din Nicaraguan cu pui congelați pentru a arunca în aer fermele cooperativizate și pentru a submina reforma agricolă din acea țară, sau când a indundat Somalia cu porumb pentru a arunca în aer producția locală și pentru a schilodi economiile de la sate care erau independente de capital. Trebuie să țineți minte că toate aceste exporturi agricole corporatiste sunt chiar ele subvenționate la greu de guvernul SUA.

Un instrument cheie al protejării clasei bogaților este Banca Mondială, un consorțiu internațional al bancherilor și economiștilor care cheltuie miliarde de dolari – multe plătite de contribuabilii din SUA – pentru a finanța proiecte care susțin și aduc la putere regimuri represive de dreapta și pentru a subvenționa investitorii corporatiști în detrimentul săracilor și al mediului înconjurător. De exemplu, în anii 1980, Banca Mondială a construit o autostradă în nord-vestul pădurilor tropicale din Brazilia, care a dus la distrugerea acestora pe milioane de hectare astfel ca fermierii bogați din Brazilia să se bucure de pajişte vastă, ieftină.

Brazilia a dislocat cu forța o parte din populația urbană săracă din cauză că stătea în calea acelei autostrăzi de care era nevoie pentru a le lua pământurile și pentru a le disturge. În 10 ani, regiunea a fost inundată în sărăcie și boală. Așa cum Jim Hightower a spus: “Toți hoții de bănci din toată lumea nu ar putea comite nici a 10-a parte dintr-un procent din răul pe care Banca Mondială îl face de jumătate de secol.”

Cu violență rațională

Odată cu sărăcia și dezvoltarea toxică, alte moșteniri ale dominației economice imperialiste sunt represiunea politică de nedescris și teroarea de stat. În istoria imperialismului au existat foarte puține, dacă au existat, colonizări fără violență. Doar prin stabilirea supremației unui regim extrem de autoritar și foarte brutal au fost capabili invadatorii să fure pământurile oamenilor, să exporte birurile, să submineze culturile locale, să distrugă orașele, să elimine meșteșugurile și industriile, și să ia în sclavie și în servitute muncitorii. Așa au făcut spaniolii în America de Sud și în America Centrală, portughezii în Angola, Mozambique și Brazilia; belgienii în Congo; germanii în Africa de sud-vest, italienii în Libia, Etiopia și Somalia; olandezii în Indiile de est, francezii în Africa de nord, Madagascar și Indochina; britanicii în Irlanda, China, India, Africa și Orientul Mijlociu; japonezii în Corea, Manchuria și China; și americanii în America de nord (împotriva idigenilor nativi americani), în Filipine, America Centrală, Caraibe și Indochina. Și asta e doar o listă parțială.

Împărțirea lumii e adesea considerat de cei care fac apologia imperialismului un fenomen natural, care ar fi implicat „specializarea internă a producției”. De fapt, ce e distinct la imperialism e calitatea sa total artificială, nefirească, faptul că se bazează în mod repetat pe coerciție și forță armată și pe represiune. Imperiile nu apar în mod natural și inocent „din vreo clipă de neatenție”, așa cum se tot spune despre imperiul britanic.

Ele sunt fabricate prin înșelătorie deliberată, lăcomie, cruzime, brutalitate și violență.

Sunt ridicate cu sabia, biciul și pușca. Istoria imperialismului e despre luarea în sclavie și masacrarea a milioane de oameni, o istorie de o brutalitate de nedescris care, în mod convenabil pentru imperialişti, nu e predată în școli.

Teroarea rămâne unul din instrumentele obișnuite ale dominației imperialiste. Cu ajutorul financiar și asistența tehnică din partea Central Intelligence Agency (CIA) a SUA și a altor entități similare, forţele de poliție militară și de securitate din multele țări satelit sunt antrenate, educate în arta spionării populației, monitorizării, interogării, torturii, intimidării și asasinatului. School of the Americas (SOA) a armatei SUA de la Fort Benning, Georgia, cunoscută în toată America Latină ca „școala de asasini”, antrenează ofițeri militari din toate țările satelit ale SUA și îi învață cele mai cumplite metode de represiune și tortură. Într-o țară ca El Salvador, o majoritate dintre ofițerii implicați în masacrele populației locale din sate a absolvit SOA.

