CAPITOLUL 4: IMPERIU PUTERNIC, REPUBLICĂ SLABĂ

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”, Capitolul 4: Imperiu puternic, Republică slabă

“Succesul Imperiului depinde de abilitatea sa de a expropria resursele Republicii. În capitolul anterior am arătat cum povara financiară a imperialismului este suportată de plătitorii de taxe obișnuiți, în timp ce beneficile sunt destinate şi rezervate câtorva foarte puțini. Există și alte moduri prin care americanii plătesc costurile ascunse ale Imperiului.

Exportul de slujbe

Încă din 1916, Lenin a arătat cum capitalismul avansat nu va exporta doar bunuri, dar chiar și propriul său capital, nu doar în produse, ci în procese întregi de producție. Astăzi, cele mai mari firme din SUA fac exact asta: exportă tehnologie, fabrici, și rețele de vânzări – și slujbele noastre. Este foarte bine cunoscut că General Motors a închis numeroase fabrici în SUA. Mai puțin cunoscut e că mulți ani, GM a cheltuit milioane de dolari în străinătate pentru noi fabrici auto în țări în care salariile sunt mult mai mici decât cele pe care le obțineau muncitorii din industria auto din SUA. Asta înseamnă profituri mai mari pentru GM și mai mult șomaj pentru Detroit, SUA.

De-a lungul ultimilor 20 de ani (n.t: începând din anii 1970), firmele americane și-au triplat expunerea totală în alte țări, cea mai rapidă creștere fiind în lumea a treia. Nu e probabil ca această tendință să se întoarcă în sens invers. Capitalismul american produce acum în străinătate de 8 ori mai mult decât exportă. Multe firme și-au transferat toată producția de manufacturare în alte țări. Toate camerele de luat vederi din SUA sunt făcute peste hotare, și la fel aproape toate bicicletele, reportofoanele, aparatele de radio, televizoarele, aparatele video-recorder și computerele. Unul din fiecare trei muncitori care e angajat de companiile multinaționale din SUA lucrează într-o țară străină.

Companiile din SUA continuă să exporte zeci de mii de slujbe din statele din SUA în fiecare an. Amenințarea managementului de a reloca o fabrică este adesea suficientă pentru a șantaja muncitorii din SUA să accepte salarii mai mici, drepturi mai puține și să lucreze mai multe ore.

Suntem victimele imperialismul economic nu doar ca muncitori, ci și ca plătitori de taxe și consumatori.

Multinaționalele nu plătesc în SUA taxe pe profiturile pe care le fac în alte țări până când aceste profituri sunt repatriate în SUA şi nici atunci cele mai multe nu plătesc. Taxele plătite în aceste țări sunt de fapt repatriate în SUA – dacă sunt vreodată plătite. Taxele plătite într-o țară gazdă sunt considerate ca și cum ar fi niște taxe pe credite și nu niște deducții așa cum sunt considerate acasă. Cu alte cuvinte, 1 milion de dolari plătiți unei țări străine în taxe sau chiar în redevențe de petrol nu sunt tratate ca deducții ale unui venit care poate fi impozitat de către fiscul american, IRS (ceea ce ar putea să aducă economii companiei de 100 de mii de dolari în taxe colaterale de stat), ci sunt șterse din bilanțul final al companiei privind taxele care trebuie plătite, ceea ce înseamnă că această compania economisește 1 milion de dolari din plăți pe care nu le face.

În plus, multinaționalele pot „aranja” bilanțurile contabile între diferitele lor subsidiare din mai multe țări străine, ca să pară că ar fi obținut profituri mici într-o țară unde taxele sunt mari, și profituri mari într-o țară în care taxele sunt mici, astfel evitând să plătească annual cel puțin 20 de miliarde de dolari în taxe în SUA (n.t: această sumă a crescut de câteva ori de când a fost scrisă cartea).

Miliardele pe care corporațiile nu le plătesc din cauză că le pot adăposti peste granite trebuie să fie plătite de ceilalți dintre noi. Miliarde adiționale din dolarii noștri din taxe se duc în programe de ajutorare către guverne care mențin forța de muncă ieftină, pe piețe, pentru a exporta acolo slujbele din America. Ajutorul străin oferit de SUA rareori ajunge la oamenii săraci din țările care primesc acest ajutor. De fapt, o mare parte din acest ajutor se duce la armată care va folosi acești bani pentru a suprima rebeliunile care izbucnesc în rândul săracilor. Banii din taxele noastre sunt folosiți și pentru a finanța construirea de drumuri, de complexe de birouri, de uzine, de porturi care sunt necesare pentru a susține industriile extractive din țările lumii a treia.

