CAPITOLUL 6: DROGURI, MINCIUNI ȘI RĂZBOAIE PENTRU PROPAGANDĂ

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”, Capitolul 6: Droguri, Minciuni şi Războaie pentru Propagandă

Motivele invocate pentru a justifica intervențiile imperialiste sunt la fel de numeroase, pe cât sunt de ascunse. Așa cum am menționat în capitolul anterior, aceste motive includ „apărarea democrației”, „protejarea intereselor SUA”, „îndeplinirea responsabilităților noastre ca lider al lumii” și „izolarea amenințării cuceririi lumii de către sovietici”. Aici vom examina și alte pretexte.

Alungarea demonilor

O modalitate de a-i convinge pe americani că supraviețuirea lor este amenințată de un dușman malefic este prin personalizarea răului. Ani la rând, “demonul” a fost dictatorul sovietic, Iosif Stalin. În perioada care a urmat celui de-al doilea război mondial, criticii politicii externe a SUA, mulți dintre ei conservatori, au tras semnale de alarmă cu privire la aventurile de peste mări și la pericolele conexe ale inflației, statului prea extins și datoriei care a luat-o razna. Ca răspuns, bătăioşii Războiului Rece din Washington întotdeauna aveau la dispoziţie sperietoarea în fantoma lui Stalin. Mereu când venea vorba ca Congresul să voteze, conservatorismul fiscal nu se dovedea în stare să oprească marile cheltuieli, mărirea bugetelor militariste și pentru intervenții, instigate de de imaginea hoardelor staliniste, gata să ne bombardeze imediat ce le-am fi refuzat forțelor armate o singură navă de război sau un singur avion.

Pe lângă comuniști, alți demoni desemnați au fost liderii naționaliști populiști din Lumea a Treia. În 1952, de exemplu, unul dintre demoni era colonelul Gamal Nasser din Egipt.

El scăpase ţara de o monarhie coruptă, a clasei comprador, și asigurase poporului egiptean acces la educație publică liberă, pentru prima dată în istoria acestei țări.

Nasser a emis pretenții asupra Canalului Suez, cerând ca Egiptul, și nu Marea Britanie și Franța, să îl administreze și să colecteze veniturile obținute din taxele pentru traversarea canalului. A stabilit si nealinierea țării sale în Războiul Rece. Asemenea deviații din partea unui stat satelit subordonat l-au făcut pe secretarul de stat John Foster Dulles să-i pună președintelui Nasser eticheta de “Hitlerul de pe Nil” și să susţină că ar fi o amenințare pentru stabilitatea din Orientul Mijlociu.

În 1957, Congresul SUA a aprobat o rezoluție prezidențială cunoscută ca „doctrina Eisenhower”, care stabilea că Orientul Mijlociu era o regiune vitală pentru interesele naționale ale SUA. La fel cum a fost cazul și cu doctrina Monroe și cu doctrina Truman, „guvernul SUA a oferit guvernului SUA dreptul remarcabil și de invidiat de a interveni militar” în orice regiune din lume, scrie analistul politic William Blum. Curând după aceea, CIA a declanșat operațiuni de răsturnare a guvernului Siriei, ales democratic, și a trecut la o serie de conspirații și intrigi pentru a-l elimina pe Nasser și pentru a scăpa de naționalismul său enervant. Dacă cineva se purta ca un Hitler care destabiliza Orientul Mijlociu, acela nu era președintele Nasser.

Dacă ar fi să-i credem pe liderii SUA și pe analiștii de presă, colonelul Muammar Qaddafi din Libia este un alt demon, „un asasin” despre care ei spun că suferă de „megalomania lui Hitler”. Comentatorii invitați la emisiunea de la ABC, Nightline (4 decembrie 1981) l-au etichetat și ca fiind „un mincinos patologic” și „un om nebun”.

Păcatul real al lui Qaddafi a fost că, în 1969, a dărâmat o clică extrem de coruptă, obscen de bogată, care conducea țara, și a îndreptat Libia către o societate mai egalitară, folosind o mare parte din capital și din forța de muncă pentru nevoile societății. A naționalizat și industria de petrol a Libiei. Prin urmare, de-a lungul deceniilor 1980 și 1990, Libia a fost supusă provocărilor din partea SUA, atacurilor aeriene, embargourilor, și a unei campanii de propagandă sistematică, al cărei scop era de a convinge publicul american că o țară de 3 milioane de oameni, cu o armată, modest echipată, de 55.000 de oameni, devenise un pericol mortal pentru Statele Unite.

Președintele Panama, Manuel Noriega, a fost un alt lider demonizat. În 1989, în ajunul invadării Panama de către SUA, el era numit „un șarpe sălbatic din junglă”, „un șobolan din mocirlă” de către cei invitați la televiziunile din SUA. Trupele SUA “au descoperit” materiale voodoo, 100 de kilograme de cocaină, și un portret al lui Hitler printre posesiunile lui Noirega. O anchetă ulterioară a arătat că elementele voodoo erau de fapt sculpturi indiene, „cocaina” era un depozit de rezervă de făină de tortila, iar tabloul lui Hitler era o fotografie a coperții Time din al doilea război mondial.

În anul următor, Saddam Hussein a fost supus și el aceluiași proces de demonizare, în momentul în care Casa Albă și presa din SUA au reluat propaganda de război împotriva Irakului. Saddam era numit „măcelarul din Baghdad,” „un om nebun”, „un om deformat psihologic” și o „bestie”. Președintele Bush l-a descris ca făcând lucruri „mai rele decât făcuse Hitler”. Liderul acelei țări care devenise o țintă nu a fost doar demonizat, ci și tratat ca o personificare a țării sale. După ce a egalat toată țara cu liderul ei, a venit rândul poporului din acea țară să fie demonizat ca fiind complice, iar asta a asigurat masacrarea populației cu impunitate.