Clasa călăilor comprador au forțat victimele să fie martore la torturarea prietenilor și a celor din familiile lor, inclusiv la torturarea copiilor. Au violat femei în prezența membrilor familiei, au ars organe sexuale cu acid sau cu apă clocotită, au violat femei cu șobolani vii și au obligat prizonieri să înghită șobolani, au mutilat, au tăiat diferite părți ale trupurilor victimelor, inclusiv organe genitale, au scos ochi, au tăiat limba victimelor. Au injectat aer în sânii femeilor și în venele lor, pentru a le provoca o moarte lentă și extrem de dureroasă, le-au împlântat baionete în vagin, iar în cazul bărbaților în anus pentru a-i ucide încet. [Cazuri mai detaliate și documentate sunt în cartea The Sword and the Dollar; Imperialism, Revolution, and the Arms Race. New York: St. Martin’s Press, 1988.]

În țări care au avut guverne revoluționare anticapitaliste, care au redistribuit resursele economice pentru mulți și nu pentru puțini, cum ar fi Nicaragua, Mozambique, Angola și Afghanistan, statul securității naționale din SUA a susținut forțe de mercenari împotriva guvernului care au declanșat războaie de exterminare înceată, de uzură, în care au distrus școli, ferme cooperative, clinici de sănătate și au ras de pe fața pământului sate întregi. Femeile și fetele sunt violate și mii sunt mutilate, populaţia locală e decimată prin asasinate, şi oamenii sunt distruși psihologic.

Mii de băieți mici sunt răpiți și înrolați în forțele contra-revoluționare susținute de SUA.

Milioane de cetățeni sunt alungați din casele lor și sfârșesc în tabere de refugiați. Aceste războaie de uzură (exterminare înceată) provoacă pierderi umane înspăimântătoare și în acest mod guvernul revoluționar e forțat să renunțe la programele anticapitaliste.

În țări unde SUA a instalat guverne pro-capitaliste, cum ar fi El Salvador și Guatemala, statul securității naționale al SUA susține guvernul și îi acordă sprijin indispensabil în contra-insurgență (contra-revoluţie) pentru a suprima forțele de eliberare populare.

Prin „statul securității naționale al SUA”, vreau să spun Biroul Executiv al Casei Albe, Consiliul Național de Securitate (NSC), Administrația Națională de Securitate, Agenția Centrală de Informații (CIA), Pentagonul, Biroul Federal de Investigații (FBI) și alte asemenea entități care sunt implicate în spionare, suprimare, operațiuni secrete, și intervenții militare în forță, acasă și în străinătate.

Războiul extins şi prelungit, dus împotriva poporului din El Salvador, este unul din multele exemple tragice ale contra-insurgenței susținută de SUA împotriva unei populații care lupta pentru dreptate socială. Trupe antrenate și echipate de SUA din Salvador au masacrat, la fel ca El Mozote, sate întregi pentru că erau bănuite că simpatizau cu gherilele. Între 1978 și 1994, în jur de 70.000 de salvadorieni au fost masacrați, cei mai mulți de forțele guvernului. Aproximativ 540.000 au fugit în exil. Un alt sfert de milion de oameni au fost obligați să fugă din casele lor sau au fost deportați cu forța în lagăre de concentrare, controlate de armată. Și toate astea s-au întâmplat într-o țară de doar 4 milioane de oameni.

În ţara vecină, Guatemala, pierderea de vieți din cauza unui conflict de 35 de ani, sponsorizat de CIA, a fost estimată la 100.000 de oameni deja în 1994, pe lângă alți 60.000 de oameni care au dispărut fără urmă. 440 de sate suspectate că simpatizau cu gherilele au fost distruse total și cei mai mulți localnici din aceste sate au fost masacrați. Aproape 1 milion de oameni au fugit din țară și un alt milion au devenit refugiați interni, forțați să fugă din casele lor în urma atacurilor neîncetate ale contra-insurgenței. Masacrele continuă și azi.