Nici beneficiile acestui imperiu nu se scurg spre consumatorul american. În general, bunurile din străinătate sunt obţinute din super-exploatarea unor muncitori străini și sunt vândute la cele mai mari preţuri posibile pe piețele din SUA. Corporațiile se mută în Asia și în Africa nu pentru a produce bunuri cu prețuri scăzute care ar putea fi plătite cu bani mai puţini de consumatorii din SUA, ci pentru a-și maximiza profiturile. Plătesc salarii cât se poate de mici în străinătate, dar tot cer cât de mult posibil când își vând produsele acasă. Pantofii pe care Nike îi face în Indonezia cu un cost de 7 dolari – unde compania sau subcontracotrii ei le plătesc pe femeile muncitoare cu 18 cenți pe oră – sunt apoi vânduți în SUA cu 130 de dolari sau chiar mai mult. Bâtele de baseball produse în Haiti la un cost de 2 cenți bucata sunt vândute în SUA cu 10 dolari și chiar mai mult. Aparatele General Electric făcute de femeile din Corea de Sud, care muncesc pentru salarii foamete, și televizoarele color Admiral International, asamblate de muncitori plătiți mizerabil în Taiwan, nu ne costă pe noi cu nimic mai puțin decât dacă ar fi fost făcute în America (unde salariile sunt considerabil mai mari). Așa cum președintele Admiral a remarcat, mutarea în Taiwan nu va afecta prețul la care vor fi vândute televizoarele în SUA, ci va îmbunătăți structura de profit a companiei pentru că altfel mutarea nu ar fi fost făcută”.

Aceste investiții în străinătate nu aduc vreun beneficiu nici oamenilor din lumea a treia.

Investițiile străine au creat „miracolul brazilian”, o creștere dramatică a produsului brut al țării în anii 1960. În același timp, au creat o lipsă de hrană și o creștere a sărăcirii populaţiei, pentru că munca și pământul din Brazilia au fost din ce în ce mai mult folosite pentru producția de recolte care se vindeau bine la export, și din ce în ce mai puțin pentru nevoile poporului din Brazilia. În America Centrală, pământul, pe care înainte localnicii porumb și fasole pentru a hrăni oamenii, a fost convertit în ferme de vaci pentru a asigura consumul crescut de carne din SUA, Canada și Europa.

Am auzit o groază despre „refugiații de comunism”, am putea să ne gândim o clipă la refugiații produți de capitalism. Oameni alungați de pe pământurile lor, milioane de latino sărăciți și de alți oameni din lumea a treia care au fost obligați să fugă în exil și să vină în Statele Unite, mulți dintre ei ilegal, pentru a concura cu muncitorii din SUA pentru slujbe plătite sub salariul minim. Din cauza statutului lor ilegal, și a vulnerabilității de a fi deportați, muncitorii fără acte nu îşi pot forma sindicate și au cele mai mici şanse de a lupta pentru a-și îmbunătăți condițiile de muncă.

Imperiul împotriva mediului

Ani la rând ierbicide, pesticide și produse chimice riscante, care au fost interzise în SUA, au fost vândute de cei care le-au produs în țările din lumea a treia, unde regulmaentele sunt mai slabe sau nu există. (În 1981, președintele Reagan a anulat un ordin executiv semnat de președintele Carter care ar fi forțat exportatorii de asemenea produse să notifice respectiva națiune în care erau exportate că marfa a fost interzisă în SUA).

Având piața de export asigurată, aceste otrăvuri au schilodit muncitorii din uzinele chimice din America care le făceau și apoi au reapărut pe mesele noastre în fructe, legume, carne sau cafea de import. Asemenea produse au otrăvit și oamenii din lumea a treia, au creat o moștenire de moarte și boli.

Odată cu adoptarea GATT, va fi mai ușor decât oricând să se treacă peste protecțiile pentru consumatori și pentru mediu. Toxinele chimice și alte emanații industriale sunt deversate în apa noastră freatică, în oceane, în atmosferă, din cauza profiturilor rapide, iar companiile multinaționale, fără nici o restricție, operează în Asia, Africa și America Latină, devastând pământurilor din lumea a treia, prin minerit și companii de prelucrare a lemnului, agribusiness, și afectează serios calitatea aerului pe care-l respirăm, a apei pe care o bem, și a hranei pe care o mâncăm. Ecologia nu cunoaște granițe naționale.

