CAPITOLUL 5: UN SUCCES ÎNSPĂIMÂNTĂTOR

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”, Capitolul 5: Un succes înspăimântător 

Unii critică politica externă a SUA pentru greșelile sale și lipsa de coerență. Cu certitudine, cei care elaborează politicile comit erori de calcul. Uneori, sunt luați prin surprindere, frustrați de consecințe pe care nu le-au prevăzut, sau depășiți de forțe pe care nu le pot controla. Nu sunt nici infailibili, nici omnipotenți. Dar nu sunt nici niște cretini sau niște naivi, așa cum unii cred că ar fi. În general, politica externă a SUA a reuşit să submineze revoluțiile populare și impună cu forța regimuri capitaliste, conservatoare, în fiecare regiune din lume. Dacă nu ar fi avut reuşit, istoria Americii Latine, a Caraibelor, Asiei, Africii, Orientului Mijlociu și a Europei post-război ar fi urmat un alt curs în mod categoric.

Mulți americani recunosc că politicienii mint, că sunt capabili să spună ceva și să facă exact contrariul, că proclamă foarte gălăgios că sunt dedicați oamenilor în timp ce în tăcere servesc interesele celor puternici. Dar, când e vorba de politica externă a SUA, mulți dintre noi abandonează recunoașterea şi înţelegerea acestor realităţi. Brusc, ne vine greu să credem că liderii SUA ne-ar minți cu privire la intențiile pe care le au în afara granițelor și cu privire la faptul că urmăresc politici neo-imperialiste, care nu au nici o legătură cu democrația.

Presupuneri acceptate fără nici o critică

Ni se spune că politica externă a SUA emanează din cele mai bune motive și aderă la standardele legale ale comportamentului pe scena internațională. În ocaziile rare când se discută despre politica externă în presa politică principală, criticile sunt limitate la chestiuni operaționale: Se bazează liderii noștri prea mult/prea puțin pe forța militară? Încearcă ei să impună o democrație în stil occidental în viaţa unor popoare care nu sunt pregătite pentru asta? Nu iau măsuri în mod decisiv? Au așteptat prea mult până să acționeze sau au acționat prea pripit? Va reuși politica lor? Se va dovedi prea costisitoare?

Rareori, dacă vreodată, sunt examinate politicile care stau la baza acestor acțiuni. Se acceptă că ar fi un comportament firesc ca Statele Unite să își aroge dreptul să intervină în treburile altor națiuni pentru a restaura ordinea, pentru a opri turbulențele, pentru a lupta împotriva terorismului, pentru a salva americani în pericol, mă rog, orice. Se consideră un fapt dat că o agresiune injustă este ceva ce această țară nu tolerează și nu practică niciodată, că atunci când apar conflicte în alte națiuni e doar din vina acelor națiuni, că stângiștii sunt periculoși și că cei de dreapta de obicei nu-s periculoși, că nu e nevoie să se definească ce e un stângist și ce e unul de dreapta, că ceva numit „stabilitate” e preferabil unor revoluții sau unei agitații populare.

Acuzația de bază pe care o aduce această carte – că politica SUA îi servește în general pe cei mai privilegiați și nu pe oamenii obișnuiți din această țară și din alte țări – nu primește recunoaștere în discuțiile politice acceptate oficial și în comentariile de presă. [Pentru o discuție mai detaliată privind rolul media în mușamalizarea crimelor imperiului, vezi cartea pe care am scris-o Inventing Reality, The Politics of News Media, 2nd edition (New York: St. Martin’s Press, 1993).]

Din Argentina în Zaire, din Timorul de est în Sahara de vest, campaniile de agresiune contra-revoluționare, duse de SUA, au făcut milioane de victime, zeci de milioane de oameni răniți, mutilați, distruși emoțional, refugiați sau exilați. Cu toate acestea nu se discută deloc despre asta în ceea ce e considerat dezbatere politică în această țară.

Ni se spune că această țară are obligația să demonstreze că trebuie să își arate forța în mod constant și hotărât, să își arate mușchii, și să acționeze ca o mare superputere ca să nu fie dată la o parte de o țară mică (un argument folosit pentru a justifica pulverizarea Vietnamului și masacrul din Irak). Orice eșec de-a ne impune forța, ni se spune, ne subminează credibilitatea și invită la agresiune. Ne-am putea întreba de ce liderii SUA simt o asemenea nevoie de a convinge pe oricine că Statele Unite sunt cea mai mare putere militară din lume – când toți ceilalți sunt în mod dureros conștienți de acest fapt.

Comportament macho

Unii spun că această nevoie apare dintr-o insecuritate psihologică de care liderii SUA suferă de generații. Cu siguranță, președinții decad adesea în comportamente macho pentru a lăsa impresia că sunt puternici și nu au ezitări. Instrumentul cheie al impunerii puterii de stat, armata, este construit pe machism, cu toate accentele care rezultă de aici pe duritate, forță, dominație și violență. Dar, în timp ce sentimentele de macho și imaginile sunt încurajate și hrănite, ele nu explică în sine politicile imperiului.