Terorismul trebuie căutat doar la stânga

Adversarii demonizați sunt adesea acuzați de terorism. Ani la rând, administrația Reagan i-a denunțat pe sovietici că ar fi condus o rețea mondială de terorism. Organizații majore de presă, cum ar fi Washington Post (27 ianuarie 1981) au participat la propagandă și i-au acuzat pe sovietici și pe aliații lor că „ar fi principala sursă de teroare în lume”. The Wall Street Journal (23 octombrie 1981) a publicat un editorial care spunea că sovieticii și cubanezeii sunt „profund implicați în terorismul american”. Cărți scrise de lingăi de dreapta, cum ar fi Claire Sterling, au susținut că grupări de terorişti arabi, irlandezi, bașci, japonezi, din Germania de vest și din Italia aveau legături cu Moscova. Ce lipsește din toate aceste acuzații era cea mai mică urmă de dovadă care să poată să le susțină. Nu s-au găsit asemenea dovezi nici după colapsul URSS, când arhivele KGB au fost deschise.

Libienii au fost acuzați în mod repetat de terorism de către oficialii SUA. Recent, la începtul anilor 1990, guvernul SUA a acuzat Libia că ar fi fost responsabilă de dărâmarea avionului Pan Am 103, care s-a prăbușit deasupra Lockerbie, în Scoția, omorând 270 de oameni, chiar dacă nu a existat nici o dovadă materială referitoare la implicarea libienilor; dimpotrivă erau multe indicii care sugerau că atacatorii aveau legături cu organizații din Iran și Siria.

În 1981, Libia a fost acuzată de Casa Albă și de lingăii ei servili din presă că ar fi trimis un asasin să-l omoare pe președinte. Știrea a fost susţinută prin povești fantastice despre o încercare iminentă de asasinat. În funcţie de organizaţia de presă, existau în jur de 2-3 echipe de asasini, formate din 3, 5, 10 sau 12 asasini care veneau din Canada sau din Mexic, care erau ori iranieni, ori libieni, care erau poate ajutați ori de germanii din est ori de sirieni, ori de cei din Liban ori de palestinieni. Niciodată o echipă de asasini nu s-a bucurat de asemenea promovare în media și de asemenea finanțare. Echipele de asasini, care nu existau în realitate, nu s-au materializat, desigur, niciodată.

Între timp, acțiuni de terorism, comise de dreapta, cum ar fi bombardarea unui avion civil cubanez care a dus la uciderea a numeroşi oameni, un atac rasist cu bombă comis într-o discotecă inter-rasială din Germania de vest, și sute de atacuri teroriste și de crime din ură pe teritoriul SUA, comise de grupări de americani de dreapta, îndreptate împotriva minorităților etnice și religioase, împotriva homosexualilor, clinicilor pentru avort, au provat doar ocazional o ridicare din umeri în rândul administrației din Washington.

Portretizându-se ca un campion împotriva terorii, statul securității naționale al SUA abate atenția de la propria sa rețea de teroare, inclusiv de la naziștii care au fost adăpostiți de Statele Unite și folosiţi în campaniile de teroare din America Latină și din alte părți, și forțele militare și paramilitare și brigăzile morții din zeci de țări – antrenate, echipate și finanțate de CIA și de Pentagon – care își terorizează propriile populaţii în masă. În țări ca Guatemala, Mozambique și Haiti ei au ucis mai mulți oameni decât într-o singură săptămână arabii, bașcii și „teroriștii„ din Irlanda de nord în 10 ani.

Protejarea americanilor din străinătate

Media publică frecvent relatări despre americani care ajung în închisori din străinătate. Invariabil, un oficial al SUA apare în relatarea de presă pentru a avertiza cetățenii că trebuie să se supună legilor din țara pe care o vizitează, și că împotriva credinței populare, nu trebuie să presupună că guvernul va fi capabil să se ducă să-i salveze.

Dar de ce atât de mulți americani trăiesc cu această impresie greșită?

Poate răspunsul e că există două guverne ale SUA: cel neajutorat care ridică din umeri și

murmură: “Când călătoriți peste graniță, sunteți pe cont propriu” și altul care proclamă în gura mare „Nu putem sta deoparte și să nu facem nimic când viețile cetăţenilor SUA sunt în pericol; îi trimitem pe infanteriști”.

După ce au auzit refrenul ăsta mai bine de un secol, americanii pot fi iertați că se gândesc că atunci când merg în străinătate sunt protejați de toată puterea și forţa Statelor Unite.

Protejarea vieților americanilor” a fost folosită în mod repetat ca scuză pentru a invada și ocupa alte țări. În 1958, pentru a justifica trimiterea a 10.000 de infanteriști SUA în Liban (trimiși acolo să salveze guvernul pro-capitalist, al clasei comprador, de o rebeliune naționalistă), președintele Eisenhower a pretins că cetățenii SUA trebuia să fie evacuați pentru siguranța lor. În realitate, acești cetățeni au fost avertizați să evite să călătorească în Liban, iar cei mai mulți civili americani din Liban au plecat din țară cu mult înainte ca infanteriștii să ajungă.

În 1962, în Republica Dominicană, după 30 de ani de dictatură a lui Rafael Trujillo, susținut de SUA, alegeri libere și nefraudate l-au adus la președinție pe Juan Bosch. Bosch a cerut reforme pentru pământ, case cu chirii mici, naționalizarea unor afaceri, proiecte pentru lucrări publice, o reducere a importului de lucruri de lux și libertăți civile pentru toate grupările politice. Washington îl detesta pe Bosch, pe care cei din administrația SUA îl etichetau ca fiind susținătorul „socialismului înfricoșător”. După doar 10 luni la putere, el a fost răsturnat de o lovitură de stat dată de armată cu susținerea SUA. La 30 de ani după lovitură, elemente constituționaliste din forțele armate dominicane, încurajate de civili înarmați, s-au revoltat într-un efort de a-l readuce pe Bosch la președinție. În timpul luptei care a urmat, forțele constituționaliste s-au arătat dispuse să coopereze fără rezerve la evacuarea cetățenilor americani care doreau să plece. De fapt, nici un american nu a fost rănit și nici Casa Albă nu se stresa că ar fi fost în pericol. Dar când a devenit aparent că junta militară va fi răsturnată, președintele Lyndon Johnson a trimis forțele SUA să „protejeze viețile americanilor”. Am putea să ne întrebăm de ce 23.000 de trupe erau necesare pentru un număr relativ mic de americani, dintre care nici unul nu striga după ajutor și dintre care mulți îi ajutau cu siguranță pe constituționaliști? De fapt, forțele invadatoare au fost implicate într-o operațiune de salvare, dar nu a cetățenilor americani, ci a juntei de dreapta, oferindu-le acestora arme și provizii, și participând direct la suprimarea sângeroasă a constituționaliștilor.