Goana după pământ agricol ieftin pentru a crește vaci determină companiile să taie păduri tropicale din toată America Centrală, din America de Sud și din Asia de sud-est. Această defrișare a bazei globale ecologice reprezintă o amenințare pentru toți locuitorii de pe pământ. Pădurile tropicale din America Centrală și cele mai mari din bazinul Amazonului ar putea să dispară total de pe fața pământului în următoarele două decenii. Peste 25 la sută din medicamentele care ne sunt prescrise sunt obținute din plantele din pădurile tropicale. Pădurile tropicale sunt adăpostul de iarnă pentru milioane de păsări migratoare din America de nord – al căror număr e în declin când revin din America Centrală. Multe aceste păsări sunt esențiale pentru controlul pestei și al șobolanilor.

Peste jumătate din pădurile lumii au fost distruse, comparativ cu secolele anterioare. Pădurile sunt principala sursă a naturii de a elimina monooxidul de carbon din atmosferă. Azi, dioxidul de carbon concentrat transformă compoziția chimică a atmosferei pământului, accelerând efectul de seră, topind ghețarii de la cei doi poli și provocând o varietate de alte destabilizări climatice.

Emisiile de gaze toxice industriale și de deșeuri radioactive se adaugă la uciderea oceanelor. Dacă oceanele mor, și noi murim, pentru că ele produc cea mai mare parte a oxigenului de pe planetă. Deși imperialiștii sunt liberi să bată lumea în lung și-n lat și să o distrugă după cum au chef, noi suferim consecințele acţiunilor lor care sunt ireversibile.

Daune adiționale la mediu și la fauna sălbatică sunt produse de forțele armate ale SUA, care folosesc milioane de hectare de pământ de acasă și din străinătate pentru exerciții cu bombe și alte manevre. Decenii la rând, peste 100 de fabrici de arme nucleare au deversat deșeuri radioactive în aer, în sol, în apa freatică și în râuri. Armata este cel mai mare consumator de combustibil din această țară, și cel mai mare poluator, contaminând mediul cu sute de mii de tone de metale grele, solvenți, lubrificanți, plutoniu, trinium, emisii de combustibil și alte deșeuri toxice.

Armata a creat peste 90 la sută din deșeurile noastre radioactive și depozitele de arme de sute de mii de tone de agenți biochimici letali. Sunt în jur de 21.000 de locuri contaminate pe bazele militare, inclusiv în fabrici de arme nucleare. În fiecare an, armata folosește milioane de tone de chimicale care distrug stratul de ozon.

În total, unul dintre cele mai mari pericole pentru securitatea și bunăstarea publicului american și a planetei este armata SUA.

Pierderi americane

Armata este și un pericol pentru propriile sale forțe armate. Personalul recrutat de obicei e ucis în accidente de mașină, în exerciții de tragere, în prăbușiri aviatice, în incendii pe nave, și în salturile cu parașuta – ceea ce rezultă în 20.269 de morți non-combatante din 1979 în 1988, sau o medie de 2.027 pe an. În plus, există câteva sute de sinucideri care au loc anual în rândul militarilor.

Mii de veterani ai armatei, care au fost expuși testelor nucleare după al doilea război mondial, au murit prematur şi s-au îmbolnăvit de cancer. Veteranii din Vietnam, care s-au întors contaminați cu tone de ierbicide stropite asupra Indochinei, suferă de boli incurabile, iar copiii lor au suferit o rată anormal de mare de malformații la naștere (la fel şi copiii din Vietnam, care au o rată mult mai mare de malformații).

La fel, zeci de mii de veterani din războiul din Golf din 1991 au murit din cauza unor boli provocate de expunerea la o mare arie de substanțe de război letale. Și mulți ani, muncitorii din fabricile nucleare și din “fabricile” din Utah, care au fost expuși la otrăvirea cu radiații de la testele atomice din Nevada, au murit prematur. Mulți au lăsat în urma lor copii cu deficiențe genetice.

Armata SUA a efectuat experimente chimice și bacteriologice împotriva americanilor. Marina a stropit cu bacterii ucigaşe cartierele din San Francisco în 1950, o escapadă care de atunci a implicat numeroase boli ale multor rezidenți și moartea cel puțin a unei persoane. În 1955, CIA a efectuat un test de război bacteriologic în zona Tampa Bay, după care la scurtă vreme 12 oameni au murit din cauza unei epidemii de tuse seacă. În anii 1950s and 1960s, au existat emisii de radiații premeditate de la fabricile de arme nucleare din Hanford, Washington, iar populația a fost monitorizată în secret pentru a se vedea efectele asupra ei.