Fără îndoială, președintele Bush a dorit să demonstreze că e dur când a atacat Panama și Irak, dar el a fost mânat mai puțin de un impuls macho și mai mult de interese politice. Avea în vedere și o dorință care-l obseda: să-și îmbunătățească popularitatea și să fie reales. La fel, primele atacuri aeriene ale președintelui Clinton împotriva Irakului, din mandatul său, au fost o demonstrație de forță a mușchilor lui, ambiției sale prezidențiale, afișată pentru a demonstra că nu era un plângăcios și că era capabil să recurgă la forță letală când era „necesar”. Pe scurt, scopul nu e să arate că sunt macho în sine, ci să fie realeși. Dacă succesul unor alegeri ar fi asigurat de apariția în rochii, Clinton și oricare alt politician mascul ar arunca machismul pe fereastră și s-ar comporta în consecință.

O demonstrație de forță adună publicul în jurul liderilor, pentru că oamenii au fost făcuți să creadă că o asemenea forță este necesară pentru supraviețuirea națiunii și pentru propria lor securitate. Cei mai obișnuiți cetățeni nu doresc să se ducă la război împotriva nimănui. Sunt recrutați cu forța în armată. Chiar și cei voluntari care se duc singuri în armată nu au o dorință macho de a ucide sau de a fi uciși, ci de a găsi oportunități economice sau mijloace de a se susține.

Departe de a fi împinși de la spate de testosteron să se ducă pe front, cei mai mulți soldați au fost obligați să se supună Pentagonului, sub amenințarea unor sancțiuni severe.

Cei care cred că imperiul apare din nevoia macho de a domina nu explică de ce liderii SUA doresc să domine unele țări mai mult decât alți lideri ai altor ţări. Această teorie a machismului nu explică de ce Washingtonul se plasează mereu, atât de consistent, de partea intereselor corporațiilor trans-naționale, a marilor moșieri, a autocraților militari, și nu de partea muncitorilor, țăranilor, studenților și a altora care luptă pentru reforme egalitare.

Fără prea multă considerație pentru imaginea lor de bărbați puternici, cei care fac politici se simt cât se poate de bine să aibă țări-satelit, unde impun dictaturi de dreapta. Dacă nu duc totul la îndeplinire prin forță, cu siguranță ei se bazează pe cel mai ne-macho comportament: trimit ajutoare generoase, fără să pună prea multe întrebări despre cum sunt cheltuiți banii, și se chinuie să mențină relații dintre cele mai bune cu junte sinistre, cu autocrați și politicini corupți.

Adesea ni se cere să credem că Statele Unite nu doar că au dreptul de a interveni în altă țară, ci ar avea chiar obligația. Se spune că „trebuie să acceptăm responsabilitățile care ne revin”. Nu explică nimeni cine ne-a impus aceste responsabilități și de ce această țară trebuie să se amestece în fiecare colțișor de lume.

În 1992, președintele Bush a anunțat că Statele Unite era „liderul mondial” și că celelalte țări trebuia să se aștepte ca noi să ne purtăm ca atare. Cei care i-au urmat la Casa Albă, incapabili să curețe canalele de irigații sau să dezvolte sisteme de energie raționale sau să ofere slujbe și locuințe decente pentru milioane de oameni de acasă, s-au proclamat pe ei înșiși lideri ai întregii lumi.

În practică, a fi „lider mondial” înseamnă a avea principala responsabilitate de a menține un sistem global de investiții de capital și de acumulare de capital. Misiunea lor este de a face ca elementele care se opun acestui sistem să fie îngenuncheate, folosind fiecare formă de control și agresiune pentru a ține multe popoare în situația de a fi țări-satelit, de a fi sărăcite și slugarnice. Aceste țări trebuie să strige „unchiule”, așa cum președintele Reagan a spus că dorea să facă Nicaragua revoluționară – și într-adevăr așa a făcut cu revoluționarii din Etiopia și Mozambique, după destui ani de agresiune din partea SUA.

În numele Democrației

Ni s-a spus mereu că liderii SUA se opuneau țărilor comuniste din cauza lipsei lor de democrație politică. Dar, așa cum am spus mai devreme, administrațiile succesive de la Washington au susținut cele mai represive regimuri din lume, care în mod regulat au recurs la arestări în masă, la asasinate, la tortură și la intimidare. În plus, Washingtonul i-a susținut pe unii dintre cei mai odioși asasini contra-revoluționari: UNITA lui Savimbi în Angola, RENAMO în Mozambique, mujahedinii în Afganistan și în anii 1980 chiar și pe turbații lui Pol Pot, care duceau un război împotriva Cambogiei socialiste.

