CAPITOLUL 7: CAUZE PENTRU CARE MERITĂ LUPTAT

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”, Capitolul 7: Cauze pentru care merită luptat 

Apărătorii politicii oficiale susțin că „noi” am intervenit în alte țări din mai multe motive care merită, cum ar fi descurajarea proliferării înarmării, susținerea unor misiuni umanitare și stabilirea unor democrații electorale. Să analizăm ce susțin ei.

Descurajarea proliferării înarmării

Ni se spune că SUA ar fi o forță care susține pacea și ar fi împotriva proliferării înarmării. De fapt, producătorii de arme din SUA și Pentagonul ne-au dat rachete cu milioane de computere încorporate care le ghidează spre țintele lor; monștri de bombe non-nucleare, fiecare cu o capacitate explozivă de a distruge cartiere întregi; mitraliere pentru elicoptere, fiecare cu puterea de foc a unui batalion întreg de trupe convenționale; proiectile care străpung tancuri blindate care sunt făcute din deșeuri radioactive (mii dintre acestea au fost folosite în războiul din Golf și au contaminat solul și pânza de apă freatică din Kuweit și din Irak cu uraniu, cauzând îmbolnăvirea populației locale de cancer).

Cu greu se poate găsi o țară din Lumea a Treia care să nu fie înarmată până la dinți cu arme fabricate și distribuite de contractorii militari ai SUA, care lucrează mână în mână cu Pentagonul pentru a-și menține vânzările de 20 de miliarde de dolari în străinătate (n.t.: azi aceste vânzări se apropie de 50 de miliarde). Producătorii din SUA vând și arme, dar și tehnologie pentru a produce arme. Țări ca Turcia, Corea de sud, Indonezia, Taiwan, Israel, Egipt, Argentina și Singapore produc o mare varietate de sisteme militare moderne, beneficiind de asistența firmelor din SUA.

Unii dintre acești contractori au devenit exportatori de arme de sine stătători.

În privința armelor nucleare, Statele Unite a fost prima țară care a fabricat bomba atomică și singura care a folosit-o vreodată – la Hiroshima și Nagasaki în 1945. Administrația Eisenhower a oferit arme nucleare francezilor în ajunul înfrângerii lor la Dienbienphu în Indochina în 1954; Parisul a refuzat oferta. Administrația Eisenhower a amenințat cu atacuri nucleare împotriva Chinei în 1955, când Beijingul a făcut pași împotirva Quemoy și Matsu, două insule mici folosite de naționaliștii chinezi pentru a lansa atacuri asupra teritoriului continental al Chinei. Cei care luau decizii în SUA au insinuat că vor folosi armele nucleare împotriva Vietnamului, în anii 1960 și la începutul anilor 1970, și împotriva Uniunii Sovietice în timpul crizei rachetelor cubaneze din 1962.

Între 1945 până în 1990, statul securității naționale al SUA a detonat cel puțin 950 de bombe nucleare – adică o bombă nucleară la fiecare 80 de zile, mai mult decât au testat toate celelalte țări împreună. Armata SUA are cea mai mare flotă care poate lansa bombe nucleare inclusiv B-52, FB-111 și B-1B. Ca și cum asta nu ar fi destul, Congresul a votat încă 31 de miliarde pentru a cumpăra bombardiere B-2 în 1990.

Armata SUA posedă mii de rachete strategice și tactice, care sunt echipate cu aproximativ 17.000 de focoase nucleare. În jur de 4.500 de arme nucleare sunt trimise cu forțele americane peste mări. Se pretinde că acest arsenal ar fi necesar pentru a descuraja un atac sovietic. Dar, rămâne intact chiar și azi.

Oficialii SUA se prezintă ca fiind împotriva înarmării nucleare – doar unor țări. Fără nici cea mai mică dovadă, au acuzat Iranul și apoi Irakul că au dezvoltat „capabilități nucleare”, apoi au tratat posibilitatea ca și cum ar fi fost o amenințare directă și iminentă la „pacea regională și la stabilitate”. Când Cuba a anunțat planuri de a construi o fabrică nucleară non-militară, Washington a făcut scandal că asta însemna că Cuba își dezvoltă „o capacitate posibil nucleară”.

În 1993, CIA și Pentagon au acuzat Republica Democrată Populară Coreană (DPRK), cunoscută ca Corea de nord comunistă, că era implicată într-un program clandestin de arme nucleare. Ca dovadă, au arătat extragerile de rutină de plutoniu și către instalații nucleare. Oficialii SUA și presa nu au menționat niciodată că, între mai 1992 și ianuarie 1993, DPRK a permis ca aceste instalații să fie investigate de inspectorii de la International Atomic Energy Agency (IAEA). Într-un interviu la CNN (16 aprilie 1994) președintele DPRK, Kim Il Sung, a insistat că țara sa nu avea nici capacitatea, și nici intenția să fabrice arme nucleare: „Lumea cere acum țării noastre să arate arme nucleare pe care noi nu le avem… Am construit mult în țara noastră și nu vrem să o distrugem. Cei care vor război și-au pierdut mințile.”