în 1994 s-a aflat că la sfârșitul deceniului 1940 oamenii de știință ai guvernului au injectat în poate sute de americani cu plutoniu fără ca ei să știe și în următorii 20 de ani au stropit cu bacili infecțioși și particule chimice în jur de 270 de localități inclusiv St. Louis, New York și Minneapolis.

Imperiul lovește acasă cu narcotice care sunt transportate în SUA prin intermediul unor cartele secrete internaționale care au toate legături cu CIA. Traficanți de droguri mai au fost asociați cu CIA și au susținut războaie secrete în asia de sud și în america centrală.

Din 1988, dovezile au început să se adune făcând legătura între contras din nicaragua susținuți de sua și o rețea de traficanți de droguri care transportau cocaină de pe plantațiile din Columbia cu avioane în Costa rica la firme de afaceri fantomă din Miami – și inevitabil în străzile distruse de droguri din societatea noastră de azi. Așacum o subcomisie a senatului condusă de Kerrya documentat, epidemia de droguri din anii 1980 a fost un rezultat direct al acestei contrabande susținute de CIA.

Imperiul umflă mule costuri, în special cele militare, care trebuie băgate pe gât oamenilor din țara noastră. Cheltuielile totale ale războiului din Vietnam (inclusiv drepturile pentru veterani și cheltuielile de spitalizare pentru răniți, dobânda la datoria națională și altele) s-au ridicat la 518 miliarde de dolari, așa cum a fost estimat de economistul Victor Perlo. El a arătat că inflația de la sfârșitul războiului a escaladat de la în jur de 1 la sută pe an la 10 la sută; datoria națională s-a dublat față de nivelul din

1964; bugetul federal a înregistrat deficite record, șomajul s-a dublat, salariile reale au intrat în cel mai mare declin din istoria modernă a SUA, dobânzile au crescut la 10 la sută și chiar mai mult, surplusul din exportul SUA a depășit suplusul din importul SUA iar rezervele monetare de aur ale SUA au fost secătuite.

Au fost și costuri umane uriașe. În jur de 2,5 milioane de americani s-au trezit cu vieţile date peste cap pentru că au fost trimişi pe front în Indochina. Dintre aceștia, 58.156 au fost uciși, iar 303.616 răniți (13.167 dintre aceştia au rămas mutilați pe viață). Peste 70.000 dintre ei au murit după ce s-au întors acasă: s-au sinucis, au provocat conflicte în care au murit, au murit din cauza dependenței de droguri și alcoolismului. Zeci de mii au încercat să se sinucidă. Minoritățile etnice au plătit un preț disproporționat. Deşi reprezintă în jur de 12 la sută din populație, afro-americanii au reprezentat în jur de 22 la sută din trupele trimise pe front în Vietnam. Legislativul din statul New Mexico a observat că americanii mexicani constituie doar 29 la sută din populația acelui stat dar au reprezentat 69 la sută dintre recruții de război și 43 la sută dintre victimele din Vietnam în primii ani de război.

Republica sărăcită

Imperiul sărăceşte din ce în ce mai mult Republica. Costurile operaționale ale militarismului global ar putea deveni atât de uriașe că ar putea submina societatea care le susține, cum s-a mai întâmplat și cu alte imperii din trecut. Americanii plătesc foarte mult pentru aparatul „nostru” militar global. Cheltuielile fără limită pe care Pentagonul le face de decenii, în special în ultimii 14 ani (n.t.: după distrugerea socialismului în Europa de Est), au creat deficite record și o datorie națională care a luat-o razna, ceea ce a făcut ca Statele Unite să fie țara cu cele mai mari datorii din lume. Guvernului i se cere să împrumute tot mai mult și tot mai mult pentru a plăti dobânzile din ce în ce mai mari care sunt datorate creditorilor bogați de acasă și din străinătate.

Între 1948 și 1994, guvernul federal a cheltuit aproape 11 trilioane de dolari pe arma – mai mult decât valoarea monetară cumulativă a întregii bunăstări produsă de mâna omului în Statele Unite. Pe lângă bugetul Pentagonului, banii se duc şi spre proiectele militare ale Departamentului de Energie și ale NASA, spre ajutoarele militare străine, spre drepturile veteranilor și dobânzile plătite pentru vasta datorie militară – aceste sume se ridică la aproape 500 de miliarde pe an.