Să luăm de exemplu cazul Cubei. Ni se cere să credem că decenii de ostilitate ale SUA față de Cuba – inclusiv embargo, sabotaj și invazie militară – au fost motivate de o nemulțumire față de natura autocratică a guvernului lui Castro și de o preocupare față de libertățile poporului cubanez. De când anume a apărut această nevoie urgentă de a „restaura” libertatea” cubanezilor? În deceniile care precedat revoluția cubaneză din 1959, administrații succesive ale SUA au susținut autocrația represivă și brutală condusă de generalul Fulgencio Batista. Diferență semnificativă, dar nerostită, a fost că Batista era un lider comprador care a lăsat Cuba total accesibilă penetrării de către capitalul SUA. Prin contrast, Fidel Castro a eliminat controlul privat al capitalului asupra economiei, a naționalizat companiile SUA și a renovat structura de clasă într-un mod mai colectivizat și mai egalitar. Asta îl face să fie atât de detestat în SUA.

Departe de a susține democrația în lume, statul securității naționale al SUA, de la al doilea război mondial, a jucat un rol activ în distrugerea guvernelor progresiste și democratice din zeci și zeci de țări. [vezi Capitolul 3 pentru o enumerare].

Când a justificat răsturnarea președintelui democratic ales al Chile, Salvador Allende, în 1973, Henry Kissinger a susținut că atunci când trebuie să alegem între economie și democrație, trebuie să alegem economia. Kissinger spunea o jumătate de adevăr.

Ar fi spus întregul adevăr dacă ar fi adăugat că dorea să salveze economia capitalistă.

Nu Allende a fost cel care a distrus economia din Chile. Privilegiații din clasa conducătoare, corupția generalizată și sărăcia de masă au fost impuse și dominau timp de multe generații înainte ca el să fie ales. În doi ani, un timp foarte scurt, guvernul Unității Populare a realizat un transfer semnificativ a venitului național de la elitele bogate, care trăiesc din dobânzi și rente și dividende, către cei care trăiesc din salarii. În Chile condus de Allende a existat o mică dar reală schimbare a puterii de clasă. Bogații au primit bunuri de consum în mod rațional și li s-a cerut să plătească taxe. Unele dintre concernurile și afacerile lor au fost naționalizate. Între timp, săracii au beneficiat de angajarea în lucrări publice, de programe de alfabetizare, de cooperative ale muncitorilor, de o jumătate de litru de lapte gratis în fiecare zi pentru fiecare copil sărac.

În plus, câteva dintre stațiile de radio și televiziune din Chile au început să ofere o perspectivă privind treburile publice care a început să se rupă de monopolul ideologic deținut de presa din proprietatea privaților. Departe de a pune în pericol democrația, guvernul de stânga al Unității Populare i-a pus în pericol doar pe oligarhii privilegiați – prin extinderea democrației.

Ce i-a alarmat pe lideri ca Kissinger nu a fost teama că reformele social-democrate ale lui Allende ar fi eșuat, ci tocmai că ar fi reușit. Tendinţa către o egalitate politico-economică trebuia oprit. Astfel, Kissinger, CIA, Casa Albă, presa din SUA au luat în colimator guvernul Unității Populare.

În numele „salvării democrației” din Chile, au distrus-o. Au insituit o dictatură fascistă sub generalul Pinochet, o dictatură care a torturat și a executat mii de oameni și a dus la dispariţia multor mii, a suprimat toată presa de opoziție, partidele politice, sindicatele și organizațiile țăranilor.

Imediat după lovitura militară, General Motors, care își închisese fabricile când Allende a fost ales, a reluat operațiunile, demonstrând cum capitalismul se simte mult mai în largul lui în fascism decât în democrație. Departe de a salva economia, lovitura de stat, sponsorizată de CIA, a provocat o inflație care e explodat până la cer și a instituit o eră a datoriei naționale sufocante, cu creșteri dramatice ale șomajului, sărăciei și foametei.

Vânătoarea după „amenințarea” roșie

Oficial, Washingtonul nu poate spune poporului american că scopul real al cheltuielilor gargantuane militare și intervențiilor beligerante este de a face lumea mai sigură pentru General Motors, General Electric, General Dynamics și tot felul de alți generali. În schimb, ni se spune că “securitatea noastră națională” e în pericol și că ea ar fi miza. Dar nu e ușor să convingi publicul că mini-puteri, cum ar fi Cuba, Panama, sau Nicaragua, sau o micro-putere ca Grenada sunt o amenințare față de supraviețuirea noastră. Așa că, de la războiul rece, ni se tot spune că aceste țări sunt instrumente ale încercuirii lumii de către sovietici.

Cu mult după ce poporul cubanez a răsturnat dictatura lui Batista, președintele Eisenhower a anunțat că Washingtonul nu putea tolera în emisfera de vest un regim „dominat de comunismul internațional”. Cuba a fost descrisă ca parte a unei conspirații mondiale, cu centrul în Moscova. Timp de decenii, „expansionismul sovietic” a servic ca sperietoare, care a justificat intervenționismul din partea SUA.

Cu siguranță, Uniunea Sovietică și alte guverne comuniste est-europene reprezentau o amenințare pentru capitalismul global. Aceste țări dezvoltaseră economii de mari dimensiuni, ale sectorului public, și dădeau ajutor țărilor anti-imperialiste și mișcărilor din toată lumea, inclusiv Congresului național african al lui Nelson Mandela în Africa de sud. În plus, capacitatea nucleară a Uniunii Sovietice punea ocazional o frână în fața dimensiunii și nivelului de intervenție militară al SUA. Astfel, președintele Bush ar fi acționat cu mai multă reținere împotriva Irakului în 1991, dacă blocul sovietic încă mai exista și se plasa în fermă opozițe față de o asemenea acțiune.