Trupele SUA au rămas pe insulă aproape 5 luni, cu mult după ce cetățenii americani au fost evacuați. A fost a 5-a oară în acest secol când trupele Statelor Unite au invadat Republica Dominicană pentru a opri schimbarea socială populară și pentru a susține autocrația de clasă.

În 1983, refrenul familiar al „vieților americane în pericol” a fost cântat din nou când președintele Reagan a invadat mica Grenada (populație de 102.000), într-un atac neprovocat, cu violarea legii internaționale, ucigând zeci de mii de oameni care apărau insula. Casa Albă a pretins că invazia ar fi fost o operațiune de salvare a studenților americani de la școala medicală St. George, care se presupune că ar fi fost în pericol din cauza unui conflict care a apărut între facțiunile de la conducea țării de pe insulă. De fapt, așa cum directorul școlii a și declarat, nici un student nu a fost amenințat și puțini au dorit să plece. După ce au fost avertizați că urmează o invazie, mulți studenți s-au răzgândit. Acum doreau să plece pentru a scăpa de armata americană.

Păcatul Grenadei era de fapt mișcarea revoluționară New Jewel, care instituise o serie de reforme egalitare, inclusiv prânz gratuit pentru elevii din gimnaziu, clinici de sănătate publică (cele mai multe cu asistența doctorilor din Cuba) și libera distribuire a produselor alimentare nevoiașilor împreună cu materiale pentru a-și îmbunătăți locuințele. Guvernul a concesionat și pământul nefolosit, pentru a se forma ferme cooperative, și a încercat să ia agricultura de la exporturile pentru profit financiar și să o transfere pentru a produce hrană pentru populație. După invazie, aceste programe au fost abolite, iar șomajul și lipsurile economice au explodat. Americanii au oprit populația din Grenada să urmeze un curs alternativ de auto-dezvoltare.

O paranteză: la mijlocul anilor 1980, pe măsură de administrația Reagan sugera că ar invada Nicaragua, un mare grup de cetățeni ai SUA din acea țară, care susțineau guvernul Sandinista, a publicat o declarație prin care a spus clar că viețile cetățenilor americani din Nicaragua nu erau amenințate. Atât de obișnuit devenise pretextul de „salvare a americanilor”, că ei au anticipat folosirea sa de către Washington și încercau să blocheze un pretext fals.

Căutrarea de pretexte

Când indivizii insistă să ofere noi și diferite explicații pentru a justifica o acțiune anume cel mai adesea mint. La fel fac și cei care planifică politici. În octombrie 1917, revoluția rusă a trimis unde de șoc în toată lumea capitalistă. Partidul Bolșevic, cu o susținere puternică de masă din partea clasei muncitoare, a răsturnat o autocrație țaristă, a colectivizat moșiile, a confiscat proprietatea bisericii, a naționalizat băncile și firmele private și a declarat URSS un stat al muncitorilor. Pentru clasele de proprietari din lumea occidentală era un coșmar care devenise realitate.

În câteva luni, Statele Unite și alte 14 țări capitaliste au invadat Uniunea Sovietică. Publicului din SUA i s-a spus că (1) această acțiune militară a avut scopul de a opri un guvern bolșevic care să-i ajute pe germani, cu care aliații din vest erau încă în război. De fapt, bolșevicii au încheiat un tratat de pace separat cu Germania, dar nu au arătat nici cea mai mică intenție de a-l ajuta pe Kaiser. Odată ce războiul cu Germania s-a încheiat, un nou pretext a fost necesar. Președintele Woodrow Wilson a proclamat acum că (2) trupele de invadatori erau necesare pentru a restabili ordinea și pentru a preveni atrocitățile. A ignorat convenabil faptul că invadatorii și aliații lor din Gărzile Albe erau cei care cauzau cele mai multe atrocități și violențe. Apoi s-a spus că (3) intervenția era necesară pentru a-i face pe bolșevici să dea înapoi banii pe care regimul anterior țarist îi împrumutase de la Europa. În cele din urmă, președintele Wilson a recunoscut motivul real: (4) nu dorea să-i lase pe bolșevici să conducă țara, nu-i plăcea. Dar nu a explicat niciodată de ce îi erau atât de insuportabili. Intenția reală a intervenției aliate a fost de a răsturna noua ordine care apărea și care era profund anti-capitalistă. Prima revoluție proletară de succes din istorie trebuia distrusă, ca să nu fie un exemplu pentru oamenii obișnuiți din alte țări, inclusiv din Statele Unite. Lideri ca secretarul de stat Lansing și însuși Wilson au explicat, în corespondența lor privată, că aceasta era intenția lor reală. Dar niciodată nu au spus oamenilor obișnuiți din această țară sau din altă țară capitalistă de ce se temeau ei de fapt.

Inventarea de alibiuri a fost o practică obişnuită în timpul războiului din Vietnam, din anii 1960. În primele faze ale conflictului, oficialii din Washington au spus că intervenția SUA era necesară (1) pentru a stabiliza guvernul din Vietnamul de sud. Apoi era (2) pentru a preveni o invazie din partea Vietnamului de nord. Cum pierderile erau din ce în ce mai multe, scopul pretins al politicii devenise (3) să salveze Asia de sud-est de „comunismul asiatic cu sediul central la Beijing”. În ultimii ani ai războiului, scopurile declarate erau nici mai mult nici mai puțin decât (4) securitatea națională, onoarea Statelor Unite și supraviețuirea Lumii Libere.

Dacă ne uităm la Grenada, am văzut deja cum administrația Reagan a folosit (1) salvarea studenților americani ca pretext pentru invazie. Reagan apoi a susținut că (2) Grenada construise un arsenal imens de arme care putea amenința alte țări din Caraibe și (3) devenise un instrument al puterii sovietice prin construirea unui port care să permită accesul submarinelor sovietice și un aeroport militar pentru avioanele sovietice – toate minciuni. Ni s-a spus și că (4) insula putea chiar sugruma rutele noastre navale, adică mica Grenada ar fi putut îngenunchea Statele Unite prin tăierea accesului la căile maritime. Cum au preluat controlul asupra insulei, însă, invadatorii au instituit un guvern „al pieței libere” condus de un partid nou național, finanțat de SUA, reușind să îndeplinească scopul real al invaziei: oprirea oricărei țări din Caraibe de a se desprinde de sistemul corporatist global.