Bugetul annual pentru Pentagon reprezintă mai mult decât Produsul Intern Brut al oricărei alte țări din lume. În ultimul deceniu, contribuția medie făcută de fiecare familie din Statele Unite pentru cheltuielile militare a fost de 35.000 de dolari.

Cheltuielile militare ale SUA sunt de o magnitudine care nu a fost atinsă de nici o altă putere militară. În 1993, potrivit Centrului pentru Informații Militare, Statele Unite a cheltuit 291 de miliarde de dolari pe armată, în timp ce pe locul doi, Japonia, a cheltuit 40 de miliarde, urmată de Franța cu 36 de miliarde, de Marea Britanie cu 35 de miliarde, de Germania cu 31 de miliarde, de Rusia cu 29 de miliarde și de China cu 22 de miliarde. În oricare alt an, Statele Unite a cheltuit pe armată mai mult decât următoarele 15 națiuni la un loc.

Multe dintre necazurile noastre financiare interne sunt cauzate de cheltuielile militare. Dimensiunea enormă a acestor cheltuieli este uneori greu de înțeles. Costul construirii unui avion de transport poate fi de câteva milioane, bani care ar putea fi cheltuiţi pentr milioane dintre cei mai săraci copii din America timp de 10 ani. Sume uriașe de bani au fost bugetate pentru dezvoltarea submarinelor marinei, sume care ar fi trebuit să fie alocate siguranţei locurilor de muncă, bibliotecilor publice, şi centrelor de îngrijire zilnică.

Costul componentelor militare pentru avioane și muniție depozitate de Pentagon este mai mare decât cheltuielile federale combinate pentru controlul poluării, conservării mediului, dezvoltării comunităților, locuințelor, protecției locurilor de muncă și transportului de masă. Cheltuielile totale ale legislativului și brațului judiciar și ale tuturor comisiilor de reglementare combinate constituie mai puțin de 1 la sută din bugetul annual al Pentagonului.

Există şi o distorsiune a științei SUA și a tehnologiei, pentru că 70 la sută dintre fondurile de cercetare și dezvoltare (R&D) se duc către armată. Contrar a ceea ce susține Pentagonul, ceea ce produce cercetarea armatei în R&D are puțină relevanță sau nu are deloc pentru societatea civilă. În jur de o treime din oamenii de știință din America și din ingineri sunt implicați în proiecte militare, creând o scurgere serioasă de inteligență de la sectorul civil.

Statele Unite pierde în fața competitorilor de pe piețele străine exact în acele industrii care au o mai mare importanță militară decât în investițiile civile. De exemplu, industria de echipamente de mașini a SUA, care odată domina piața mondială, şi-a mărit importurile din străinătate de 6 ori. Același model a fost evident și în industriile aerospațiale și de electronică, și în alte zone de investiții militare concentrate.

Din cauză că pe armată se cheltuie o sumă disproporționată, americanii trebuie să îndure neglijarea nevoilor lor de mediu, falimentarea financiară și decăderea orașelor lor, deterioararea transportului, educației, sistemelor de sănătate și efectele devastatoare ale sărăcirii oamenilor care muncesc şi care se răsfrâng asupra milioane de familii și sute de comunități.

În plus, există costuri sociale și psihologice înspăimântătoare, descurajarea și declinul moralului public, furia și suferința săracilor și chiar a celor nu chiar atât de săraci, militarizarea și violența culturii populare, și aplicarea unor măsuri din ce în ce mai autoritare pentru bolile sociale.

Sărăcia poate fi găsită în țările industriale bogate la fel de mult ca și în țările din lumea a treia. În cea mai bogată țară industrială, Statele Unite, numărul de oameni care au căzut sub limita de sărăcie a crescut în ultimele decenii de la 24 de milioane la aproape 33 de milioane (n.t.: în 2009 erau 40 de milioane, în 2011 erau 50 de milioane, iar azi e vorba de 80 la sută din totalul populației de 300 de milioane). Săracii au devenit grupul care crește numeric cu cea mai mare rapiditate din SUA, viteza cu care sunt sărăciți oamenii fiind depășită doar de viteza cu care sunt îmbogățiți tot mai mult un număr care crește la fel de dramatic al milionarilor și miliardarilor.

În ultimii ani, tuberculoza – o boală a sărăciei – a revenit în forță. Comisia care analizează înfometarea din SUA a descoperit că există epidemii de boli provocate de lipsa severă de proteine și de calorii la fel de extinse precum sunt și în țările din lumea a treia. În comunitățile sărace, mortalitatea infantilă e în creștere dramatică.