Dacă mașinăria globală militară a SUA a fost un răspuns la „agresiunea sovietică”, așa cum ni se cere în mod repetat să credem, de ce continuă să existe după ce URSS și alianța militară a Pactului de la Varșovia au fost dizolvate, iar Războiul Rece a fost declarat încheiat? Așa cum direcotrul CIA, Robert Gates a recunoscut: „Amenințarea față de Statele Unite a unui atac deliberat din acea zonă a lumii a dispărut cu totul pentru un viitor previzibil”. (New York Times, 23 ianuarie 1992)

Oficialii și-au pus în minte să ne convingă că noii dușmani au reapărut dintr-o dată. Secretarul apărării, Dick Cheney, a anunțat că Uniunea Sovietică nu a fost singura amenințare, lumea era plină de alți adversari periculoși – pe care anterior se pare că i-a scăpat din vedere. Acum ni se spune că necazurile ar putea apărea chiar din țările lumii a treia, chiar fără nici o instigare din partea Moscovei. Cei care elaborează politicile SUA și propagandiștii lor loiali din presa corporatistă ne ţin în alertă față de pericolul moral pus de teoriștii internaționali, de fanaticii islamiști, de cartelurile de narco-ucigași, de oameni nebuni care au arme nucleare și de Hitleri din lumea a treia. Puținele guverne comuniste, care au mai rămas, cum ar fi Corea de nord și Cuba, nu mai sunt creionate ca instrumente ale Moscovei, ci ca regimuri malefice de sine stătotare.

Decenii la rând ni s-a spus că avem nevoie de o marină uriaşă pentru a ne proteja de URSS. Cum Uniunea Sovietică nu mai există, amiralul Trost, șeful operațiunilor navale, a anunțat că încă avem nevoie de o marină uriaşă din cauză că aceasta a făcut și alte lucruri pe lângă faptul că ne-a apărat de Uniunea Sovietică. Marina, spune el, trebuie să meargă în zonele de conflict și „să fluture steagul” – o terminologie imperialistă provenită din lumea veche când practica era de a trimite nave de război, ca o demonstrație de forță, în porturi străine, pentru a intimida populațiile care se opuneau SUA. Navele nu trebuie să arate steagul așa de mult cât trebuie să-și arate armele, cele cu rază lungă de acțiune, care pot provoca moarte și distrugere de la multe mile distanță pe uscat. Asemenea demonstrații de forță ar putea fi numite „diplomația tunurilor de pe navele de război”. Astăzi, este mai puțin probabil să se folosească un tun sau o navă de război, ci mai degrabă o întreagă flotilă navală, cu purtătoare de avioane de luptă și cu avioane de luptă care pot bombarda cu rachete, și cu elicoptere dotate cu mitraliere.

Trost a adăugat că o marină puternică era necesară pentru „conflictele locale și regionale”. Era sarcina cu care s-a binecuvântat SUA pe sine de a fi jandarmul lumii. Dar cine profită de asta? Ale cui sunt profiturile și cine plătește nota de plată pentru acest jandarm? Oficialii nu ne spun de obicei că interesul lor e să protejeze capitalismul global de mișcările sociale egalitate. Ei preferă să vorbească codificat, folosind „conflcite regionale și locale”. Și când nimic nu mai merge, atunci vorbesc despre apărarea „intereselor noastre de peste hotare” o expresie care justifică aproape orice.

Care anume ar fi „interesele noastre”?

În timp ce participam la o conferință în New York, l-am auzit pe Michael Harrington, liderul decedat al Alianței Democrații Socialiști pentru America, vorbind despre politica externă a SUA. Când a urmat sesiunea de întrebări, cineva din sală l-a întrebat de ce era atât de „stupidă” politica SUA ? Harrington a replicat că „Noi suntem germanii buni” și că suntem „gardienii lumii mereu ocupați” și că „avem chestia asta cu puterea”.

Eu am răspuns că, departe de a fi stupidă, politica SUA este în cea mai mare parte remarcabil de reușită și de brutală în slujba intereselor economice ale elitelor. Ar putea părea stupidă din cauză că motivele oferite în susținerea ei adesea par neconvingătoare, lăsându-ne impresia că cei care fac politici sunt buimaci și rupți de realiate. Dar doar pentru că publicul nu înțelege ce fac ei nu înseamnă că liderii securității naționale chiar ar fi buimaci.