Într-un alt interviu cu un reprezentant al Carnegie Endowment for International Peace, Kim a adăugat: „Ce sens ar avea ca noi să facem 2 arme nucleare când voi aveți 10.000, plus sisteme pe care noi nu le avem?”

Washingtonul a cerut sancțiuni economice împotriva Pyongyang și a forțat IAEA să adopte o rezoluție care cerea inspecții la toate bazele nucleare din Corea de nord. Apoi a urmat un exercițiu comun militar la care au participat 200.000 de trupe din SUA și din Corea de sud, cu arme care au inclus și arme nucleare.

Drept răspuns, Nordul și-a pus forțele în alertă și a declarat: „Unii oficiali ai secretariatului IAEA insistă cu încăpățânare să ne „inspecteze” toate bazele militare așa cum dictează SUA, în timp ce ignoră cererea noastră ca bazele și armele nucleare ale SUA din Corea de sud să fie investigate și inspectate. Dacă acceptăm cu supunere inspecția din partea IAEA, asta ar însemna să legitimăm acte de spionaj din partea SUA și să punem în pericol toate instalațiile noastre militare”.

Într-un interviu la NBC-TV (3 aprilie 1994), secretarul apărării William Perry a remarcat cu cinism că „e de conceput ca sancțiunile SUA să provoace Corea de nord să lanseze un război și acesta e un risc pe care dorim să ni-l asumăm”. Predecesorul lui Perry, Les Aspin, remarcase: „Ne concentrăm asupra nevoii de a proiecta putere în regiuni importante pentru interesele noastre și să învingem puteri regionale potențial ostile, cum ar fi Corea de nord și Irak”. În mai 1994, senatorul John McCain (Republican din Arizona), un individ considerat o autoritate în politica externă, a cerut declanșarea de atacuri aeriene asupra reactorului nuclear al DPRK din Yongban, chiar dacă a recunoscut „că ar putea lansa radiații nucleare”. Pyongyang poate fi iertat că și-a imaginat că ar fi o țintă militară.

Nu s-a menționat în toată această controversă că Statele Unite, potrivit unei estimări din 1986 a Brookings Institution, plasase 1.000 de arme nucleare în Corea de sud la o distanță foarte mică de Corea de nord.

Campania Washingtonului de a opri proliferarea armelor nucleare a fost aplicată într-un mod selectiv împotriva țărilor pe care a vrut să le destabilizeze: Irak, Iran, Cuba, Uniunea Sovietică, Libia și Corea de nord. Arsenalul nuclear din țările ale căror politici sunt congruente cu cele ale imperiului global al SUA, cum ar fi Marea Britanie, Franța, Pakistan, și Africa de sud (regimurile dinainte de 1994) nu au stânit nici un semnal de alarmă la Washington.

Chiar în momentul în care susținea că Corea de nord ar fi o amenințare nucleară, administrația Clinton a ignorat total faptul că Japonia depozita plutoniu, încălcând tratele internaționale.

Nici un lider SUA nu a exprimat vreo nervozitate în privința Israelului sau Chinei, deși fiecare are aproximativ 200 de arme nucleare. SUA chiar a oferit asistență materială Israelului și Africii de sud, când au fost implicate în construirea de arme termonucleare.

În sinteză, politica de „non-proliferare” a SUA se bazează pe un dublu stardard ipocrit. Dacă liderii SUA ar fi interesați să promoveze denuclearizarea globală, ar reduce drastic arsenalul SUA și ar pleda viguros pentru o politică de non-proliferare pentru toate țările.

Farsa războiului chimic

După ce au refuat 50 de ani să semneze procotolul de la Geneva, care interzicea folosirea de arme chimice și biologice (CBW), Statele Unite au devenit țară semnatară în 1975. Curând după aceea, oficialii din SUA au susținut că au dovezi „copleșitoare” că sovieticii (care semnaseră protocolul în 1928) au dus un război cu arme chimice în Afganistan, Cambogia și Laos. Dacă ar fi fost adevărat, acuzația ar fi dat Washingtonului destule justificări pentru a continua extinderea propriului său program de CBW. Specialiști de frunte în arme chimice și biologice americani au pus la îndoială acuzațiile, remarcând printre altele că:

1. campanii masive de război chimic de-a lungul a 9 ani ar fi ucis mii de oameni și ar fi lăsat urme, oameni contaminați.

