CAPITOLUL 3 – INTERVENŢIA: CINE CÂŞTIGĂ? CINE SUFERĂ?

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”, Capitolul 3: Intervenţia: Cine câştigă? Cine suferă?

“Astăzi, Statele Unite sunt cel mai proeminent susținător al recolonizării și duşmanul șef al schimbării revoluționare în toată lumea. Ieșind din al doilea război mondial, relativ neatins, și superior tututor celorlate țări industriale în avuție, capacitate productivă, și forță militară şi de înarmare, Statele Unite au devenit principalul furnizor și jandarm al capitalismului global.

Judecând după mărimea investițiilor sale financiare și forța militară, judecând după standardele imperialiste, cu excepția colonizării directe, imperiul SUA este cel mai formidabil din istorie, mult mai mare decât cel britanic din secolul 19 și cel al Romei din antichitate.

Un imperiu militar global

Exercitarea puterii de către SUA are intenţia să mențină nu doar sistemul capitalist internațional, ci și hegemonia SUA asupra acestui sistem. Strategia Pentagonului de planificare „a apărării” (1992) cere Statelor Unite să continue să domine sistemul internațional, prin „descurajarea țărilor avansat industrializate de a contesta conducerea din partea SUA sau chiar de a aspira la un rol mai mare global sau regional.

Prin menținerea acestei dominații, analiștii Pentagonului susțin că Statele Unite pot asigura „o zonă orientată spre piață, de pace și prosperitate, care să cuprindă mai mult de două treimi din economia lumii” [subliniera îi aparţine lui Parenti].

Această putere globală este imens de costisitoare. Azi, Statele Unite cheltuie mai mult pe armată și pe arme și pe alte forme de „securitate națională”, decât tot ce cheltuie în total restul lumii. Liderii SUA prezidă asupra unui aparat global militar de o magnitudine care nu a mai fost niciodată văzută în istoria umană. În 1993, avea aproape jumătate de milion de trupe staționate în peste 395 de baze militare principale, și sute de instalații minore în 35 de străine și o flotă cu un tonaj total și putere de foc mai mari decât toate armatele navale din lume combinate, constând din submarine nucleare, portavioane nucleare, distrugătoare, nave de spionat, care navighează pe fiecare ocean şi ajung în fiecare port de pe fiecare continent.

Bombardierele SUA şi rachetele cu rază lungă de acţiune pot atinge orice ţintă, având destulă forţă cât să distrugă ţări întregi cu o capacitate de a ucide mai mult decât tot ce există pe planetă, de peste 8.000 de rachete nucleare strategice şi peste 22.000 de rachete nucleare tactice. Trupe de elită care pot fi mobilizate şi trimise imediat au o putere de foc a armelor convenţionale mai mare decât cea a oricărei alte naţiuni, au garanţia să ucidă cu impunitate, aşa cum masacrele din Irak din 1990-1991 au demonstrat. (n.t.: un singur exemplu, „autostrada morţii”, unde avioanele SUA au bombardat doar pentru a se amuza forţele irakiene care se retrăgeau, omorând inclusiv toţi civilii de pe acel drum, pentru această crimă de război, SUA nu a fost niciodată judecată, imagini aici

De la al doilea război mondial, guvernul SUA a trimis peste 200 de miliarde în „ajutor” militar pentru a antrena, echipa, și subvenționa mai mult de 2,3 milioane de trupe și forțe de securitate interne din 80 de țări, nu cu scopul de a apăra aceste țări de vreo invazie străină, ci de a proteja oligarhii de la conducerea locală și investitorii corporațiilor multinaționale, de pericolele unei insurgențe anticapitaliste interne.

Printre cei care au primit asemenea finanţări au fost și unele dintre cele mai brutale autocrațiile militare din istorie (n.t.: dictaturi fasciste), țări care au tortuat, au asasinat și au maltratat numere mari din rândul cetățeniilor lor din cauza părerilor politice disidente, cum ar fi în Turcia, Zaire, Chad, Pakistan, Maroc, Indonezia, Honduras, Peru, Colombia, El Salvador, Haiti, Cuba (sub dictatura lui Batista), Nicaragua (sub dictatura lui Somoza), Iran (sub dictatura Shah-ului), Filipine (sub dictatura lui Marcos) şi Portugalia (sub dictatura lui Salazar).
Lideri SUA pretind că ar fi dedicaţi democrației. Dar în ultimele cinci decenii, guverne reformiste alese democratic din Guatemala, Guyana, Republica Dominicană, Brazilia, Chile, Uruguay, Siria, Indonezia (sub Sukarno), Grecia, Argentina, Bolivia, Haiti și din multe alte țări au fost răsturnate de la putere de armatele pro-capitaliste, care au fost finanțate și asistate (şi organizate) de statul securității naționale din SUA.

Statul securității națioale din SUA a participat la operațiuni secrete sau cu forțe intermediare de mercenari împotriva guvernelor revoluțioanre din Cuba, Angola, Mozambique, Etiopia, Portugalia, Nicaragua, Cambodia, Timorul de Est, Sahara de vest, și din alte părți și asta de obicei a dus la devastare şi catastrofe înspăimântătoare și la pierderi de vieți enorme pentru populațiile locale.