Declarațiile oficiale privind războiul dus de Contra, susținuți de SUA, împotriva Nigaragua, în deceniul 1980, a scos la iveală un model similar de escaladare a pretextelor. Inițial ni s-a spus că atacurile aveau scopul (1) de a interzice armele pe care Managua le trimitea rebelilor din Salvador. Nu s-a explicat niciodată de ce salvadorienii din FMLN nu ar trebui ajutați în lupta lor împotriva unei criminale și sângeroase dictaturi. Apoi ni s-a spus că intervenția împotriva Managua avea scopul (2) de a determina alegeri democratice în Nicaragua – ceva ce ei făcuseră deja în 1984. Apoi ni s-a spus că era (3) pentru a nu lăsa Nicaragua să devină un satelit al sovieticilor. În cele din urmă, (4) a fost pentru a nu lăsa Nicaragua să exporte revoluția în alte țări din America Centrală și să amenințe astfel chiar securitatea Statelor Unite. Pretextele tind să escaladeze pe măsură ce cresc și dimensiunea și costul intervenției.

Masacrul din timpul războiului din golf din 1991 este un exemplu edificator despre cum minciunile și războiul merg mână în mână. La sfârșitul lui 1989, după ce a primit asigurări de la oficialii SUA că Washingtonul va rămâne neutru, Irakul a invadat Kuweitul. Ca răspuns, administrația Bush, susținută de alte state membre ale ONU, a declanșat o lună de atacuri aeriene intensive asupra ocupării Irakului a Kuweitului și împotriva populației civile din Irak, inclusiv din orașul Baghdad.

După discuții cu Uniunea Sovietică, Irakul a fost de acord să se retragă din Kuweit într-o perioadă de 3 săptămâni. Dar președintele Bush a permis doar o săptămână. Evacuarea Irakului a fost transformată într-un masacru aerian comis împotriva trupelor care se retrăgeau. Peste 100.000 de irakieni, dintre care foarte mulți civili, au fost uciși într-un conflict dus de o singură parte. Au existat câteva sute de pierderi SUA.

Războiul din Golf (sau ”Furtună în deșert”, cum a fost numit de oficiali) a demonstrat că un lider străin nu are nevoie să fie un comunist ca să simtă toată furia imperialismului SUA. Deși Saddam a adus un standard de viață mai mult decât mediu pentru populația din Irak și a susținut politici de dezvoltare națională, a manifestat puține tendințe ideologice egalitare pe care apărătorii capitalismului le găsesc atât de groaznice. A torturat și a asasinat mulți comuniști și alți disidenți de stânga, o politică care de obicei face Washingtonul fericit și euforic față de orice dictator. Cu puțină vreme înainte de războiul din Golf, Saddam primea ajutor militar de la SUA în mod regulat. Atunci ce l-a făcut pe președintele Bush să arate atâta duritate față de Irak?

Minciunile din războiul din Golf

Scuza inițială oferită de administrația Bush a fost că (1) era nevoie de forțele SUA în Orientul Mijlociu pentru a apăra Arabia Saudită de o inevitabilă invazie a Irakului. Dar dacă irakienii intenționau să ia Arabia Saudită, de ce nu au ocupat țara imediat după ce au luat Kuweitul și cu mult înainte ca trupele SUA să ajungă? Contrar dezinformării pe care au răspândit-o, jurnaliștii nu au putut găsi trupe irakiene masate la granița cu saudiții. Bush a susținut că atacul său a urmat numai după „luni de activitate diplomatică constantă și virtual fără oprire”, și că (2) Irakul nu a arătat nici un interes să negocieze o înțelegere. Asta a fost o minciună totală.

Într-o singură ședință „diplomatică” cu irakienii ținută de secretarul de stat Baker în Geneva, acesta pur și simplu le-a ordonat irakienilor să plece din Kuweit. Așa cum chiar el a relatat, Baker nu a făcut nici un efort să vadă care erau plângerile irakienilor față de Kuweit. Când irakienii au făcut mai multe oferte de pace în 1990, au fost ignorați de Casa Albă. Administrația Bush făcea tot ce putea ca să obțină un conflict dus de o singură parte. Purtătorii de cuvânt ai Casei Albe au fost citați spunând că retragerea rapidă a Irakienilor din Kuweit ar fi „un scenariu de groază”. De ce ar fi fost un scenariu de groază”?

Nu ar fi fost evitarea războiului un scenariu de dorit? Planificatori de politici au înțeles că o retragere pașnică va îndepărta pretextul pentru război și l-ar lipsi pe președintele SUA de „o victorie glorioasă împotriva agresiunii”. Președintele a pretins și el că era preocupat de (3) protejarea drepturilor umane în Kuweit și în Orientul Mijlociu. În Arabia Saudită, femeile încă sunt omorâte cu pietre dacă sunt acuzate de adulter.

În Kuweit, consiliile democratice și alte grupări organizate politic erau distruse cu regularitate. O singură familie putred de bogată controla viața politico-economică a țării.

S-a susținut că (4) SUA respecta angajamentul Națiunilor Unite de a apăra oricare stat membru împotriva agresiunii. Dar de ce numai în acest caz? Atât Siria cât și Israelul au invadat Libanul și încă ocupă părți din acea țară; Turcia a smuls jumătate din Cipru, Maroc a dus un război de agresiune împotriva Saharei de vest, Indonezia a invadat și a anexat Timorul de est cu multe pierderi printre timorezii de est. Și totuși, Washington a menținut relații apropiate și de ajutor cu toți acești agresori. Când Irakul a invadat Iranul, cu câțiva ani înainte de războiul din Golf, Washingtonul a trimis ajutor militar ambelor țări. Chiar liderii SUA au invadat Grenada și Panama. Brusca preocupare legată de principii din partea Washingtonului, referitoare la presupusa intoleranță față de agresiune, nu poate fi privită decât cu foarte mult scepticism.

În august 1990, Bush a susținut că (5) încerca să îl oprească pe Saddam să nu monopolizeze „toate rezervele de petrol ale lumii”. Acest alibi cel puțin ne-a adus mai aproape de adevăr: petrolul a fost cu siguranță un motiv al războiului din Golf. Dar acuzația era falsă. Nici un singur producător nu poate controla toată piața globală de petrol, nici chiar un consorțiu puternic cum e OPEC, ca să nu mai vorbim de lideri individuali ca Saddam. Chiar și cu embargoul din 1990 care a scos de pe piață petrolul din Irak, producția de țiței netă a lumii a rămas în mare la fel.