Faptul că motivele lor sunt invenţii și fabulații nu înseamnă că ei sunt proști. Deși e costisitoare în bani, vieți și suferință umană, politica SUA este, esențial, o întreprindere rațională și consistentă. Cu siguranță, asta e indicat de faptul că susține anumite regimuri și se opune altora, consideră anumite regimuri prietene și pe altele dușmane. Am adăugat și că ar trebui să încetăm să mai spunem „noi” facem asta și „noi” facem aia, din moment ce „noi” înseamnă cu adevărat cei care fac politicile, cei din structurile securității naționale care reprezintă un set particular de interese de clasă. Prea mulți analiști, de altfel capabili, au acest obicei de a spune mereu „noi”. E o scurtătură pentru a nu spune „liderii statului securității naționale al SUA”, dar pronumele este folosit în mod greșit. Ideea are o semnificație mai mare decât cea semantică. Cei care tot spun „noi” probabil folosesc ca unitate de bază în analizarea situației internaționale țările, națiunile și cu siguranță ignoră astfel interesele de clasă. Probabil ei presupun că o comunitate de interese există între lideri și populație, pe când, în realitate, aceasta nu există de obicei. Impresia lăsată este că noi toți suntem responsabili pentru politica „noastră”, o poziție care ia responsabilitatea de pe umerii celor care în mod real stabilesc politicile și asta le determină pe unele persoane bine intenționate să aibă mustrări de conștiință, ajungând astfel la concluzia că nouă tuturor ar trebui să ne fie rușine și că noi toți ar trebui să fim triști pentru ce facem „noi” toți în lume.

Dar o politică economică, nu doar aspectele ei legate de politica externă, este formulată întotdeauna dintr-o perspectivă de clasă. Economia însăși nu este o entitate neutră. Vorbind strict, nu există așa ceva: „economie”. Nimeni nu a văzut vreodată și nu a atins „economia”. Ce vedem sunt oameni angajați în schimb de valori, în muncă productivă și neproductivă, și toate aceste activităţi primesc o denumire atotcuprinzătoare: „economie” – un construct ipotetic, impus asupra actualităților care pot fi observate obiectiv. Apoi, noi adesea tratăm abstracțiunile ca entități reificate, ca forțe care se generează pe sine. Așa ajungem să vorbim despre “problemele economiei” în termeni generali, și să nu ne referim la problemele economiei capitaliste, cu setul special de relații sociale și o distribuție, care poate fi distinsă, a puterii de clasă. Economia devine o entitate întruchipată de sine însăși, ca în declarații de genul „economia e praf” sau „economia își revine”.

La fel, reducem la abstract și apoi reificăm conceptul de „națiune”. Așa ajungem să vorbim despre Statele Unite ca și cum ar fi o entitate unificată și să vorbim despre SUA ca despre „ce face națiunea SUA”. O asemenea abordare ignoră dimensiunile de clasă ale politicii SUA. Să luăm de exemplu chestiunea ajutorului străin. Este o inducere în eroare să spunem că Statele Unite, ca națiune, acordă ajutor țării X sau Y. O națiune ca atare nu dă nici un ajutor unei alte națiuni ca atare. Mai exact, cetățenii obișnuiți din țara noastră, prin taxele lor, acordă un ajutor elitelor privilegiate din altă țară. Așa cum a zis cineva la un moment dat: „Ajutorul străin este atunci când oamenii săraci dintr-o țară bogată dau bani bogaților dintr-o țară săracă”. Transferul are loc de-a lungul liniilor de clasă, reprezentând o redistribuire e în sus a veniturilor.

Auzim mereu vorbindu-se despre „interesele noastre” și „interesele SUA” în lume. Dar nu e ușor să descoperim ce vor să zică liderii „noștri” de fapt prin „interesele SUA”. În 1967, în timpul războiului din Vietnam, am devenit pentru prima dată conștient de cum oficialii se refereau la „interesele SUA” ca la un mod de a justifica politicile lor fără să se obosească să ne spună care ar putea fi aceste interese. Am căutat în zadar prin mai bine de o duzină de buletine ale Departamentului de Stat, m-am uitat după o definiție sau un exemplu al „intereselor SUA”. Cel mai mult m-am apropiat de o asemenea definiție când am citit un comentariu al unui oficial al Departamentului de Stat, William Bundy, care a menționat „bazele noastre militare vitale” din Filipine, ca fiind un interes esențial al SUA. Cum adesea se întâmplă, o prezență militară în străinătate, care este presupusă a apăra „interesele noastre” (oricare ar putea fi acestea), devine un inters de sine stătător care trebuie apărat. Valoarea instrumentală devine o valoare în sine. Bundy a continuat să indice un interes „mult mai important” decât bazele militare. Vorbind unei public de elită american și filipinez din Manila, a spus: „Filipine înseamnă atât de mult pentru Statele Unite din cauză că … aceasta este o țară unde americanii sunt mereu făcuți, așa cum spun filipinezii adesea, să se simtă „acasă”.” Dacă am înțeles ce spune Bundy, interesul nostru în Filipine ar fi atunci păstrarea ospitalității filipinezilor.

Bundy a putut face o asemenea afirmație doar ignorând o mare parte a istoriei imperialiste a SUA în Filipine. Din 1899 până în 1902, în jur de 200.000 de filipinezi au pierit și zeci de mii au fost răniți sau torturați de forțele SUA într-o operațiune care a avut ca scop și a reușit să zdrobească independenta Filipine. Bundy a ignorat și sărăcia de masă din Filipine și industria generalizată de prostituție, care sunt susținute pentru a face pe plac soldaților SUA staționați acolo – dând un alt sens ideii de „a ne simți ca acasă”.