Acțiunile ostile au fost direcționate și împotriva guvernelor reformiste din Egipt, Liban, Peru, Iran, Siria, Zaire, Jamaica, Yemenul de sud, Insulele Fiji și altele.
De la al doilea război mondial, forțele SUA au invadat direct sau au lansat atacuri aeriene împotriva Vietnamului, Republicii Dominicane, Coreei de nord, Laos, Cambogia, Liban, Grenada, Panama, Libia, Irak şi Somalia, lăsând în urmă catastrofe, moarte și distrugere.

Înainte de al doilea război mondial, forțele militare ale SUA au dus un război sângeros și prelungit de cucerire în Filipine, din 1899 în 1903.

Împreună cu alte 14 state capitaliste, Statele Unite au invadat și au ocupat părți din Rusia socialistă, din 1918 până în 1921. Forțele expediționare ale SUA au luptat în China alături de alte armate occidentale pentru a suprima rebeliunea Boxer și pentru a ține chinezii sub cizma colonizatorilor europeni și nord americani. Trupele de infanterişti ale SUA au invadat și au ocupat Nicaragua în 1912 și din nou între 1926 și 1933; Haiti, din 1915 în 1934; Cuba din 1898 în 1902; Mexic din 1914 în 1916. Trupele SUA au invadat Honduras de şase ori, între 1911 şi 1925; Panama a fost ocupată militar între 1903 şi 1914.

De ce intervenție?
De ce o națiune care se declară iubitoare de pace şi democratică găsește necesar să folosească atât de multă violență și represiune împotriva atâtor oameni din atât de multe locuri? Un scop important al politicii SUA este de a face ca lumea să fie sigură pentru ultra bogații din topul Fortune 500 și pentru sistemul său global de acumulare de capital.

Guvernele care încearcă orice tip de independență economică sau orice tip de politică redistributivă populară, care încearcă să ia o parte din surplusul lor economic și să îl aloce serviciilor non-profit de care să beneficieze populația locală – cel mai probabil asemenea guverne vor simţi pe pielea lor furia intervenției SUA sau chiar a invaziei militare directe.

Duşmanuldesemnat poate fi un reformist, un populist, un guvern militar, ca în Panama sub Torrijo (și chiar și sub Noriega), Egipt sub Nasser, Peru sub Velasco, sau Portugalia după Salazar; un guvern creștin socialist ca în Nicaragua sub sandiniști; o social democrație ca în Chile sub Allende, Jamaica sub Manley, Grecia sub Papandreou, şi Republica Dominicană sub Bosch; un guvern Marxist-Leninist ca în Cuba, Vietnam, şi Corea de nord; un regim islamist revoluţionar ca Libia sub Gaddafi; sau chiar un regim conservator militar cum era în Irak sub Saddam Hussein, care a ieşit din linie în privinţa preţurilor petrolului sau cotelor de petrol.

Documentele publice arată că Statele Unite sunt cea mai mare putere intervenționistă din lume. Există mai multe motive diferite și care se suprapun pentru asta:
Protejarea investițiilor directe. În 1907, Woodrow Wilson a recunoscut rolul de susținere jucat de statul capitalist în numele capitalului privat:
“D
in moment ce comerțul ignoră granițele naționale și manufacturierul insistă să aibă toată lumea ca piața sa, steagul acestei națiuni trebuie să îl urmeze, și porțile națiunilor care sunt închise împotriva lui trebuie dărâmate. Concesiile obținute de finanțatori trebuie protejate de guvernul statului, chiar dacă suveranitatea națiunilor care nu doresc ar putea fi încălcată în decursul acestui proces. Coloniile trebuie obținute sau plantate, astfel ca nici un colț folositor din lume să nu fie ignorat sau lăsat nefolosit.”

Ulterior, ca președinte al Statelor Unite, Wilson a remarcat să Statele Unite erau implicate într-o luptă pentru a „comanda comorile economice ale lumii”.
L
a finalul secolului 19 și începutul secolului 20, marile investiții ale SUA în America Centrală și în Caraibe au determinat frecvente intervenții militare, război prelungit, ocupație prelungită, sau achiziție teritorială directă, cum a fost cazul cu Hawaii, Puerto Rico, şi cu Zona Canalului Panama.

Investițiile au fost adesea în resursele naturale ale țării respective: zahăr, tutun, bumbac, și metale prețioase. În mare parte, intervențiile din Golf din 1991 (vezi Capitolul 6) și din Somalia în 1993 (Capitolul 7) au fost pentru a proteja profiturile din petrol și prospecțiunile pentru petrol.

În era post-război rece, amiralul Charles Larson a remarcat că, deși forțele militare ale SUA au fost reduse în unele părți ale lumii, ele rămân la un nivel impresionant în regiunea Asia-Pacific pentru că comerțul SUA din acea regiune este mai mare decât cel fie cu Europa, fie cu America latină. Expertul naval Charles Meconis a arătat și el spre importanța economică a regiuniica fiind motivul pentru o prezență militară a SUA majoră în Pacific (vezi Daniel Schirmer, Monthly Review, iulie/august 1994). În
aceste cazuri, sabia se ține după dolar.