În Columbia, mii au fost omorâți de forțele guvernului într-un război de gherilă foarte lung. În anii de armistițiu care au urmat, peste 1000 de politicieni anti-capitaliști sau reformiști și activiști au fost asasinați de grupări de dreapta paramilitare, inclusiv doi candidați prezidențiali ai Uniunii Patriotice și un membru al Senatului din Columbia care era și șeful Partidului Comunist. Și aici masacrele continuă și azi – fără un murmur de protest în Statele Unite, care continuă să trimită ajutor militar pentru trupele de asasini din Columbia.

În Indonezia, armata susținută de SUA a masacrat între 500.000 și un milion de oameni (de fapt, 3 milioane) în 1965, pentru a distruge Partidul Comunist Indonezian și pe cei care erau suspectați că erau simpatizanți comuniști, în ceea ce până și New York Times (12 martie 1966) a numitunul dintre cele mai sălbatice masacre din istoria politică modernă”. 10 ani mai târziu, aceeași armată indoneziană a invadat Timorul de est, a răsturnat guvernul reformist și a masacrat între 100.000 și 200.000, dintr-o populație de 600.000 de oameni. Agresiunea a fost lansată în ziua următoare închiererii vizitei președintelui SUA, Gerald Ford, și a secretarului de stat, Henry Kissinger, în Indonezia. Philip Liechty, oficial CIA care era acolo în acea perioadă, a comentat recent (New York Times, 12 august 1994) că generalul Suharto din Indoneziaa primit în mod explicit aprobarea să facă ce a făcut”. Liechty a observat că cele mai multe arme folosite de armata indoneziană, precum și muniția și mâncarea pentru trupele guvernului, erau direct din Statele Unite.

Forța militară e folosită chiar mai mult azi decât în timpul erei de cucerire colonială și de ocupație. Statele Unite mențin cea mai puternică mașinărie militară de pe tot pământul.

Scopul acestei mașinării oficial e de a proteja democrația de agresiunea comunistă, dar misiunea reală a armatei SUA – așa cum a demonstrat în Vietnam, Cambogia, Laos, Lebanon, Republica Dominicană, Grenada și Panama – nu a fost să îndepărteze vreo invazie din partea Rusiei sau a Cubei, ci să prevină ascensiunea la putere a guvernelor populației locale, pentru că aceste guverne erau anticapitaliste, revoluționare sau populist-naționaliste.

Forța militară a SUA e aplicată și indirect, prin sponsorizarea armatelor țărilor din lumea a treia, a jandarmeriei, a serviciilor de securitate și de informații – inclusiv a unor brigăzi de asasini la comandă. Scopul acestora nu e de a proteja guvernele autocrate de o invazie inexistentă comunistă, ci de a suprima și teroriza elementele rebele din rândul propriilor lor populații sau din țările vecine – așa cum face Maroc în Sahara de vest, și Indonezia în Timorul de est.

Pe lângă finanțarea forțelor de securitate și serviciilor secrete din țările lumii a treia, guvernul SUA este implicat în susținerea și modernizarea forțelor militare din zeci de alte state satelit ale SUA, inclusiv din Corea de sud, Turcia, Indonezia, Argentina și Taiwan, cu avioane de luptă, elicoptere cu mitraliere, tancuri, vehicule blindate de atac, sisteme de artilerie, fregate, și rachete ghidate.

Planificatorii și practicanții imperialismului găsesc necesar să recurgă la măsuri extreme de coerciție cu scopul de a implementa politicile lor de dominație politică și economică. Călăii sadici, care sunt recrutați să facă treaba murdară a asasinatelor și torturii, nu sunt născuți sadici și călăi. Ei sunt antrenați și pregătiți ca atare, prin tehnici necesare, de către consilierii trimiși de CIA. Cei care torturează din partea guvernului în America Latină au declarat ei singuri că sunt profesioniștiși că singura lor sarcină e să extragă informații de la disidenți și de la subversivi, ca să poată duce mai eficient războiul împotriva lor. La fel, brigăzile de asasini nu masacrează oameni la întâmplare. Ei își aleg cu grijă oponenții politici, liderii muncitorilor, protestatarii din rândul studenților, preoților care susțin reformele, și jurnaliștilor care sunt prea critici.