Casa Albă a acuzat apoi că (6) Irakul reprezenta o amenințare nucleară. Această polemică a fost urmat pe lista de pretexte a lui Bush după ce SUA a pornit intervenția și imediat după ce sondajele de opinie au arătat că americanii au răspuns cu teamă la posibilitatea ca Irakul să dezvolte capacități nucleare. În orice caz, cu sancțiunile impuse, era imposibil pentru Irak să obțină materialele necesare pentru a construi o bombă nucleară.

În noiembrie 1990, secretarul Baker a susținut că (7) intervenția va proteja slujbele de acasă. A fost prima dată când cineva din echipa de securitate națională a lui Bush a arătat un interes față de muncitorii din America. Nimeni nu a specificat cum un masacru costisitor din Orientul Mijlociu va proteja slujbele de acasă. De fapt, după război, șomajul a crescut. Nemaivorbind că existau moduri mai eficiente și mai puțin oribile pentru a-i ține pe americani angajați decât distrugerea totală a unei alte țări.

Câteva motive reale

Au existat mai multe considerații convingătoare pentru războiul împotriva Irakului pe care administrația Bush a preferat să nu le menționeze vreodată. Primul: Saddam Hussein încerca să-i oprească pe kuweitineni să foreze ilegal resursele de petrol ale Irakului și încerca să consolideze prețul pentru petrolul pe care-l vindea. Îndrăzneala sa de a ține cont de economia propriei țări în fața intereselor unui cartel internațional al petrolului, a făcut ca brusc Saddam să devină un personaj detestat de Washington.

Al doilea motiv: Din cauza rețetelor principale de televiziune (televiziuni de ştiri din SUA), războiul din Golf a servit ca reclamă video pentru complexul militar industrial, o operațiune care a umflat bugetul militar. În iulie 1990, pentru prima dată în mulți ani, conducerea democrată din Congres vorbea despre tăierea cheltuielilor militare. Războiul din Golf a forţat Congresul să treacă imediat înapoi în linie. Al treilea motiv: Victoria rapidă și ușoară a fost un eveniment promoțional pentru intervenția militară în sine, un leac pentru „sindromul Vietnam” (adică, pentru refuzul publicului din SUA de a trimite trupe SUA în conflicte în străinătate). Războiul din Golf pare să fi rezolvat o problemă cu care intervenționiștii din SUA se confruntau de mult timp: cum să se implice într-o acțiune militară fără pierderi mari de vieți americane. (Această preocupare era mai mult politică decât umanitară. Pierderile masive făceau intervențiile nepopulare în rândul publicului din SUA).

Modul de a cruța viețile americanilor a fost să folosească forța militară din aer, pe teren și pe mare de o asemenea magnitudine că ar fi putut distruge capacitatea militară a oponentului, infrastructura și sistemele prin care el își menținea viața, fără nici o trimitere de trupe masivă din SUA.

Nu e adevărat, așa cum au susținut mulți activiști anti-război, că Irakul a fost bombardat până a fost redus la situația sa din secolul 19. În secolul 19, Irakul avea o bază productivă proporțională cu populația din acea vreme. Distrugerea provocată de bombardamente a creat o criză mult mai mare. În martie 1991, o misiune ONU în Irak a raportat că conflictul „a provocat rezultate aproape apocaliptice” prin „distrugerea celor mai multe mijloace de susținere a vieții”, reducând Irakul „la o eră preindustrială, dar cu toate disabilitățile dependenței post-industriale privind folosirea energiei și tehnologiei”.

Nu fără motiv, militariștii din SUA se laudă că atacurile au fost „chirurgicale”. Adevărat, cele mai multe bombe au căzut la întâmplare și au omorât mii de oameni. Dar miile de lovituri aeriene au îndepărtat chirurgical cea mai mare parte din sistemul electric din Irak, și au provocat distrugeri serioase sistemului agriculturii. Fără electricitate, apa nu a mai putut fi purificată, canalale nu au mai putut fi tratate. Foametea, holera și alte boli au explodat.

Războiul din Irak a fost urmat de un embargo răzbunător al ONU care după câțiva ani încă nega Irakului resursele tehnologice pentru a reface producția de hrană, asistența medicală și facilitățile sanitare. În 1993, CNN a relatat că aproape 300.000 de copii irakieni sufereau de malnutriție. Morțile depășeau rata normală cu 125.000 pe an, afectând cel mai mult „săracii, copii săracilor, cei bolnavi cronic și bătrânii” (Los Angeles Times, 22 februarie 1994).

Cetățenii din Irak, care anterior avuseseră un standard de viață decent, au fost reduși la sărăcire totală. Astfel a fost realizat unul din scopurile perene ale imperialismului: să reducă la neputință și sărăcie toți potențialii adversari.

În al patrulea rând, criza din Golf a permis liderilor SUA să stabilească o prezență pe termen lung în Orientul Mijlociu, o regiune dominată de regimuri instabile și abundentă în rezerve de petrol. Forțele SUA pot acum mult mai rapid și efectiv să păzească autocrațiile existente de propriile lor populații, care li se opun.

Cinci: Multe războaie au început, nota Alexander Hamilton in Federalist No. 6, din cauza intereselor politice ale liderilor. Prin declanșarea de conflicte în străinătate, ei încearcă să diminueze impactul chestiunilor delicate de acasă, astfel asigurându-și capitalul politic.

Șase: Războiul din Irak a izbucnit în toiul unei recesiuni serioase, una pe care președintele Bush era mai degrabă interesat să o ignore decât să o rezolve. În iulie 1990, popularitatea lui Bush s-a prăbușit din cauza unui scandal legat de împrumuturi. În fiecare seară, programele de știri scoteau la iveală alte straturi ale corupției, hoției, șpăgilor și prăduirii trezoreriei publice în ceea ce a fost cea mai mare conspirație financiară din istorie, din lume. Dar odată ce media a devenit inteserată de vânzarea războiului high-tech, scandalul împrumuturilor a fost scos din știrile de seară. Victoria din Golf a făcut și mai dificil să se investigheze dezvăluirile care îl implicau pe Bush în conspirația Iran-Contra, pentru că, în acel moment, Bush părea că se scaldă într-o popularitate care-l făcea intangibil.