Acele regiuni din interiorul Statelor Unite care servesc ca rezerve de surplus de muncă – adică sunt „colonii interne” – cum ar fi Appalachia, comunitățile sărace de latino, afro-americani, nativii Inuit din Alaska, și alte comunități de indieni americani, manifestă simptomele care apar în procesele de colonizare din lumea a treia, inclusiv șomaj cronic, foamete, venituri inadecvate, nivel de educație foarte scăzut, servicii umane inexistente sau foarte prăpădite, lipsa de posesiuni, și extragerea de profituri din comunitățile de indigeni. În plus, lipsa de slujbe calificate și care sunt plătite bine în manufactură, tradițional deținute de bărbații albi, și-a spus cuvântul și asupra comunităților de muncitori ale albilor.

Prin urmare, atunci când vorbim despre „țări bogate” și „țări sărace” nu trebuie să uităm că există milioane de săraci în țările bogate și câteva mii de bogați în țările sărace. Un poem al lui Bertolt Brecht ilustrează această situație:

Unii sunt cuceritori și alții sunt cuceriți.

Printre cei cuceriți, oamenii de rând mor de foame.

Printre cuceritori, oamenii de rând mor și ei de foame”.

La fel ca în ultimele zile ale Imperiului Roman, și ale altor imperii, centrul Imperiului sângerează pentru a fortifica periferiile. Viețile și posesiunile oamenilor sunt distruse astfel încât patricienii să aibă cu cei să-și continue jafurile pe care le comit peste mări și țări.

Cei puțini împotriva celor mulți

Imperiul concentrează puterea în mâinile câtorva și fură de la populație puterea de a se conduce singură. James Madison i-a scris lui Thomas Jefferson în 1798: „Poate e un adevăr universal că pierderea de libertate de acasă va fi necesară pentru a ne proteja de pericolele, reale sau imaginare, din străinătate”.

S-ar putea răspunde că nu ar trebui să ne îngrijorăm prea mult în legătură cu asta, pentru că politica publică nu este formulată de către public, de acele mase iubite și idealizate de oamenii de stânga.

Oamenii obișnuiți au un nivel scăzut de informare din cauza unor motive foarte obiective. Ei rareori știu ce se întâmplă de fapt în jurul lor. Politicile guvernului, atât interne cât și externe, aproape mereu își au originea în cele mai înalte cercuri ale guvernului și în interiorul organizațiilor cum ar fi Council on Foreign Relations, Comisia Trilaterală, și alte grupări de elite publice sau private, populate de specialiști, bancheri, CEO (directori executivi corporatiști), editorialiști de frunte și o armată de cercetători din academii. Aceștia sunt indivizii care ocupă straturile înalte ale cercurilor puterii, care devin secretari de stat, de apărare, de finanțe, de comerț, și șefi ai CIA și ai Consiliului Național de Securitate. Ei sunt cei care generează și monopolizează politica. Tot ce poate spera publicul de la ei, susține acest argument, e ca în momentul alegerilor votanţii să le dea aprobarea prin vot, lor sau unei alte găști formată din aceleași grupuri de elită și interese.

În replică, eu susțin că elitele încearcă tot ce pot pentru a monopoliza politica și induc în eroare publicul, și adesea reușesc să facă asta. Totuși ar trebui observat că aproape toate politicile care merită, care afirmă viața, și au un rezultat substanțial democratic vin de la oamenii de rând, nu de la elite. Gândiți-vă la lupta pentru drepturile femeilor care se întinde pe sute de ani deja. Care președinte, ministru sau specialist din cercurile înalte ale puterii a condus vreodată o asemenea luptă? Cel mult, unii lideri au acceptat cu silă sau cu dezgust că nu se mai puteau opune votului pentru femei, acțiunii afirmative, și avortului legal, și asta numai după ce femeile au produs agitație de masă mult timp pentru a pune aceste chestiuni pe agenda publică pentru a obține aceste drepturi. La fel s-a întâmplat și cu lupta pentru drepturile civile. Elitele politice au fost puse în situația de a nu se mai putea opune stabilirii Comisiei pentru șanse egale în angajare la sfârșitul deceniului 1940, abolirii legilor de segregare rasistă Jim Crow din sud, aprobării legii privind dreptule cile din deceniul 1960, și altor măsuri similare numai după decenii de luptă dusă de oameni obișnuiți, cei mai mulți dintre aceștia fiind afro-americani.