2. descrierea pe care a dat-o guvernul sistemelor folosite de sovietici (baloane și cochilii care emit nori, tancuri care răspândesc lichide) nu se potrivește nici unui tip de sistem de atac cu arme chimice sau biologice.

3. descrierile victimelor care vomitau mari cantități de sânge erau improbabil să fie adevărate în măsura în care nici o masivă vomitare de sânge nu a fost găsită în decenii de experimente pe animale în laboratoare.

În 1984, doi oameni de știință din SUA au anunțat că „ploile galbene acide din Asia de sud est nu erau în urma unor depozite de arme chimice și biologice, ci masive cantități de excremente de albine. Au decis că guvernul SUA era vinovat nici mai mult nici mai puțin decât de „cercetări superficiale” și „erori oneste”. Această concluzie implauzibilă a fost promovată masiv de presă și a fost acceptată chiar și de către oamenii de stânga.

Din nou, s-a presupus că planificatorii de politici erau proști și nu malefici. Ni s-a cerut să credem că, de-a lungul unei campanii susținute de dezinformare de decenii, ei doar au continuat să confunde materiile fecale ale albinelor cu atacurile chimice, că atunci când au fabricat rapoarte ale „martorilor” despre rachetele sovieticilor care emiteau nori gableni, roșii și verzi de gaz otrăvitor, și când au produs mărturii, care nu se susțineau, ale unor „victime” care pretindeau că ar fi fost otrăvite în atacuri cu arme chimice și biologice, și multe alte povești inventate despre războaiele chimice ale sovieticilor. Toate astea, ni se spune, ar fi fost rezultatul unei „erori oneste”, ca aceea referitoare la materia fecală a albinelor. De fapt, a fost o campanie concertată de dezinformare care a folosit în mod repetat informații cunoscut ca fiind false, scenarii imaginate și chiar și minciuni fabricate deliberat.

În 1988, Washingtonul a luat Libia în colimator, și a pretins că unele fotografii aeriene arătau că colonelul Qaddafi construise o fabrică chimică cu intenția de a produce arme chimice și biologice. Qaddafi a susținut că fabrica nu era echipată pentru a produce arme chimice și biologice și s-a oferit să permită o inspecție internațională să o verifice. Liderii SUA au respins oferta și au spus că o inspecție nu ar fi dovedit că fabrica nu ar fi putut fi folosită într-o zi pentru producerea de arme chimice și biologice – de fapt, au admis că fotografiile lor aeriene nu validau acuzațiile lor.

În 1991, în timpul războiului din Golf, oficialii SUA au justificat un atac aerian asupra unei fabrici din Irak pretinzând că ar fi fabricat în secret arme chimice. Investigații ulterioare, inclusiv mărturii de la firme europene implicate în construirea originală a fabricii, au demonstrat că fabrica producea lapte praf pentru copii, așa cum declaraseră irakienii.

Pretexte umanitare

Contrar credințelor populare, SUA nu e sunt diferită de cele mai multe țări, în sensul că nu are un record impresionant umanitar. Adevărat, multe națiuni, inclusiv SUA, trimit ajutoare peste străinătate ca răspuns la anumite crize particulare. Dar aceste acțiuni nu reprezintă angajamentele de politică externă esențiale. Ele au loc sporadic, sunt limitate în dimensiuni și ascund multe alte ocazii când guvernul alege să nu facă absolut nimic pentru alte țări în situații disperate.

Cele mai multe misiuni de ajutorare ale SUA servesc ca pretext pentru scopuri politice ascunse, și anume, pentru a consolida regimuri conservatoare, pentru a construi infrastructură care să fie de folos marilor investitori și nu populației locale, ca să dea o aură de legitimitate programelor de contra-insurgență, și ca să submineze autosuficiența agrară locală în timp ce promovează agribiznis ale SUA.

Au existat ocazii memorabile când oficialii SUA s-au dovedit a fi orice altceva dar nu umanitari. De exemplu, Holocaustul. Administrația Roosevelt nu a făcut nimic pentru a ajuta zeci de mii de evrei care încercau să scape de lagărele de exterminare ale naziștilor. Washingtonul a refuzat să mărească cotele restrictive privind imigrația și nu a permis nici chiar să acopere numărul limitat care era permis evreilor. Oficialii SUA chiar au mers până acolo că au convins guverne din America Latină să își închidă porțile pentru refugiații și imigranții din Europa.