Crearea de oportunităţi pentru noi investiţii. Uneori dolarul se ține după sabie, ca și când puterea militară generează oportunități pentru noi investiții. Astfel, în 1915, liderii SUA, invocând „instabilitate politicăau invadat Haiti și au zdrobit miliția populară. Trupele au rămas acolo timp de 19 ani.

În timpul acestei perioade, investitorii francezi, germani și britanici au fost scoși afară și firmele SUA și-au triplat investițiile în Haiti.

Mai recent, companiile taiwaneze au acordat preferință firmelor SUA în fața celor din Japonia din cauza armatei SUA care proteja Taiwanul. În 1993, Arabia Saudită a semnat un contract de 6 miliarde de dolari pentru avioane de linie exclusiv cu companiile din SUA.

După ce-a fost scos din joc, un consorțiu european a acuzat că Washington a făcut presiuni asupra saudiților care au devenit dependenți de Washington pentru securitatea lor militară în era post-război din Golf.

– Păstrarea dominaţiei politico-economice şi sistemul de acumulare de capital. Investițiile specifice nu sunt singura preocupare imperialistă. Există un angajament general față de protejarea sistemului de clasă global, pentru a deţine pământul arabil din toată lumea, muncitorii, resursele naturale și piețele accesibile pentru investitorii transnaționali.

Mai important decât holdingurile particulare este întregul proces de investiții și profit. Pentru a apăra acest proces, statul imperialist atacă și zdrobește mișcările populare care încearcă orice fel de politică de redistribuire, trimițând un mesaj către ei și alții că, dacă încearcă să își îmbunătățească condiția, vor afecta prerogativele capitalului corporatist, și vor plăti un preț usturător.

În două dintre cele mai notabile intervenții militare ale SUA, în Rusia Sovietică între 1918 și 1920 și Vietnam din 1954 în 1973, cele mai multe investiții au fost europene, nu americane.

În acestea și alte cazuri, intenția a fost de a preveni apariția unor ordini sociale concurente și să măture de pe fața pământului alternativele funcționale la statul client capitalist. Acesta rămâne scopul și în zilele noastre, țările care au fost atacate mai recent sunt Yemenul de sud, Corea de nord și Cuba. Ronald Reagan a avut dreptate când a susținut că invazia pe care el a comis-o în Grenada nu a avut scopul de a proteja aprovizionarea SUA cu nucşoară. Era destulă nucşoară care putea fi obținută din Africa. Reagan recunoștea că resursele naturale din Grenada nu erau cruciale. Nici colectivizarea revoluționară a unei națiuni sărace de 102.000 de suflete nu reprezenta o amenințare mare sau o pierdere mare pentru investiții şi pentru capitalismul global. Dar dacă şi alte țări ar fi urmat același curs, eventual ar fi pus sistemul capitalist global în pericol. Invaiza Grenadei de către Reagan a servit ca avertisment pentru alte țări din Caraibe că asta era soarta care aștepta orice națiune care încerca să iasă de sub statutul de client stat al SUA. Invadatorii au distrus mișcărea New Jewel Movement, au distrus programele ei revoluționare pentru reformă a pământului, în sănătate și în educație și cooperative. Astăzi, cu rata șomajului mai mare ca oricând și cu sărăcia generalizată, Grenada este din nou legată ferm de piața liberă globală. Toți ceilalţi din regiune au înțeles avertismentul.

Prima preocupare a statului imperialist nu este de a proteja investițiile directe din orice companie particulară, deși de multe ori face asta, ci de a proteja sistemul global de acumulare privată de sistemele care ar putea să-i făcă concurență.

Cazul Cubei ilustrează această realitate. S-a arătat că embargoul impus de Washington împotriva Cubei blochează afaceri ale SUA de miliarde de dolari de investiții atractive și oportunități de comerț. Acesta e motivul pentru care unii trag concluzia greşită că politica externă SUA nu ar fi determinată de interese economice. De fapt, exemplul Cubei demonstrează exact contrariul: un refuz de a tolera acele state care încearcă să se elibereze de sistemul capitalist global.

Scopul statului capitalist este de a acţiona pentru a promova întregul sistem capitalist pe care interesele corporatiste individuale nu le pot face. Lăsate cu propriile lor mecanisme competitive, firmele de afaceri nu doresc să respecte regulile nescrise ale intresului comun. Asta e valabil și în economia internă și în operațiunile din străinătate. Ca orice organizație capitalistă, o firmă de afaceri ar putea avea un interes pe termen lung de a vedea socialismul în Cuba distrus, dar ar putea avea un interes mai imediat, mai tentant, de a face afaceri profitabile cu dușmanul de clasă.