N-avem cum să-i uităm pe liderii politici și pe căpitanii industriei, care au luptat pentru menţinerea zilei de muncă la 10 -14 ore şi nu împotriva reducerii ei la 8 ore. Nici unul dintre liderii politici nu s-a alăturat direct luptelor de obținere a dreptului de negociere a contractului colectiv de muncă, a accesului la educație publică, a standardelor de sănătate pentru comunități, și abolirii exploatării copiilor în muncă. Cu siguranță, au existat indivizi care proveneau din clasa privilegiaților și care au susținut aceste lucruri – dar de obicei au făcut asta ca indivizi, nu ca reprezentanți intereselor corporatiste sau grupurilor politice de elită. Dacă acestea au fost lucrurile pe care le-au dorit bogații și puternicii, nu ar fi fost necesar să se mai ducă lupte atât de îndelungate împotriva lor pentru a le putea obține.

La fel e cazul și cu implicarea liderilor politici în susținerea mișcărilor de protejare a mediului. Numai ca răspuns la presiuni publice imense, liderii noștri politici au stabilit o agenție de protejare a mediului, care și azi e împinsă mereu de la spate de cetățeni particulari să facă lucrurile pe care a fost creată să le facă. Liderii corporatiști încă tratează legile de mediu ca intruziuni birocratice care nu sunt necesare pentru că devin obstacole în obținerea de profit.

Vicepreședintele Al Gore a scris o carte ecologistă despre soarta planetei înainte de a-și prelua mandatul, apoi a acționat exact în sens contrar, susținând NAFTA și GATT, măsuri destinate să schilodească abilitatea guvernelor de a menține măsurile de protejare a mediului.

Mișcarea de protejare a consumatorilor a fost începută de către consumatori și de către investigatori privați cum ar fi Ralph Nader. Scoaterea produselor periculoase de pe piață nu este ceea ce un guvern capitalist are vreo intenție să facă vreodată. Chiar dimpotrivă, rolul firesc al guvernului capitalist este de a susține pătrunderea acestor produse pe piață (inclusiv țigările), folosind subvenții, ajutoare pentru export, granturi, scutiri de taxe, acordarea de cercetare gratuită din bani publici pentru corporații, și alte forme de asistență socială pentru corporații.

La fel a fost cazul și cu mișcarea împotriva armelor nucleare. Departe de a-i proteja pe cetățeni de deșeurile radioactive, guvernul a fost foarte ocupat în ultimii ani să mușamalizeze și să nege existența unor teste cu arme nucleare care au provocat moartea a sute de soldați ai SUA și de civili.

În fiecare zi, guvernul publică o avalanșă de reviste, dă nenumărate communicate de presă, și lasă să se scurgă spre presă intenționat documente secrete pentru a ne oferi o anumită perspectivă asupra lumii pe care cei care fac politici vor să o avem. Pentagonul are la dispoziție o mașinărie de propagandă imensă care transmite neîncetat dezinformări către public, cele mai multe fiind transmise publicului de către mass media centrală deținută de corporații. Dar când e vorba de lucruri pe care guvernul nu vrea să le aflăm, atunci secretomania e de nepătruns. Ce lider politic a venit cu ideea legii accesului la informații publice? Această lege a fost acceptată numai după lupte îndelungate duse de criticii guvernului.

Guvernul clasifică milioane de documente în fiecare an, și adesea pentru 50 de ani și chiar mai mult, cenzurează pentru totdeauna accesul la anumite părți din aceste documente, distruge numeroase alte documente pentru a distorsiona istoria, și neagă accesul cercetătorilor independenți la toate datele. În mod evident concluzia la care ajungi este că principala slujbă a oficialilor publici e să submineze legea accesului la informații publice, în timp ce misiunea publicului e de a lupta mereu pentru a obține informații, ceva ce nu ar fi necesar dacă elitele politico-economice nu ar avea nimic de ascuns și ar fi cu adevărat interesate să servească interesul public.

Asta nu înseamnă că cei care dețin puterea nu promovează și ei politici. A lor a fost ideea Proiectului Manhattan de a construi bomba atomică. A lor a fost ideea de a construi industria nucleară, a lor a fost ideea de a da pe tavă intereselor de afaceri private această industrie la o mică parte din costul ei, și de a le da acestor privați subvenții uriașe în fiecare an din fondurile publice.

Ei sunt cei care au creat FBI, CIA și întregul aparat de securitate națională al statului precum și rețeaua militară globală a SUA. Ei ne-au dat McCarthyism, vânători de vrăjitoare politice, programe de testare a loialității și de securitate pentru a-i expulza poltic pe disidenții din guvern, pentru a ne putea spiona în secret viețile private și pentru a putea susține ideologia lor rigidă.