Desigur, personalul CIA care concepe aceste programe violente nu se consideră implicat în nimic altceva decât nobila apărare a intereselor SUA în străinătate. Ar putea chiar admite că anumite metode sunt murdare, dar imediat arată că asta e din necesitatea de a lupta împotriva focului cu foc, insistând că o victorie comunistă ar fi un rău mult mai mare decât orice metode represive ar fi ei obligați să folosească. Deci, pentru a-și justifica crimele ei spun că victimele lor sunt criminalii. Războinicii statului securității naționale al SUA nu susțin arbitrar călăi care torturează și brigăzi de asasini la comandă, ci ca parte a unui proces de exterminare și represiune în apărarea intereselor specifice politice și economice.

Imperialismul trebuie să construiască un sistem de securitate sponsorizat de stat pentru a proteja interesele private din străinătate. Uneori statul își face o miză din protejarea intereselor private înainte ca investitorii să se pregătească să facă asta pentru ei. Cu un secol în urmă, președintele Woodrow Wilson a spus asta foarte clar când a remarcat că guvernul „trebuie să deschidă aceste porți ale comerțului în străinătate și să le deschidă înainte de a fi profitabil să le fi deschis, sau să ceară capitalului privat să le deschidă el la un moment dat”.

Statul trebuie să protejeze nu doar investițiile din străinătate ale firmelor particulare dar și întreg procesul de acumulare de capital. Asta duce la suprimarea sistematică a mișcărilor revoluționare și populiste care încearcă să construiască sisteme alternative economice în linii colectiviste și egalitare.

Imperislismul de joasă intensitate

Cu această opinie internă în minte, imperialiștii din SUA au dezvoltat metoda conflictului de joasă intensitatepentru a dezlănțui moartea și distrugerea asupra țărilor sau mișcărilor de gherilă care urmăreau un curs alternativ de dezvoltare. Această abordare recunoaște că forțele de gherilă din lumea a treia rareori, dacă vreodată, au reușit să obțină o victorie totală militară împotriva armatei de ocupație a puterii industriale sau a armatei sale din clasa comprador.

Cel mult gherilele pot spera să ducă un război al nervilor, pentru a lipsi țara imperialistă de victoria finală, până când populația din țara de ocupație începe să simtă costurile intervenției și începe să atace operațiunea puterii industriale din străinătate. Războiul atunci devine prea costisitor, din punct de vedere politic, ca imperialiștii să-l mai poată susține.

Rezistența de eliberare națională din Algeria nu s-a apropiat niciodată de înfrângerea francezilor, și totuși a rezistat destul de mult pentru a cauza prăbușirea celei de-a patra Republici și pentru a forța Franța să cedeze independența. Războaiele pe care Portugalia le-a dus în Guinea-Bissau, Angola și Mozambique s-au dovedit atât de prelungite și de costisitoare, că dictatura Salazar a fost destabilizată și în cele din urmă răsturnată. Pentru Statele Unite, războiul din Vietnam care părea fără sfârșit a făcut ca țara să fie sfâșiată de demonstrații de masă, de proteste, de blocaje, de boicotări ale recrutărilor pentru armată și de alte acte de rezistență radicalizată.

Pentru a evita stârnirea unei opoziții politice și mai mari acasă, planificatorii de politici din Washington au conceput tehnica conflictului de joasă intensitate, un mod de război care evită o vizibilitate directă, trimiterea de trupe masive și astfel minimalizează folosirea și pierderea de personal militar din SUA. Un război de joasă intensitate este un război numit „proxy”- prin intermediari – în care sunt folosite trupe de mercenari ale guvernului din lumea a treia susținut de SUA.

Washington trimite instructori militari și consilieri, acordă putere de foc superioară, spionaj și asistență pentru comunicații și fonduri generoase, ceea ce face ca aceste forțe să fie capabile să reziste pe termen indefinit, provocând distrugeri de mici dimensiuni sistematic, retrâgându-se rapid în munți sau sate și folosind brigăzi de asasini pentru a decima populația de la sate și orașe. Acest tip de agresiune imperialistă renunţă la atacarea directă, frontală şi totală a forţelor de gherilă, pentru că asta probabil aduce niciodată victoria imperialiştilor și ar provoca critici față de inutilitatea și barbaria ei.

Războiul dus de administrațiile Reagan și Bush împotriva Nicaragua a fost susținut timp de aproape un deceniu. Războiul împotriva insurgenței din El Salvador s-a întins pe 15 ani, cel din Filipine pe 20 de ani, cel din Columbia peste 30 de ani, iar în Guatemala a durat 35 de ani.