Revine Statului să forțeze companiile individuale să intre înapoi în linie. n orice caz, firmele din Canada, Venezuela, Spania și alte țări nu au simțit nici un angajament față de imperialismul global al SUA și au avut relaţii comerciale cu Cuba, spre nemulțumirea Washington. Legea SUA interzice ca navele străine care fac comerț cu Cuba să încarce sau să descarce în SUA timp de șase luni, astfel impunând un cost substanțial asupra Cubei sau oricărui partner al ei.]

Miza aici nu sunt investițiile într-o anumită țară din Lumea a treia, ci securitatea pe termen lung a întregului sistem de investiții transnațional. Nici unei țări care urmează un curs de dezvoltare independent nu i se va permite să aibă câștig de cauză pentru că ar stabili un exemplu periculos pentru alte țări.

Confuzii obișnuite

Unii critici au susținut că factorii economici nu au exercitat o influență importantă asupra politicii intervenționiste a SUA, din cauză că cele mai multe intervenții au loc în țări care nu au comori naționale mari și nici investiții SUA mari, cum ar fi Grenada, El Salvador, Nicaragua și Vietnam.

Dar asta e ca și cum ai spune că poliția nu e în special pregătită să protejeze averea și proprietatea, pentru că cele mai multe din acțiunile în forță ale poliţiştilor au loc în cartierele săracilor. Forțele intervenționiste nu atacă acolo unde capitalul există ca atare; ele atacă acolo unde capitalul este în pericol, unde este amenințat. Nu au interenit în influenta Elveție, de exemplu, din cauză că în această țară capitalismul e sigur și neatacat şi neamenințat. Dar dacă partidele de stânga ar ajunge la putere în Berna și ar încerca să naționalizeze băncile elvețiene și proprietățile majore, e foarte probabil că asemenea decizii vor fi o invitație a atenției neîncetate a puterilor industriale occidentale.

Unii observatori susțin că intervenția e alimentată de însuși aparatul de securitate națională, de Departametul de stat, de Consiliul de Securitate Națională și de CIA. Aceste agenții inventează şi fabrică noi dușmani și alimentează sau fabrică crize pentru că au nevoia să-și justifice propria lor existență și să obțină creşteri de bugete. Dar această perspectivă evită realitatea clasei și interesului de clasă și de putere. Sugerează că cei care planifică politicile nu au alt scop decât să facă politici pentru propria lor perpetuare birocratică. O asemenea noțiune inversează cauza cu efectul. Este ca și cum ai spune că un cal e cauza pentru care există curse de cai. Tratează statul securității naționale ca fiind la originea intervenției, când de fapt acesta nu e decât unul dintre instrumentele principale.

Liderii SUA s-au implicat în acțiuni intervenționiste cu mult înainte ca CIA și NSC să existe. Unii dintre cei care argumentează că statul se auto-generează pentru a se extinde este Richard Barnet, care neagămotivele mai sinistre și mai familiareale imperialismului economic. Oricare ar fi sistemul lor economic, toate statele mari industriale, susține el, caută să-şi protejeze puterea și influența prin politicile de securitate și de dominație. Cu siguranță, politicile de securitate sunt o considerație reală pentru fiecare stat. Dar investițiile de capital ale corporațiilor multinaționale se extind într-un mod mult mai dinamic decât se manifestă expansiunea de către guvernele socialiste sau precapitaliste (pe care le discută Barnet).

De fapt, cazurile studiate în cartea lui Barnet, “Intervention and Revolution(Intervenţie şi Revoluţie) duc toate către afaceri, și nu către birocrațiile statului de securitate națională, ca fiind motivul principal al intervenției SUA.

Anticomunismul și amenințarea sovietică par mai mult o sursă pentru propagandă şi complot, decât pentru planificarea de politici, pentru că propaganda are rolul de a speria publicul american și de a-l mobiliza să susțină intervențiile din țări străine. Chiar motivele pe care Barnet le neagă par să fie determinante în studiile sale de caz referitoare la Grecia, Iran, Liban şi Republica Dominicană, în mod specific, dorința de a securiza acces la piețe și la materii prime și nevoia, explicit declarată de diferiți planificatori de politici, de a proteja „inițiativa privată” în toată lumea – adică, afacerile private.

Unii se plâng că analiza de mai sus ar fi “simplistădin cauză că atribuie toate evenimentele internaționale unor motive pur economice și de clasă și că le-ar ignora pe altele variabile, cum ar fi geopolitica, cultura, etnicitatea, naționalismul, ideologia și moralitatea. Dar eu nu susțin că lupta pentru a menține hegemonia globală a capitalului explică totul legat de politica mondială, nici chiar totul legat de politica de intervenții străine a SUA. Însă explică chiar foarte mult, deci nu e timpul să devenim conștienți de asta?

Dacă cei care fabrică opiniile din curentul oficial chiar vor să portretizeze viața politică în toată multitudinea ei complexă, atunci de ce sunt atât de sârguincios reticenți când vine vorba de imensele realități ale imperialismului?