Când războiul era încă în desfășurare, am scris în CovertAction Information Bulletin (primăvara lui 1991):

În dimineața de după victorie, cea mai mare parte din publicul american ar putea începe să se întrebe dacă vărsarea de sânge și factura de 80 de miliarde de dolari au meritat. Ar putea să-și reamintească că singurul război care merită susținut e cel pe care Benjamin Franklin l-a numit ‘cel mai bun război’, războiul care nu e niciodată dus. Într-adevăr, masacrul comis împotriva Irakului nu a fost suficient pentru a duce la realegerea lui Bush în anul următor.

Războiul împotriva drogurilor”: poveste de fațată

Printre diferitele cruciade fabricate de liderii noștri este și „războiul împotriva drogurilor”. La Pacifica Radio (31 octombrie 1990), un purtător de cuvânt de la America Watch a descris cum Statele Unite dădea fonduri grupărilor militare și paramilitare din Columbia sub pretextul că ar fi oprit traficul de narcotice.

În schimb, aceste forțe se ocupau cu torturarea și masacrarea membrilor legali ai stângii, cei care munceau pentru reforme sociale și pentru a obține victorii electorale în mod pașnic. Reprezentantul America Watch a concluzionat că „din păcate” politica SUA „e în eroare”. În graba sa de a duce războiul împotriva drogurilor, Washington dădea bani „oamenilor din cealaltă tabără”. De fapt, administrația dădea bani exact oamenilor din tabăra ei, iar acești oameni foloseau banii exact pentru ceea ce dorea Washingtonul.

Din nou s-a presupus că liderii SUA erau în eroare, când de fapt ei ne duceau pe noi în eroare.

Columbia a fost o țară care comitea cele mai mari abuzuri ale drepturilor omului din emisfera de vest și, sub administrația Clinton, era principala țară care beneficia de ajutor militar din partea SUA.

În Peru, sub pretextul luptei împotriva traficanților de droguri, forțele SUA s-au implicat profund în contra-insurgența politică care a luat mii și mii de vieți. Fondurile SUA au fost folosite pentru a antrena și echipa trupe din Peru, care au fost folosite fără milă împotriva regiunilor care erau suspectate că ar fi cooperat cu gherilele insurgente.

Casa Albă ar fi vrut ca noi să credem că scopul invadării Panama din 1989 a fost să îl oprească pe președintele Manuel Noriega, din cauză că el ar fi făcut trafic cu droguri și astfel ar fi violat legile SUA. Aici Statele Unite au operat sub principiul remarcabil că legile sale interne aveau jurisdicție asupra liderilor din țări străine. Dacă acea regulă ar fi funcţionat în ambele sensuri, un președinte SUA ar fi putut fi capturat și dus

într-o țară fundamentalist islamică pentru a fi pedepsit pentru că nu respecta legile din acea țară.

Forțele SUA au făcut mai mult decât să-l prindă pe Noriega. Au bombardat și au evacuat cu forța cartiere întregi ale clasei muncitoare din orașul Panama City care erau fortărețe pro-Noriega. Au arestat mii de oficiali, activiști politici, jurnaliști și au epurat sindicatele și universitățile de oricine avea o orientare de stânga. Au instalat un guvern condus de compradori bogați, cum ar fi președintele Guillermo Endara, care aveau legături strânse cu companii, bănci și cu indivizi profund implicați în operațiuni cu droguri și care spălau bani din droguri. Cantitatea de narcotice care venea din Panama reprezenta doar o fracțiune mică din totalul care intra în SUA. Problema reală cu Panama era că avea un guvern naționalist populist. Forțele de apărare ale Panama aveau o orientare de stânga. Generalul Omar Torrijos, predecesorul lui Noriega, care a fost ucis într-o misterioasă explozie de avion pe care unii au pus-o pe seama CIA, a inițiat un număr de programe sociale egalitare. Guvernul Torrijos a negociat şi un tratat privind Canalul Panama care nu era pe placul dreptei din SUA. Panama a menţinut şi relaţii de prietenie cu Cuba şi cu Sandiniştii din Nicaragua. Noriega a menţinut cele mai multe din reformele lui Torrijo.

După invazia SUA, şomajul în Panama a explodat; sectorul public a fost redus drastic, iar drepturile pensionarilor şi alte drepturi ale muncitorilor au fost abolite. Astăzi, Panama este din nou un stat client, satelit, o țară ţinută strâns în chingi de fier de imperiul SUA.

De partea cui sunteţi, băieţi?

Statul securităţii naţionale al SUA nu a mişcat un deget pentru a opri traficul internaţional cu droguri şi a făcut foarte mult pentru a veni în ajutorul traficanţilor. Unii oameni glumesc sarcastic că „CIA” (Agenția Centrală de Informații) ar însemna de fapt „Armata Internaţională a Capitalismului”. Alţii spun că ar însemna „Agenţie de Import Cocaină”. În Laos, la începutul deceniului 1960, CIA a încercat să se ridice la înălțimea ambelor porecle. Cel mai mare beneficiu al CIA în recrutarea tribului Meo într-o armată pentru a lupta împotriva anti-imperialiştilor şi anti-capitaliştilor din Pathet Lao a fost abilitatea sa de a transporta pentru tribul Meo o mare parte din recolta de opiu din satele îndepărtate pe pieţele importante via Air America, o companie aeriană condusă de CIA.

Când această informaţie a ajuns la public, CIA a recunoscut că ştia că cei din Meo transportau opiu cu avioanele Air America şi a pretins că ar fi încercat să-i oprească, dar că, desigur, „n-a fost uşor”. De fapt, piloţii CIA au raportat ulterior că au primit ordine clare de la superiorii lor să nu-şi bage nasul în ce transportau.

Aşa cum a documentat Alfred McCoy, producţia de opiu controlată de lorzii războiului, susţinuţi de CIA, în Asia de Sud-est a crescut de 10 ori după ce CIA a pătruns pe teritoriul lor. [Alfred McCoy, The Politics of Heroin: CIA Complicity in the Globe Drug Trade (New York: Lawrence Hill Books, 1991).]