Adevărul este că „interesele noastre” rămân vag definite din cauză că termenul este folosit într-un mod care nu are nimic în comun cu interesele noastre reale. Nici o schimbare de administrație nu aduce şi nu poate permite vreo clarificare în acest sens.

În timpul campaniei prezidențiale din 1992, Bill Clinton a promis că va începe un nou curs pentru viitorul națiunii noastre, reamintindu-ne că trebuie să avem „curajul de schimbare”. Declarații de tipul acesta sună foarte bine. Dar, odată ales, Clinton şi-a păstrat poziția rigidă, stabilită de precedecesorii săi republicani, susținând că Statele Unite trebuie să rămână o super-putere globală, că interesele SUA din străinătate implică faptul că SUA este mereu bine intenționată și că „interesele SUA” pot fi susținute prin forță militară. Și, la fel ca predecesorii săi, nu a permis nici o examinare critică a ce anume ar putea fi aceste interese.

În ciuda transformărilor dramatice din lume, Clinton nu a pornit nici o dezbatere publică despre subiectul politicii externe. Ca membru al Council on Foreign Relations, Conferinței Bilderberg și comisiei Trilaterale, toate dominate de corporații, toate fiind organele de elită ale celor care stabilesc politicile, Clinton făcea, ideologic și personal, parte din cercul intim al puterii. Nu avea cum să zguduie barca, cu atât mai puțin să schimbe cursul.

Inconsistențe consistente

O critică obișnuită a politicii externe a SUA este că adesea „s-ar contrazice pe sine”. Dimpotirvă, este riguros consistentă în interesele de clasă pe care le susține. Pentru a ilustra această coerență fundamnetală a strategiilor aparent contradictorii, să analizăm cum sunt tratate Cuba și China.

Chiar în 1994, guvernul SUA continua să încerce orice stratagemă – cu excepția războiului – pentru a schilodi economia Cubei, impunând inclusiv embargo pentru călătorii și impunând represalii împotriva altor națiuni sau companii care încearcau să facă comerț cu Havana. Multe dintre contractele pe care Cuba le-a negociat cu firme din alte țări au fost anulate din cauza presiunilor făcute de SUA. Dușmănia Washingtonului a fost motivată de dorința de a „restaura democrația și drepturile omului” în Cuba, ni se tot spune.

Criticii s-au grăbit să remarce „contradicția” dintre politicile SUA privind Cuba și China. Au arătat că China a comis numeroase încălcări ale drepturilor omului, și totuși a primit clauza „națiunii celei mai favorizate”. Și totuși oficialii au cerut „diplomație silențioasă”, dându-ne asigurări că coerciția ar fi fost contra-productivă și că nu am putea impune un blocaj politic împotriva Chinei. Această strategie a fost în mod vizibil diferită de cea folosită împotriva Cubei.

Dar, în spatele standardelor duble doar în aparență, se află acelaşi angajament fundamental față de forțele de acumulare capitalistă și față de status-quo-ul global. China s-a deschis capitalului privat și „reformelor” de piață liberă, stabilind inclusiv zone rezervate întreprinderilor capitaliste unde corporațiile și investitorii pot exploata la sânge mâna de lucru uriașă și ieftină din China, fără nici o teamă că li s-ar impune reglementări restrictive.

În plus, din cauza opoziției penibile față de aproape orice mișcare politică din lume care a fost prietenoasă cu sovieticii, China a susținut aceiași contra-revoluționari pe care i-a susținut și SUA și a susținut chiar forțe fasciste în străinătate, la fel ca Statele Unite: pe Pinochet în Chile, pe mujahedini în Afghanistan, UNITA lui Savimbi din Angola, pe Khmerii roșii din Cambodia. În contrast, în fiecare dintre aceste cazuri, Cuba a fost de partea forțelor care au susținut transformarea socială. Astfel, nu există nici o contradicție reală între politicile SUA față de Cuba și China – ci doar în pretextele invocate pentru a justifica aceste politici.

Lipsindu-i pe oameni de o perspectivă de clasă, tot felul de experți ajung la concuzii bazate pe aparențele de la suprafață. În timp ce participam la un Congres mondial de afaceri din San Francisco, i-am auzit pe unii participanți referindu-se la ironia că acum Cuba se întoarce, în cerc, de unde-a plecat în zilele dinaintea revoluției. În Cuba, înaintea revoluției, arătau ei, cele mai bune hoteluri și magazine erau rezervate străinilor și unui număr foarte restrând de cubanezi, care aveau dolari de la ianchei (n.t.: de la yankee). Astăzi e la fel.