Existența altor variabile, cum ar fi naționalismul, militarismul, securitatea națională, puterea și dominația hegemonică, nici nu ne obligă să negăm realitățile economice, nici să tratăm aceste alte variabile ca fiind izolate de interesele de clasă. Astfel dorința de a extinde puterea strategică a SUA într-o anumită regiune este pusă în mişcare, cel puțin în parte, de o dorință de a stabiliza o arie de-a lungul liniilor care sunt favorabile intereselor elitei politico economice – de aceea, regiunea intră în atenţie în primul rând.

Cu alte cuvinte, diferitele considerațiuni funcționează cu un efect de spirală una asupra celeilalte. Creșterea în investițiile din străinătate duce la nevoia de protecție militară. Asta la rândul ei generează o nevoie de a securiza bazele militare și de a stabili alianțe cu alte țări. Aceste alianţe, la rândul lor, extind perimetrul de apărarecare trebuie menținut. Astfel, o anumită țară devine nu doar un bun „esențialpentru „apărarea noastră”, dar ea însăși trebuie apărată, ca oricare alt bun.

Inventarea dușmanilor

Așa cum am obervat în capitolul anterior, imperiul SUA este neoimperialist în modul în care operează. Cu excepția câtorva posesiuni teritoriale, expansiunea în străinătate s-a bazat pe controlul indirect și nu pe posesiunea directă. Asta nu înseamnă că vrem să spunem că liderii SUA ar fi străini de anexări teritoriale și de cuceriri teritoriale. Mult din ceea ce sunt acum sua continentale au fost luate de la mexic prin război. Florida și Puerto Rico au fost capturate de la spania. Liderii SUA trebuie să convingă poporul american că imensele costuri ale imperiului sunt necesare pentru securitatea și supraviețuirea oamenilor din SUA. Ani şi ani, ni s-a tot spus că marele pericol cu care ne confruntam era amenințarea globală comunistă al cărei sediul central era în Moscova”. Publicul a acceptat o povară schiloditoare de taxare pentru a câștiga cursa înarmărilor între super puteri și pentru a „izola agresiunea sovietică, oriunde ar apărea”. De la prăbușirea URSS, liderii noștri politici ne-au tot avertizat că lumea e plină de alți adversari periculoși, care aparent până atunci au fost ignorați complet. Cine sunt acești adversari răi care abia așteaptă să se dezlănțuie asupra SUA în momentul în care lăsăm garda jos sau în momentul în care facem tăieri serioase şi reale în bugetul militar gargantuan al Pentagonului? De ce ne pândesc ei în loc de, să spunem, Danemarca sau de Brazilia? Acest scenariu al dușmanilor din lume a fost folosit de conducătorii imperiului roman și de imperialiștii britanici din secolul 19. Mereu existau dușmani care trebuiau atacaţi, ceea ce cerea tot mai multe intervenții străine și o expansiune tot mai mare. Iar dacă inamicii nu erau găsiți, atunci erau inventați.

Când Washington spune interesele „noastretrebuie protejate în afara granițelor, ar trebui să ne întrebăm dacă noi toți suntem reprezentați de scopurile urmărite în acest mod. Țările îndepărtate, anterior necunoscute celor mai mulți americani, dintr-o dată devin „vitale” pentru interesele „noastre”.

Pentru a proteja petrolul „nostruîn Orientul Mijlociu și resursele „noastreși piețele „noastredin alte părți, fiii și fiicele noastre trebuie să participe la operațiuni militare în străinătate, și taxele noastre sunt necesare pentru a finanța aceste operațiuni.

Data viitoare când petrolulnostrudin Orientul Mijlociu e în pericol, ar trebui să ne amintim că relativ puțini dintre noi dețin acțiuni în petrol. Totuși chiar și americanii care dețin acțiuni se presupune că ar avea un interes comun cu Exxon and Mobil din cauză că trăiesc într-o economie dependentă de petrol. Se presupune că, dacă oamenii din alte țări iau controlul asupra petrolului lor de la marile companii ale SUA, atunci ar refuza să ni-l vândă. Se presupune că ar prefera să ne alunge în brațele producătorilor rivali și pe ei înșiși în ruină, negându-și lor înșile miliardele de dolari pe care le-ar putea câștiga pe piața nord americană.

De fapt, națiunile care obțin control asupra propriilor lor resurse nu acționează deloc bizar. Cuba, Vietnam, Corea de nord, Libia și altele ar fi fericite să aibă acces la piețele din SUA, să vândă la prețuri egale sau mai mici decât cele oferite de multinaționalele gigantice. Așa că atunci când popoarele din Lumea a treia, prin naționalizare, revoluție, sau ambele, reclamă petrolul de pe teritoriul lor sau cuprul sau cositorul, zahărul și alte resurse, ele nu afectează interesele populației muncitoare din SUA. Dar cu siguranță afectează conglomeratele multinationale care făceau profituri enorme din aceste întreprinderi.

Cine plătește? Cine profită?

Suntem făcuți să credem că oamenii din Statele Unite ar avea un interes comun cu multinaționalele gigantice, tocmai cu acele companii care ne transformă comunitățile în deșert în operaţiunile lor de a găsi muncitori ieftini în afara țării.