Există și alte lucruri pe care le-au creat elitele politice: programe de ajutor străin pentru dictatori militari și crearea de batalioane ale morții (forțe de securitate), călăi care torturează, și de a-i înarma cu toată tehnologia și fondurile necesare.

Nu trebuie să uităm nici că tot ei sunt cei care lansează bombe și rachete și declanșează intervenții militare foarte costisitoare în zeci de țări de pe glob.

Vorbind în general, elitele politice servesc nevoilor dominației statului și manipulării, și se opun politicilor care susțin și afirmă viața, pentru care noi suntem cei care trebuie să ne luptăm atât de mult.

Interesul nostru moral şi personal 

Dacă vrem să mobilizăm rezistență împotriva imperiului, trebuie să facem apel nu la valorile morale ale oamenilor, ci la interesele lor personale (nu vreau să spun aici la egoismul lor). Oamenii s-ar putea alătura imperiului dacă sunt convinşi că de el depinde siguranţa şi supravieţuirea lor. Nu vor alege moralitatea, dacă vor crede că aceasta le pune în pericol vieţile lor şi ale celor dragi lor. Nu vor alege dezarmarea şi discuţiile paşnice dacă vor cred că asta va arăta slăbiciune şi va invita la agresiune împotriva lor înşile.

Deci trebuie să li se arate că Republica e cea care e făcută să sângereze de dragul profiturilor Imperiului, şi nu cu scopul de a le servi bunăstării lor. Trebuie să vadă că siguranţa naţională reală înseamnă slujbe sigure, locuinţe sigure, şi un mediu înconjurător care asigură supravieţuirea. Trebuie să fie informaţi că acest imperiu, care este plătit de ei cu sângele lor, cu sudoarea lor şi cu taxele lor nu are nici o legătură cu protejarea lor, ci cu protejarea profiturilor celor puţini.

Aparatul militar global pe care îl susţin împotriva voinţei lor cu costuri imense nu le serveşte interesele lor. A reduce drastic acest aparat nu înseamnă că vom fi victimele unor adversari străini. Dimpotrivă, a lăsa sabia din mână şi a ne folosi puterea de muncă şi comorile naţionale pentru o reconstrucţie paşnică de care avem atâta nevoie acasă şi în străinătate nu înseamnă că vom deveni o naţiune slabă, ci dimpotriva una cu adevărat măreaţă.

Analiştii din presa centrală şi propagandiştii ne vor eticheta dorinţa de a renunţa la militarismul corporatist şi la dominaţia imperialistă ca fiind slăbiciune, nebunie, izolaţionims, sau pacifism care se va întoarce împotriva noastră. Dar există o altă denumire pentru cursul de acţiune care are scopul de a recupera puterea şi avuţia din mâinile complexului militar industrial şi a clasei de investitori multinaţionali şi să o dăm înapoi poporului astfel încât ei să devină cei care decid asuprapropriilor lor vieţi şi condiţiilor lor sociale: această denumire este democraţia, victoria republicii împotriva imperiului.

Tot aceşti propagandişti vor respinge criticile aduse imperialismului SUA ca o manifestare a sindromului „urii faţă de America” sau „învinovăţirii Americii”. Dar când facem auzit faptul că suntem împotriva militarismului, intervenţiilor violente, şi altor politici particulare, nu ne atacăm naţiunea şi poporul ei; dimpotrivă spunem că merităm ceva mai bun decât politicile care acum încalcă interesele oamenilor de acasă şi din străinătate. A scoate la iveală aceste abuzuri ale puterii de clasă nu înseamnă a denigra ţara în care trăieşti ci înseamnă a spune că oamenii din ţara ta sunt victima acestor abuzuri.

Vom aduce şi mai multe argumente şi vom justifica şi concluziona că cei care nu arată nici un pic de patriotism sunt conservatorii când se opun cheltuielilor pentru servicii umane, protejării mediului şi taxelor mai echitabile.

Acuzaţia de anti-americănism este aplicată în mod selectiv şi cu scopul de a fi folosită propagandistic: e folosită împotriva celor de stânga care se luptă pentru interesele celor mulţi. Această acuzaţie nu e folosită niciodată împotriva celor de dreapta care servesc interesele celor puţini de la putere. Cei care se opun Imperiului sunt învăţaţi că asta ar însemna să fie împotriva Republicii, când de fapt opoziţia faţă de Imperiu e cea mai bună speranţă şi şansă pe care o poate avea Republica.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s