Odată ce un conflict de joasă intensitate este adoptat, nu mai au loc masacre masive, nu mai au loc trimiteri de trupe masive, nu mai există victorii sau retrageri dramatice, nu mai există ofensive ca la Dienbienphu sau Tet.

Publicul SUA nu e galvanizat să organizeze opoziția față de război, pentru că nu prea multe par să se întâmple și intervențiile nici nu mai sunt relatate la știri. La fel ca gherilele, intervenționiștii duc un război al nervilor, dar îl duc împotriva populației. Scopul lor e să demonstreze că au resurse și timp nelimitate, că vor putea rezista mai mult decât forțele de gherilă, nu doar militar, ci și politic, pentru că nu mai există nici o presiune din partea populației din țările lor să se retragă.

În același timp, forța de gherilă nu poate exista fără susținerea din partea propriei ei populații, iar localnicii devin din ce în ce mai demoralizați din cauza costurilor umane ale conflictului.

Oboseala față de război din ce în ce mai mare a poporului din El Salvador a fost unul dintre motivele care a determinat forțele de eliberare ale FMLN să riște o pace negociată cu guvernul de trădători din El Salvador și cu sponsorii săi din SUA.

Gherilele din Guatemala și El Salvador nu au fost niciodată total înfrânte dar au fost izolate militar, ceea ce le-a pus într-o poziție din ce în ce mai dificilă politic. Chiar când FMLN a demonstrat cu frecvență diminuată că încă are abilitatea de a lansa atacuri, rezultatul era de importanță limitată și costurile umane erau mult prea mari. Odată cu conflictul de joasă intensitate, forțele de gherilă au pierdut cea mai mare armă strategică pe care o aveau: abilitatea de a suporta mari pierderi pe o perioadă mai mare decât își puteau permite imperialiștii, și ablitatea de a rezista politic mai mult decât ei. Dar acum forțele imperialiste pot rămâne pe teren un timp nelimitat. Războiul de joasă intensitate este și o strategie politică și una militară.

În Nicaragua, Mozambique, Angola, Ethiopia, Afghanistan și alte țări, intervenția imperialistă nu a constat doar din contra-insurgența guvernului împotriva gherilelor, ci și dintr-o brutală campanie dusă de forțele de mercenari ale SUA împotriva țintelor ușoareale societății revoluționare, cum ar fi clinicile de sănătate de la sate, din orașe, fermele cooperativă, și împotriva populației vulnerabile și slab apărate.

Populația care e atacată e făcută să sângereze și e suspusă terorii sistematice până când simte că nu mai poate suporta. Strigătul pentru pace vine nu de la oamenii din țara imperialistă, ci de la oamenii care sunt victimele imperialiștilor, care în cele din urmă sunt forțați în subjugare și să renunțe la programele lor politice și economice.

Globalizarea prin GATT

Printre cele mai recente operațiuni ale elitelor economico-politice sunt North American Free Trade Agreement (Acordul de Comerţ Liber Nord-American, NAFTA) și Runga Uruguay privind Acordul asupra Tarifelor şi Comerţului din 1993 (GATT), (Uruguayan Round of the Agreement on Tariffs and Trade), care reprezintă încercările de a limita suveranitatea statelor-națiune în favoarea corporațiilor transnaționale. Așa cum sunt prezentate publicului, NAFTA și GATT ar dărâma zidurile tarifelor, ar integra economiile naționale într-un sistem global, și ar aduce beneficii popoarelor din toate țările prin comerț mai mare. Acest proces de „globalizareeste tratat ca fiind o evoluție firească și benignă care se presupune că ne-ar duce de la nivelul regional la cel național și acum la cel internațional al relațiilor internaționale de piață.

Scopul corporației transnaționale este să devină cu adevărat transnațională, situată deasupra puterii suverane a unei țări, în timp ce e slujită de puterile suverane ale tuturor țărilor.

Cu un deceniu în urmă, General Motors a anunțat că era o companie globală și nu doar una americană, din cauza investițiilor pe care le făcea în toată lumea.