Adevărul e că în privința aproape fiecărei chestiuni, oamenii nu sunt în aceeași barcă cu aceste mari companii. Costurile de politici nu sunt împărțite în mod egal, beneficiile nu sunt în mod egal distribuite. Politicile „naționaleale unei țări imperialiste reflectă interesele din clasa conducătoare dominantă politic și economic din acea țară.

Clasa, și nu statul-națiune, este unitatea crucială de analiză în studiul imperialismului.

Tendința de a nega existența intereselor de clasă conflictuale când avem de-a face cu imperialismul duce la unele neînțelegeri foarte serioase. De exemplu, autorii liberali, cum ar fi Kenneth Boulding și Richard Barnet, au arătat că imperiile costă mai mult decât aduc în țară, mai ales când războaiele sunt duse pentru a le menține. Astfel între 1950 și 1970, guvernul SUA a cheltuit câteva miliarde de dolari pentru a susține, impune și plasa o dictatură coruptă în Filipine, sperând să protejeze investiţii de 1 miliard de dolari în acea țară. La prima privire, nu are sens să cheltuiești 3 miliarde de dolari pentru a proteja un miliard. Saul Landau a arătat același lucru cu privire la costurile intervențiilor SUA în America Centrală: acestea au depășit cu mult investițiile SUA în acea regiune. Barnet a observat că „costul menținerii privilegiului imperial întotdeauna depășește câștigul”. De aici s-a tras concluzia că imperiile pur și simplu nu merită toată cheltuiala și necazul.

Cu mult înainte de Barnet, planficatorii de politici imperialiști ai Mese Rotunde din Marea Britanie ne-au cerut să credem că imperiul nu era menținut din cauza profitului; într-adevăr, „dintr-un punct de vedere strict material, imperiul este o povară și nu o sursă de câștig” (Round Table, vol. 1, 232-39, 411).

Cu siguranță, imperiile nu sunt ieftine. Cheltuielile împovărătoare sunt necesare pentru represiunea comisă de armate și pentru prelungirea ocupației, pentru administrația colonială, pentru șpăgi, și pentru înarmarea colaboratorilor din acele țări, și pentru dezvoltarea unei infrastructuri comerciale pentru a facilita industriile extractive și penetrarea capitalului.

Dar imperiile nu sunt niște întreprinderi falimentare pentru toată lumea. Guvernele țărilor imperialiste ar putea cheltui mai mult decât obțin, dar oamenii care obțin toate beneficiile și profiturile nu sunt aceeași ca cei care plătesc facturile. Așa cum arată Thorstein Veblen în “The Theory of the Business Enterprise” (“Teoria Afacerilor”, 1904), câștigurile unui imperiu curg în mâinile clasei de afaceri privilegiată, în timp ce costurile sunt extrase din „munca și hărnicia restului oamenilor din acea țară”.

Transnaționalele monopolizează profiturile private ale imperiului în timp ce plătesc foarte puține, dacă plătesc vreodată, dintre costuri. Cheltuielile necesare pentru armament și „ajutor” fac lumea mai sigură pentru General Motors, General Dynamics, General Electric, și pentru alți generali care sunt plățiți de guvernul SUA, adică de contribuabilii din SUA.

La fel a fost cazul și cu Imperiul Britanic în India ale cărui costuri, a observat Marx cu jumătate de secol înainte de Veblen, au fost “plătite din buzunarele oamenilor din Angliași au depășit cu mult sumele care intrau în trezoreria britanică. A concluzionat că avantajul Marii Britanii din colonizarea Indiei era limitat la profiturile „foarte maricare mergeau către niște indivizi selectați – o gașcă de acționari și ofițeri din East India Company și din Bank of England (Banca Angliei).

La începutul secolului 19, și continuând mult și în secolul 20, cucerirea de către Germania a Africii de sud-vest a rămas o operațiune care a produs pierderi pentru contribuabilul german”, potrivit istoricului Horst Drechsler, totuși „un număr de monopoliști tot au reușit să obțină profituri uriașe din colonie în ultimii ani de domnie colonială germană”.

Iar imperialismul rămâne azi în servciciul câtorva monopoliști, și nu al celor mulți, plătitorii de taxe.

Pentru a sumariza, nu există nimic irațional în legătură cu cheltuirea a 3 dolari din banii publici pentru a proteja 1 dolar din investițiile private – cel puțin nu din perspectiva investitorilor. Pentru a proteja un dolar din banii lor ei vor cheltui trei dolari, patru, cinci din banii noștri. De fapt, când e vorba de a-și proteja banii lor, banii noștri sunt la dispoziția lor în orice sumă doresc ei.

Mai mult, costul unei anumite intervenții a SUA trebuie comparat nu cu valoarea investițiilor din acea țară, ci cu valoarea întregului sistem de investiții. S-a spus că costul prinderii unui hoț de bănci adesea ar putea fi mai mare decât suma furată de acesta. Dar dacă hoților de bănci li s-ar permite să scape, asta i-ar încuraja pe alții să facă la fel și ar pune întregul sistem bancar în pericol.