Această judecată ignoră câteva diferențe importante. Lipsit de valută grea, guvernul revoluționar a decis să folosească plajele frumoase și climatul însorit pentru a dezvolta o industrie de turism. În 1993, turismul a devenit a doua cea mai importantă resursă a Cubei și asigura venituri în valută grea (după zahăr). Cu siguranță, turiștii au primit privilegii pe care puțini cubanezi le au, din moment ce nu au dolari. Dar în Cuba pre-revoluționară, profiturile din turism mergeau în conturile marilor corporații, generalilor, celor care aveau cazinouri, și mafioților. Astăzi, profiturile sunt împărțite între investitorii străini care au construit hoteluri și guvernul cubanez.

Proporția care merge la guvern e folosită pentru finanțarea clinicilor de sănătate publică, a educației, a mijloacelor de producție, a laptelui praf, importurilor de combustibil, și altele asemenea. Cu alte cuvinte, oamenii obțin beneficii din comerțul făcut de turiști – și, e adevărat, și din câștigurile din export de zahăr cubanez, cafea, tutun, rom, fructe de mare, miere și marmură. Dacă Cuba ar fi exact în același loc în care era înainte de revoluție, într-o servitute totală, în condiţia unui stat satelit, Washingtonul ar fi ridicat embargo-ul.

Dacă guvernul cubanez nu va mai folosi sectorul public pentru a redistribui o proporție majoră din surplusul de valoare al populației obișnuite, dacă va permite ca surplusul din avuție să intre în buzunarele câtorva proprietari bogați și dacă va da înapoi fabricile și pământurile clasei bogate de proprietari – așa cum fostele țări comuniste din Europa de est au făcut – abia atunci se va întoarce în același loc de unde-a plecat. Atunci va fi din nou într-o servitute totală, condiţia unui stat satelit, și va fi îmbrățișată cu căldură de Washington, la fel cum s-a întâmplat și cu fostele țări comuniste din Europa de est.

Politica de refugiați a SUA este o altă zonă criticată ca fiind „inconsistentă”. Refugiații cubanezi în mod regulat au primit acces în SUA, în timp ce refugiații din Haiti sunt deportați. Din 30.000 de haitieni, care au cerut azil politic în 1993, doar 783 au fost acceptați. Din moment ce mulți cubanezi sunt albi și aproape toți haitienii sunt negri, unii au ajuns la concluzia că diferențele de tratament pot fi explicate doar din cauza rasismului.

Cu siguranță, discriminarea etnică a fost încorporată în politica de imigrație a SUA aproape pe tot parcursul secolului 20, a fost direcționată împotriva asiaticilor și africanilor și într-o măsură mai mică împotriva europenilor din est și din sud, în timp ce i-a favorizat pe europenii din nord. Dar, când analizăm tratamentul cubanezilor și refugiaților din Haiti, ar trebui să vedem dincolo de culoarea pielii. Refugiații din țări de dreapta, satelite ale SUA, cum ar fi El Salvador și Guatemala, sunt caucazieni, totuși ei au mari dificultăți să obțină azil. Refugiații din Nicaragua sunt tot latini ca salvarorienii și cei din Guatemala, totuși nu au probleme atât de mari să fie primiți în SUA, din cauză că se consideră că fug de guvernul „comunist” al sandiniștilor. Refugiații din Vietnam sunt asiatici, dar ei au primit acces în această țară masiv – doar în 1993, 35.000, pentru că și ei fug de un guvern anti-capitalist.

În timpul Războiului Rece, emigranții din URSS și Europa de Est au primit vize de intrare și asta era considerat ceva logic. Acum, după ce comunismul a fost înlocuit de guverne conservatoare de piață liberă, Departamentul de Stat are un program „în evaluare”. În 1994, puțini ruși și aproape nici un ucrainean nu au primit vize, nici măcar evreii, deși ultimii se confruntă cu mai multă hărțuire anti-semită decât în comunism.

În toate cazurile de mai sus, considerația decisivă pare să fie legată nu de complexele privitoare la imigranți, ci de complexele legate de guvernele în chestiune. În general, refugiații din țările anti-capitaliste sunt automat consideraţi „victime ale opresiunii politice”, și sunt primiți imediat, în timp ce refugiații din țări pro-capitaliste, udne există represiune politică, sunt trimiși înapoi, adesea fiind încarcerați sau exterminați. Pentru că, dacă ei fug de un guvern pro-capitalist de dreapta, sunt prin definiție politic indezirabili.

În 1994, politica de refugiați față de Cuba s-a confruntat cu anumite complicații. În concordanță cu o înțelegere anterioară între Havana și Washington, guvernul cubanez a permis oamenilor să plece în SUA, dacă aveau viză pentru SUA. Washingtonul a fost de acord să emită 20.000 de vize pe an, dar de fapt a acordat foarte puține, preferând să instige plecări ilegale și să folosească asta pentru propagandă. Toți cubanezii care au fugit ilegal cu bărcile sau au confiscat bărci sau avioane au primit azil în SUA și au fost ridicați în slăvi ca eroi care și-au riscat viaţa pentru a fugi de “tirania lui Castro”. Când Havana a anunțat că nu mai joacă acest joc, și că va lăsa să plece pe oricine vrea să plece, administrația Clinton s-a întors imediat la o politică a ușilor închise, temându-se de un val de imigranți. Acum planificatorii de politici se tem că scăparea prea multor refugiați nemulțumiți îl va ajuta pe Castro să rămână la putere, ușurând tensiunile din interiorul societății cubaneze.