Ca și cum pentru a le demonstra americanilor ce înseamnă asta, GM a continuat să închidă fabricile din statele din SUA și să deschidă altele noi în străinătate. În același spirit, Cyril Siewert, șeful finaciar al Colgate Palmolive Company, a fost citat în New York Times (21 may 1989) spunând:Statele Unite nu au vreun drept automat asupra resurselor corporației noastre. Nu există nici o gândire care să pună SUA pe primul loc”.

Cu ani în urmă, Dow Chemical a recunoscut că se gândea să devină o firmă a-națională, o firmă care să nu aibă nici o obligație – și prin urmare să nu poată fi trasă la răspunderede nici o țară. Dow intenționa să cumpere o insulă în Caraibe unde să își mute birourile și să conducă insula ca o putere de sine stătătoare.

Cu GATT, nu va fi nevoie de regate corporatiste mutate pe insule. Puterea corporatistă va fi ridicată deasupra puterilor suverane ale tuturor statelor. Acordurile GATT au creat o organizație mondială a comerțului, World Trade Organization (WTO), care este o asociație internațională din care fac parte peste 120 de țări semnatare și care are același statut pe care îl au și Națiunile Unite. WTO are autoritatea de a bloca, anula sau dilua legile de mediu, sociale, pentru consumatori și pentru muncitori din orice țară.

Stabilește comisii formate din specialiști în comerț care nu sunt aleși de nici o țară, și care acționează cu puterea unor judecători asupra chestiunilor economice, iar acești judecători sunt plasați deasupra suveranității unei țări și nu pot fi atinși de controlul popular, prin urmare asigurându-se că interesele comunității vor fi subordonate capitalului financiar. Nefiind aleși de nimeni, și fără să fie limiați de prevederile legate de conflictele de interese, acești judecători economici pot avea propriile mize financiare în orice chestiune asupra căreia se pronunță. Se întâlnesc în secret, nu fac publice deliberările lor, și nu sunt supuși nici unui apel administrativ.

Rolul lor e să creeze o lume în care singurii care au dreptul să emită reglementări și să fie producători să fie chiar corporațiile transnaționale. Așa cum spune Kim Moody (Labor Notes, februarie 1944), cele 500 de pagini de reguli ale GATT nu sunt îndreptate împotriva comerțului afacerilor și investițiilor ci împotriva guvernelor.

Guvernele semnatare trebuie să reducă tarifele, să elimine subvențiile pentru ferme, să trateze companiile străine la fel ca pe cele interne, să onoreze toate cerințele de patent ale corporațiilor, și să se supună guvernării unei elite birocratice permanente – WTO.

Dacă o țară refuză să își modifice legile când așa îi dictează o comisie de judecători economici ai WTO, GATT poate impune sancțiuni comerciale, poate deposeda țara care se opune de piețe de care are nevoie și de materiale de care are nevoie.

GATT va asigura beneficii doar țărilor puternice pe spatele celor mai slabe, și doar intereselor bogaților pe spatele celorlalți dintre noi. Sub GATT, unele țări deja au susținut că etichetele obligatorii pentru produsele alimentare, legile de protejare a vieții marine, standardele de emisii de gaze pentru combustibili, intezicerea azbestului, interzicerea importului produselor făcute din exploatarea copiilor în muncă, și interzicerea produselor obținute din distrugerea speciilor pe cale de dispariție și interzicerea pesticidelor otrăvitoare ar constitui tarife neloială care sunt bariere pentru comerț”.

Cetățenii care acționau la nivel local, de stat și național au devenit un obstacol în calea corporațiilor care acționează la nivel global. Într-o declarație din iunie 1994, Ralph Nader a spus că WTO “va reduce masiv implicarea cetățenilor în chestiuni legate de comerț”, că „va submina legile de reglementare care existau în SUA prin distrugerea puținei suveranități populare pe care am reușit să o păstrăm.” Sub masca protejării drepturilor de proprietate intelectuală”, GATT permite multinaționalelor să impună licențe obligatorii și drepturi de proprietate de monopol asupra agrigulturii comunale și indigene. În acest fel, GATT întărește abilitatea corporatistă de a penetra comunitățile care sunt auto-suficiente și de a le monopoliza resursele.