Prin urmare, miza în aceste multe războaie de suprimare nu e investiția dintr-o anumită țară, ci securitatea întregului sistem internațional al capitalului financiar. Nici o țară nu are voie să urmeze un curs independent de dezvoltare proprie. Nici una nu are voie să scape nepedepsită și fără să fie adusă în linie. Nici una nu ar trebui să servească ca o inspirație sau ca sursă de susținere materială pentru alte țări care ar putea dori să urmeze aceeași cale politico-economică, alta decât dezvoltarea toxică oferită de capitalismul global.

Mitul imperialismului popular

Cei care cred că imperiul e doar o expresie a intereselor naționale și nu a intereselor de clasă inevitabil vor înțelege greșit natura imperialismului. În cartea sa „American Diplomacy” („Diplomația americană”, 1900-1950), George Kennan descrie expansiunea SUA la sfârșitul secolului 19 ca fiind un produs al aspirației populare a SUA: poporului american „pur și simplu i-a plăcut mirosul imperiului”; a vrut „să se cufunde în strălucirea recunoașterii ca una dintre cele mai mari puteri imperiale din lume”.

În revista Progressive (October 1984), scriitorii liberali, John Buell și Matthew Rothschild, au comentat că „psihicul american este strâns legat de ce e cel mai mare, cel mai bun, cel mai bogat și cel mai puternic. Doar ascultați retorica politicienilor noștri”. Dar retorica politicienilor noștri nu reflectă sentimentele celor mai mulți americani, care de fapt s-au opus în mod categoric intervențiilor în cele mai multe sondaje de opinie? Buell și Rothschild susțin că „atunci când o țară din Lumea a treia fie că e Cuba, Vietnam, Iran sau Nicaragua – se opune modului nostru de a acționa, ego-ul nostru începe să sufere…

Dar de fapt aceste țări se opun capitalismului global al corporațiilor – și de aceea liderii economico-politici ai SUA nu vor tolera nici o abatere. Analizând psihologia despre ego colectiv ne permite să dăm vina pentru imperialism pe cetățenii obișnuiți din SUA care nu sunt nici creatorii, nici beneficiarii imperiului.

Într-o manieră similară, istoriul William Appleman Williams, în cartea sa “Empire As a Way of Life” („Imperiul ca stil de viaţă”), mustrează pe poporul american pentru că a devenit dependent de condițiile imperiului. Se pare că „nouăne place imperiul. “Noitrăim dincolo de ce ne permitem și avem nevoie de imperiu ca parte din stilul nostru de viață. “Noiexploatăm restul lumii și nu știm cum să revenim la un mod de viață mai simplu. Implicațiile sunt că noiprofităm din firmele care pleacă din SUA și care ne exportă slujbele și care exploatează popoarele din Lumea a treia. ”Noiam decis să trimitem trupe în America Centrală, în Vietnam și în Orientul Mijlociu și ne-am gândit să răsturnăm guvernele democratice din zeci de țări din toată lumea. Și noiam cerut construirea unei rețele de contra-insurgență globală, de polițiști care torturează, și de găști de asasini în numeroase țări.

Pentru Williams, politica imperialistă ar fi produsul unei gândiri de masă. Realitatea e că americanii obișnuiți s-au opus de obicei intervențiilor sau au acordat un sprijin foarte slab. Sondajele de opinie din timpul războiului din Vietnam au arătat că publicul dorea o înțelegere negociată și retragerea trupelor americane. Poporul american a susținut ideea unui guvern de coaliție în Vietnam, care să-i includă pe comuniști, și a susținut organizarea de alegeri chiar dacă ar fi fost câștigate de comuniști.

Cel care a efectuat sondaje de opinie, Louis Harris, a relatat că, între anii 1982-1984 americanii au respins creșterea ajutorului militar pentru El Salvador și pentru mașinăria sa militară autocratică în proporție de 3 la 1. Sondajele făcute de rețelele de televiziune au arătat că 80 la sută din public se opunea trimiterii de trupe în acea țară; 67 la sută erau împotriva minării de către SUA a porturilor din Nicaragua; și o majoritate de 2 din 1 se opunea trimiterii de ajutoare pentru Contras din Nicaragua (armata de dreapta de mercenari antrenată, organizată și susținută de CIA și care ducea un război brutal de exterminare împotriva populației civile din Nicaragua). Un sondaj efectuat de Washington Post/ABC News în 1983 a arătat că în proporție de 6 la 1, cetățenii americani s-au opus oricărei încercări din partea Statelor Unite de a răsturna guvernul din Nicaragua. Mai mult de 2 din 1 din public a spus că cea mai mare cauză a tulburărilor din America Centrală nu venea din presupusa subversiune de către Cuba, Nicaragua sau Uniunea Sovietică, ci din cauza sărăciei și lipsei de drepturi ale omului din acea regiune”.