Între 1947-1950, CIA a creat reţele de mafioţi în Sicilia şi Corsica pentru a zdrobi grevele muncitorilor din Italia şi Franţa, oferind bani şi arme acestor mafioţi. În schimbul distrugerii grevelor muncitorilor, mafioţii au primit mână liberă să transporte heroină, o mare parte ajungând pe această cale în Statele Unite.

În 1980, în Bolivia, CIA a participat a răsturnarea unui guvern reformist, democratic ales şi la instalarea la putere a unei junte militare de dreapta. Lovitura de stat, marcată de arestări în masă, de tortură şi asasinate a fost cunoscută ca „lovitura de stat Cocaina” pentru că noii conducători colaborau pe faţă cu lorzii traficului cu cocaină din Bolivia.

În 1988, mai mulți martorii au vorbit în faţa subcomisiei din Senatul SUA condusă de senatorul Kerry, care investiga operaţiunile internaţionale de terorism, narcotice, au prezentat dovezi referitoare la o masivă operaţiune de trafic de droguri în care oameni din CIA şi din guvern au fost implicaţi, împreună cu liderii executivi şi militari de top din mai multe ţări din America Latină. Agenţii CIA au folosit fondurile strânse din traficul de droguri pentru a subvenţiona armatele contra-revoluţionare din America Latină şi în unele cazuri pentru a se îmbogăţi personal.

Un fost consilier al serviciilor secrete pe lângă Noriega, José Blandon, a declarat în faţa comisiei Kerry că cursele aeriene pentru transportul de arme din Costa Rica către Contras din Nicaragua erau folosite la întoarcere pentru a transporta cocaină în SUA.

O investigaţie oficială declanşată în Costa Rica l-a trimis în judecată pe John Hull, un fermier american care avea legături cu CIA şi cu traficul de droguri. Autorităţile din Costa Rica au cerut (în zadar) ca Hull să fie extrădat, acuzându-l de participarea la asasinate, contrabandă cu arme şi cu droguri pe teritoriul lor. În complicitate cu el au fost numiţi locotenent colonelul Oliver North şi Rob Owen, un fost adjunct al senatorului de atunci Dan Quayle din Indiana. Hull a fost implicat şi în infracţiuni de fraudă, obstrucţionarea justiţiei, şi contrabandă inclusiv în SUA, dar Departamentul de justiţie nu a mişcat un deget împotriva lui. Hull nu a fost niciodată extrădat în Costa Rica.

În 1989, un agent al Drug Enforcement Administration (Agenţiei Anti-Drog) din El Salvador, Celerino Castillo III, a oferit o relatare detaliată a unor operaţiuni masive de contrabandă cu droguri şi arme care erau conduse de reţelele lui North şi ale CIA direct de pe aeroportul militar din El Salvador. Castillo a demascat aceste reţele.

La o conferinţă de presă din Washington, D.C., pe 2 august 1994, Castillo a repetat că era convins că North ştia că traficul cu narcotice era condus din interiorul bazei aeriene din Ilopango: “Toţi piloţii de la această bază erau traficanţi de droguri. North ştia ce făceau, dar a refuzat să mişte un deget”.

Edwin Corr, atunci ambasadorul SUA în El Salvador, i-a spus lui Castillo că era „o operaţiune secretă a Casei Albe condusă de colonelul Oliver North şi să nu-şi bage nasul”. (San Francisco Weekly, 18 mai 1994). Atât raportul comisiei Kerry, cât şi raportul final al avocatului independent Lawrence Walsh, referitor la scandalul Iran-Contra, au conţinut dovezi cruciale împotriva lui North, care, în loc să ajungă la închisoare, a fost promovat şi susţinut să candideze pentru un mandat în Senatul SUA.

Acuzațiile aduse de Costa Rica împotriva lui Hull şi acuzaţiile împotriva lui North nu au primit nici un fel de atenţie în presa din America, doar nişte menţiuni în trecere în paginile din interior ale New York Times. Dacă un lider progresist ca Jesse Jackson ar fi avut legături cu Sandiniştii şi ar fi traficat narcotice şi arme, ar fi fost un scandal de presă luni de zile.

Dacă războiul împotriva drogurilor va fi pierdut, asta se va datora faptului că statul securităţii naţionale al SUA se află de partea traficanţilor.

Drogurile – armă de control social

Pe lângă finanţarea războaielor şi îmbogăţirea unor persoane, narcoticele sunt un instrument folosit pentru controlul social.

Cum drogurile sunt din ce în ce mai numeroase în Statele Unite, consumul creşte dramatic. Cererea ar putea crea oferta, dar oferta determină şi ea cererea. Prima condiţie pentru consum este disponibilitatea, punerea produsului la dispoziţia publicului în cantităţi foarte mari. Acum 40 de ani, comunităţile de la periferiile oraşelor erau la fel de sărace cum sunt şi acum, dar nu consumau droguri la nivelul din prezent pentru că narcoticele nu erau trimise pe străzile lor într-o asemenea abundenţă şi la preţuri atât de accesibile ca azi.

Cei care vor să legalizeze marijuana ar trebui să specifice „marijuana” în loc de folosirea termenului general „droguri” pentru că pentru mulţi oameni droguri înseamnă crack, ice, PCB, heroină, şi alte chestii foarte dure care au efecte devastatoare asupra comunităţilor.

Un război internaţional de succes împotriva drogurilor nu ar fi imposibil, dacă Statele Unite ar face un efort concertat, şi dacă s-ar asigura că ţări ca Pakistan, Afganistan, Thailanda, Columbia, Peru şi Bolivia (conduse de regimurile de la mijlocul anilor 1990) să fie la fel de dure împotriva traficanţilor cum sunt împotriva ţăranilor, studenţilor şi muncitorilor care se luptă pentru îmbunătăţirea condiţiilor lor sociale.

Politica SUA e mai puţin interesată să ducă un război împotriva drogurilor şi e mai degrabă interesată să folosească drogurile şi traficanţii de droguri în eternul război al imperiului pentru control social de acasă şi din străinătate.