Nader oferă exemplul copacului neem, din care se extrag substanțe naturale care conțin pesticide naturale, medicamente naturale și alte proprietăți valoroase. Cultivat de secole în India, acest copac a atrat atenția multor companii farmaceutice, care au început să impună monopol asupra patentului, provocând proteste de masă din partea țăranilor din India. Înarmate cu acest patent, care a fost transformat în legi de WTO, companiile farmaceutice vor obține monopolul controlului asupra vânzărilor produselor obținute din copacul neem.

În general, GATT susține achizițiile masive de către corporații a proprietăților deținute public, și ale întreprinderilor proprietarilor locali și cele deținute de colective de muncitori. Neprotejate de protecțiile oferite de tarife, multe firme mici din America de nord și din Europa vor falimenta, și economiile de la sate, care sunt autosuficiente, din multe regiuni din Asia și Africa vor fi distruse.

Așa cum spune Kim Moody: “Ţăranii producători din Lumea a treia vor fi alungați cu milioanele de pe pământurile lor, așa cum deja se întâmplă cu țăranii din Mexic [sub NAFTA].”

Ni se spune să pentru a rămâne competitivi sub GATT, noi, în America de nord, va trebui să creștem productivitatea muncii și să reducem costurile muncii și producției. Va trebui să cheltuim mai puțin pentru serviciile sociale și să introducem mai multe tăieri de salarii, mai multă restructurare, mai multă dereglementare, și privatizare. Numai atunci am putea să facem față forțelor impersonale care ne mătură ca o vijelie.

De fapt, nu e nimic impersonal la aceste forțe. GATT a fost planificat în mod conștient de elitele de afaceri și din guverne timp de mai mulți ani, de interese care au urmărit în mod explicit o economie mondială dereglementată și care s-au opus tuturor controalelor democratice asupra practicilor lor de afaceri.

Pe măsură ce capitalul devine mai mobil și e scot tot mai mult în afara controlului public, sub planuri ca NAFTA și GATT, oamenii din orice regiune, stat sau țară vor găsi din ce în ce mai dificil să convingă guvernul lor să impună reglementări protecționiste sau să dezvolte noi forme de producție publică.

Pentru a da un singur exemplu: sub acordurile de comerț liber dintre Canada și Statele Unite, programul de asigurare pentru mașină adoptat de provincia din Ontario a fost declarat „competiție neloialăde către companiile de asigurări din SUA. Cetățenii din Ontario nu au avut dreptul să își exercite puterea suverană pentru a institui un sistem de asigurare alternativ, non-profit. În ultimele două deceni, în America Latină, Asia și chiar și în Europa și America de nord, forțele conservatoare au făcut presiuni imense pentru a scoate de sub control public industriile deținute public, non-profit și serviciile (mine, fabrici, puțuri de petrol, bănci, căi ferate, companii de telefonie, utilități, sisteme de televiziune, servicii poștale, asigurări de sănătate, și firme de asigurări) pentru a le vinde la prețuri de nimic intereselor private care să le dețină pentru a extrage profit din ele.

În India, ca și în alte țări, liderii orientați spre interesele populației au încercat cu oarecare succes să dea afară companiile occidentale, să excludă investitorii străini de pe bursele lor, să ridice un sector public, și să creeze bunuri de consum produse în țările lor pentru piețele locale. Legăturile economice ale Indiei cu Uniunea Sovietică au consolidat aceste eforturi.

Dar odată cu colapsul URSS, ascensiunea GATT și a unui nou guvern consevator în New Delhi, India se îndreaptă spre recolonizare. La începutul anilor 1990, companiile care anterior fuseseră date afară, cum ar fi Coca-Cola, s-au reîntors; investițiile străine cresc masiv; întregi industrii și piețe de consumatori sunt din nou complet sub control străin; iar industriile deținute de guvern sunt privatizate, împotriva protestelor angajaților și cu reduceri inevitabile de slujbe și salarii. Un proces similar are loc în țările din Estul Europei, ale căror economii au fost subvenționate masiv de Uniunea Sovietică.

Concepută să lase destinul economic al lumii la mila plină de grație a bancherilor și corporațiilor multinaționale, globalizarea este o extensiune logică a imperialismului, o victorie a imperiului împotriva republicii, o victorie a capitalului financiar internațional împotriva democrației.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s