Chiar și minuscula minoritate de super-patrioți fanatici din timpul recentului război din Golf din 1991 nu credea în motivele oficiale ale declanşării războiului. Până în ajunul acelui conflict, sondajele de opinie au arătat că americanii erau în favoarea unei retrageri negociate a trupelor irakiene și nu în favoarea unei intervenţii militare din partea SUA. Dar din momentul în care forțele SUA au fost trimise în acțiune, atunci mentalitatea „să sprijinm trupeleși „să obținem victoriaa început să devină dominantă, susținută și alimentată neîncetat de mașinăria de propagandă jingoistică a presei.

Odată ce războiul izbucnește, în special cu promisiunea unei victorii ușoare și rapide, unii indivizi suspendă orice gândire critică și răspund ca niște super-patrioți, lipsiți de minte. O persoană se poate comporta ca un mic afacerist din Massachusetts, care a anunțat că era „un mare susținător” al intervenției militare a SUA în războiul din Golf și care totuși recunoștea că habar n-avea de ce se duce acest război. „Asta aş vrea să ştiu”, a declarat el, „pentru ce luptăm?” (New York Times, 15 noiembrie 1990).

În lumina strălucitoare a triumfului din Golf, George Bush a avut o rată de aprobare de 93 la sută și era considerat de neînvins în realegerea din 1992. Şi totuși, în doar un an, americanii au coborât cu picioarele pe pământ și au trecut printr-o recesiune post-război, se temeau teribil pentru slujbele lor, venituri, taxe și alte asemenea realități. Popularitatea lui Bush s-a evaporat peste noapte şi a fost învins în alegeri de un guvernator din Arkansas, relativ necunoscut şi care era cufundat în numeroase scandaluri (Bill Clinton).

Fie că susține sau se opune unei anumite intervenții, poporul american nu poate fi considerat forța motivantă a politicii de război. Nu oamenii din SUA își trimit liderii la război pe un val de isterie populară. E exact invers. Liderii lor îi duc în război și scot ce-i mai rău din ei. Chiar și atunci, există sute de mii care tot se opun și milioane care suspectează în mod corect că asemenea operațiuni nu sunt în interesele lor.

Imperialism cultural

Imperialismul exercită un control deplin asupra universului comunicațional. Filmele americane, dezbaterile de televiziune, muzica, moda și produsele de consum inundă țări din America Latină, Asia și Africa precum și din Europa de vest și Europa de est. Vedetele rock ale SUA și alți artiști țin concerte în fața unor spectatori entuziaști de la Madrid la Moscova, de la Rio în Bangkok. Agențiile de publicitate ale SUA domină publicitatea și industriile de publicitate din toată lumea. Milioane de relatări de știri, fotografii, comentarii, editoriale, editoriale preluate și articole din presa din SUA saturează cele mai multe țări în fiecare an.

Milioane de cărți de benzi desenate și de reviste, care condamnă comunismul și alimentează fanteziile legate de „piața liberă” sunt traduse în zeci de limbi și sunt distribuite de agențiile de (dez)informare ale SUA. Doar CIA deține pe față peste 200 de ziare, reviste, agenții de presă, și edituri din toate țările din toată lumea.

Agențiile finanțate de guvernul SUA cum ar fi National Endowment for Democracy (n.t.: una dintre finanțatoarele lui Tismăneanu și a dreptei din România) și Agency for International Development (USAID), pe lângă Fundația Ford și alte organizații similare ajută la susținerea universităților din Lumea a treia, oferă bani pentru programe academice, științe sociale, institute, cercetare, burse studențești, și manuale și cărți care susțin perspectiva ideologică a „pieței libere”. Agențiile de misionari creștini de dreapta predică supunere politică și anticomunism populațiilor native. Institutul american pentru dezvoltarea muncii libere al AFL-CIO (AIFLD), finanțat masiv de Departamentul de stat, a infiltrat în mod activ sindicatele din Lumea a treia sau a înființat sindicate supuse care se ocupă de anticomunism și nu de susținerea muncitorilor oprimaţi de capitalism. Absolvenții AIFLD au fost implicați în lovituri de stat și în operațiuni de contra-insurgență în multe țări. Organizații similare AFLCIO operează în Africa și Asia.

CIA a infiltrat importante organizații politice în numeroase țări și menține agenți la cele mai înalte niveluri în mai multe guverne, inclusiv șefi de state, lideri militari și ai celor mai importante partide politice. Washington a finanțat partide conservatoare în America Latină, Asia, Africa și Europa de vest și Europa de Est. Calitatea lor principală este că trebuie să fie susținătoare și prietenoase față de penetrarea capitalului occidental.

Deși legea federală interzice străinilor să doneze pentru candidații din alegerile din SUA, planificatorii de politici din Washington își rezervă dreptul de a se implica în alegerile din alte țări, cum ar fi Italia, Republica Dominicană, Panama, Nicaragua și El Salvador, pentru a da doar câteva exemple. Liderii SUA se simt liberi să se implice masiv în administrațiile economice, politice, militare, și în practicile culturale și ale instituțiilor din orice țară, oricând au ei chef. Asta înseamnă să fii un imperiu.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s