La fel ca naziştii care au fost folosiţi împotriva comunismului, traficanţii de droguri (unii dintre ei făcând parte din organizaţii fasciste) sunt de partea CIA acum. „Ca CIA să atace reţelele internaţionale de droguri”, scriu Peter Dale Scott şi Jonathan Marshall în „Cocaine Politics” (1991), “ar însemna să-şi distrugă sursele principale de informaţii, de influenţă politică şi de finanţare indirectă pentru operaţiunile sale din lumea a treia”. Asta ar fi nici mai mult nici mai puţin decât „o totală schimbare de direcţie instituţională”.

În timp ce spune vorbe mari despre cum luptă împotriva drogurilor, preşedintele Reagan a tăiat cu o treime finanţarea agenţiilor care luptă împotriva crimei organizate. Agenţia împotriva drogurilor (Drug Enforcement Agency) a fost redusă cu 12 la sută, provocând concedierea a 434 de angajaţi ai DEA, inclusiv 211 de agenţi. Garda de coastă a fost redusă, rezultând în reducerea monitorizării traficului ilicit maritim. Personalul de la departamentului procurorului general a fost redus drastic, ceea ce a provocat lipsa de procurori şi a făcut ca Departamentul de justiţie să renunţe la 60 la sută dintre cazurile împotriva traficanţilor şi crimelor legate de traficul de droguri. Toate acestea l-au făcut pe investigatorul Dan Moldea să descrie politica de droguri a lui Reagan ca „o fraudă”. Iar congresmanul Tom Lewis s-a plâns: „Nu facem decât să arestăm cărăuşii, pe cei mici. De ce nu-i prindem pe peştii mari?”

Administraţia Bush nu a revenit asupra nici unei tăieri făcute de Reagan şi nu a elaborat nici o nouă strategie pentru a face ca războiul împotriva drogurilor să fie unul real, nu unul de formă. De fapt, Bush a redus şi mai mult deja insuficienta U.S. Border Patrol, ceea ce a determinat New York Times să scrie (27 august 1989): “Administraţia Bush a propus un buget pentru anul fiscal 1990 care va duce la prezenţa şi mai redusă a agenţilor pe graniţă”. La fel ca în multe alte zone de politică publică, administraţia Clinton nu a făcut nimic în războiul împotriva drogurilor.

La mijlocul secolului 19, când britanicii au introdus cantităţi uriaşe de opiu în China, nu a fost ca răspuns la o cerere din partea chinezilor. Pentru britanici, a fost un şiretlic diabolic de a crea o nouă piaţă şi de a obţine profituri mari din ceva produs într-o colonie de-a lor (India), având intenţia de a folosi acest produs pentru a amorţi o populaţie potenţial explozivă din altă colonie (China).

Războiul Opiumului a fost o încercare din partea chinezilor de a se opune traficului de droguri sponsorizat de britanici. Chinezii ştiau că doar „a spune NU” nu era de ajuns. Ştiau şi că legalizarea nu era soluţia, pentru că, de fapt, britanicii legalizaseră traficul de droguri – şi exact asta era problema.

Nu trebuie să fii un conspiraţionist să te întrebi dacă planificatorii de politici de dreapta nu fac acelaşi joc cu traficul de droguri în SUA. Organizaţiile de protest care au apărut din interiorul comunităţilor de afro-americani şi latino în timpul deceniului 1960 au fost sistematic distruse de poliţie şi de autorităţile federale, liderii lor au fost asasinaţi sau aruncaţi în închisori pe baza unor acuzaţii fabricate. Curând, dealerii de droguri au instituit o totală demoralizare a acestor comunităţi. Nici o autoritate federală nu a încercat să-i oprească, pentru că SUA permitea ca transporturile de droguri să intre pe teritoriul ei pentru a ajunge în aceste comunităţi. În loc să se mobilizeze şi să lupte efectiv pentru pâine şi alte drepturi, astăzi localnicii din periferii luptă pentru vieţile lor împotriva infestării cu droguri.

Cei care susţin că ar putea rezolva problema drogurilor prin legalizare, ignoră faptul că, în practică, drogurile sunt deja legalizate, şi exact asta e problema. Ajung în comunităţi cu puţină opoziţie din partea poliţiei şi adesea cu colaborarea activă din partea poliţiei. Poliţia în mod frecvent se află pe statul de plată al lorzilor drogurilor şi există şanse mai mari ca poliţia să acţioneze împotriva cetăţenilor care se opun traficului de narcotice și nu împotriva traficanţilor.

Unii comentatori conservatori, cum ar fi William Buckley, Jr., susţin legalizarea drogurilor, susţinând în contradictoriu că problema drogurilor nu este atât de gravă, şi în acelaşi timp că e vast de necontrolat, din cauză că e atât de răspândită. Aceşti conservatori, care fac scandal împotriva „erodării valorilor americane”, par straniu de apatici când e vorba de efectele devastatoare ale narcoticelor. De înţeles că ei preferă să vadă tinerii săraci imobilizaţi de infestarea cu droguri decât să-i vadă mobilizaţi pentru a lupta pentru o redistribuire populară a resurselor publice. Preferă ca tinerii de la periferii să nu vorbească despre revoluţie – aşa cum au făcut cei din generaţiile anterioare care s-au alăturat Young Lords, Blackstone Rangers şi Black Panthers – ci să-i ţină ocupaţi să se împuşte unii pe alţii sau să-şi înţepe venele.

Când liderii străzilor lucrează pentru a face pace între bande şi încearcă să-şi canalizeze energiile în direcţii politice şi organizate, au parte de mai multă represiune din partea poliţiei, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă ei s-ar implica în activităţi de crimă organizată de partea gangsterilor. [Un exemplu: În 1994, un fost lider al unei bande de gangsteri din Los Angeles şi negociator pentru pace Dewayne Holmes a fost târât în închisoare după ce a fost acuzat că ar fi furat 10 dolari de la cineva care provoca violenţe la o petrecere pe care Holmes o organizase. A fost închis pentru 7 ani. Pentru detalii, vezi Christian Parenti, ”Founder of Gang Truce Framed,” Z Magazine, noiembrie 1993.]

Drogurile sunt un important instrument de represiune şi de control social.

Imperialiştii britanici ştiau asta foarte bine şi la fel ştiu şi propagandiştii conservatori, CIA şi Casa Albă. Din Harlem în Honduras, imperiul foloseşte orice instrument şi şiretlic pentru a-ţi ţine pe oamenii, care s-ar putea opune, într-o stare de demoralizare generală şi total dezorganizaţi.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s