Cuba a fost condamnată pentru că nu a permis cetățenilor să plece și apoi pentru că le-a permis să plece. Dar fundamentală pentru această aparentă incosistență a fost dorința Washingtonului de a discredita guvernul cubanez și de a-l prezenta ca pe un opresor lipsit de inimă.

Scopul, așa cum a fost declarat de asistentul adjunct secretat de stat Michael Skol în fața unei comisii a congresului (17 martie 1994), este „dezmembrarea statului cubanez”.

Considerațiile politice sunt cele de care se ţine cont şi nu interesul faţă de suferința oamenilor implicați. Pentru a înțelege asta, trebuie să vedem ne uităm dincolo de tacticile imediate la strategia generală.

Arme pentru profit

Unii critici acuză structurile militare uriașe ale SUA că nu sunt altceva decât o gaură neagră de risipit resurse. De obicei ei sunt aceiași oameni care spun că politica externă a SUA e stupidă. Din nou, trebuie să le reamintim că ceea ce ar putea părea rispipă și costisitor pentru o clasă (cetățenii obișnuiți și contribuabilii) ar putea să pară minunat și o răsplată pentru altă clasă (contractorii din industria corporatistă de apărare și ofițerii militari).

De-a lungul anilor, unii dintre noi au susținut că dacă ar dispărarea Uniunea Sovietică și țările comuniste, liderii noștri tot ar insista să păstreze structuri militare uriașe. Realitatea rareori oferă o ocazie pentru a testa o ipoteză politică ca într-un laborator experimental. În acest caz, ipoteza a fost pusă la testare, când guvernele comuniste au fost răsturnate. Cu siguranță, forța uriașă globală militară a SUA a rămas intactă, la un nivel de cheluire mult peste ce era când Războiul Rece era în toi (chiar și cu ajustarea inflației).

De ce stau lucrurile aşa? În primul rând, cheltuielile militare se întâmplă să fie una dintre cele mai mari surse de acumulare de capital intern. Reprezintă o formă de cheluială publică pe care afaceriștii o adoră. Când guvernul cheltuie fonduri pe sectorul non-profit al economiei – cum ar fi serviciile poștale, căile ferate deținute public sau case și spitale publice – demonstrează cum publicul poate crea bunuri, servicii și slujbe și poate extinde baza de taxare, fără nevoia de câștig a unui investitor privat.

Cu siguranță, cheltuielile publice sunt în competiţie cu pieța privată.

Prin contrast, rachetele și port-avioanele constituie o formă de cheltuială publică ce nu face concurență pieței civile. Un contract de apărare este ca orice alt contract de afaceri, doar că e mai bun pentru capitaliști. Banii plătitorilor de taxe acoperă toate riscurile de producție. Spre deosebire de un producător de frigidere care își face probleme cum va vinde frigiderele, un producător de arme are un produs care deja a fost contractat, cu garanții complete că toate costurile de producție vor fi acoperite, și cu mult peste. În plus, guvernul își asumă cele mai multe costuri de cercetare și de dezvoltare.

Cheltuielile pentru apărare deschid o zonă a cererii care are un potențial infinit. Câtă armată, securitate, supremație militară sunt de ajuns? Întotdeauna vor fi alte arme care pot fi inventate. Întreaga industrie de armament are o desuetitudine intrinsecă. Nu la multă vreme după ce un sistem de arme este produs, progresul tehnologic îl face desuet și e nevoie de o upgradare sau de înlocuirea lui.

Contractele militare, în majoritate, sunt răsplătite fără licitații din partea unor concurenți, astfel că producătorii de arme obțin ce preț vor. De aici, tentația este de a dezvolta sisteme de arme și de aprovizionare care sunt tot mai elaborate și mai costisitoare – și prin urmare și mai profitabile.

Asemenea produse nu sunt în mod necesar cele mai eficiente sau cele mai raționale. Multe au o performanță slabă. Dar performanța slabă are propria ei răsplată în forma de alocări suplimentare pentru a obține arme care să funcționeze așa cum ar trebui.

În sinteză, contractorii de apărare se bucură de o rată a profitului substanțial mai mare decât ceea ce e disponibil pe piața civilă. Nu e de mirare că liderii corporatiști nu se grăbesc deloc să taie cheltuielile militare. Ei au la dispoziţie o abundenţă fără limite, cu riscuri mici și profituri mari, de sute de milioane de dolari. Cheltuielile de înarmare consolidează întregul sistem capitalist, chiar și când sărăcesc sectorul public non-profit. Acestea sunt principalele două motive pentru care SUA în mod asiduu rămâne o super putere militară, chiar dacă îi lipsește pretextul unei super-puteri rivale, care i s-ar opune: în primul rând, structurile militrare sunt necesare pentru a ține lumea sigură pentru acumularea capitalistă. Al doilea rând, o armată masivă în sine e o sursă directă de o imensă acumulare capitalistă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s