Să vorbim despre Africa de sud. Decenii la rând, Washingtonul nu a făcut nimic pentru a descuraja acea țară rasistă, dominată de albi, să nu mai provoace suferință și sărăcire și moarte în rândul populației africane. Liderii SUA au preferat să mențină relațiile comerciale și de investiții cu acel regim de apartheid.

SUA nu a ridicat un singur deget umanitar pentru a opri Pakistanul de vest să masacreze Pakistanul de est (ulterior redenumit Bangladesh).

A fost mult mai preocupat să oprească India și Uniunea Sovietică să-și extindă influența în regiune.

În anii 1980, statul securității naționale al SUA i-a ajutat în tăcere pe Khmerii Roșii în campaniile lor de teroare și masacre, folosindu-i ca forță de destabilizare împotriva guvernului socialist din Cambodia.

Fie că sunt populații de indigeni din pădurile tropicale din America latină sau din Asia de sud-est, fie că sunt kurzi, Biafrani, sau Palestinieni, fie că sunt chinezi din Indonezia, timorezi din est, angoli, oameni din Mozambique, din Guatemala, din El Salvador, sau din zeci de alte popoare, Statele Unite nu au făcut aproape nimic pentru a-i ajuta să scape de teribile suferințe și în cele mai multe cazuri au făcut foarte mult pentru a-i ajuta pe cei care-i oprimau pe aceștia.

Pentru libertate, în stil Mujahideen

Unii arătă spre Afghanistan ca un exemplu de intervenție bună, salvarea unui popor atacat de agresiunea sovietică. De fapt, cei care destabilizau Afghanistanul nu erau cei din Moscova, ci erau cei din statul securității naționale al SUA. Cu ani înainte ca trupele sovietice să intre în țară, administrația Carter a oferit asistență triburilor afgane care s-au răzvrătit împotriva guvernului de la Kabul.

Kabul avea un pact de non-agresiune cu Moscova și primea ajutor militar și economic sovietic. La sfârșitul anilor 1970, armata afgană a pornit o revoluție socială care a inclus programe de reformă a pământului, alfabetizare, locuințe și sănătate publică.

Moșierii privilegiați și șefii de triburi mujahideen – care își aveau bazele în special în Iran și Pakistan – și-au accelerat rebeliunea, primind asistență de miliarde de dolari de la Statele Unite și de la Arabia Saudită.

Pentru moșierii feudali, trăsătura de netolerat a guvernului revoluționar a fost reforma pământului în beneficiul țăranilor pe care moșierii îi obligau să muncească pentru ei și să le plătească biruri. Pentru cei din triburi, era angajamentul guvernului față de egalitatea dintre sexe, și față de educația pentru femei și copii, și campania de abolire a cultivării opiului.

Sovieticii au intrat în război după cereri insistente și repetate din partea guvernului din Kabul, luat cu asalt. În 1988, Moscova a încercat să-și retragă trupele și a cerut ca un guvern de coaliție non-socialist, din multe partide care includea un rol major pentru rebeli.

Statele Unite au intervenit în Afghanistan de partea liderilor feudali care-și pierduseră moșiile, și de partea șefilor de trib reacționari și a traficanților de opiu. Dacă asta a fost o cauză care să merite, atunci cum ar fi o cauză care să nu merite?

Unul dintre cei mai ticăloși lideri ai mujahedinilor era Gulbaddin Hekmatyar, care a invadat Afghanistanul în 1975 cu o forță armată, în mare creată de armata din Pakistan și de CIA. Principal destinatar al asistenței militare din partea SUA, el era principalul traficant de heroină al Afganistanului. La mijlocul anilor 1980, mujahideenii afgani asigurau în jur de jumătate din heroina consumată în Statele Unite și erau cei mai mari exportatori de opiu din lume.

Investigatori independeți, ca Steven Galster și John Fullerton, în cărțile lor despre războiul din Afghanistan, au relatat că mujahedinii au recurs la tortură generalizată și la executarea prizonierilor, la uciderea civililor, la jafuri și la violarea femeilor. Aceste atrocități au fost ignorate de presa din SUA.

Sovieticii s-au retras din Afghanistan în 1988.

Guvernul din Kabul a rezistat până în 1992, când a fost răsturnat de la putere de rebeli. Victorioșii mujahedini imediat au început un război împotriva unii altora, au transformat orașele în ruine, au terorizat populația civilă și au organizat execuții în masă.

Sute de fundamentaliști din alte țări, cum ar fi Algeria, au fost antrenați de CIA și au luptat în Afghanistan.

După război, s-au întors acasă pentru a susține atacuri teroriste organizate împotriva activistelor care luptau pentru drepturile femeilor și a altora pe care îi acuzau că le „occidentalizau” țările.

Intervenția SUA din Afghanistan nu s-a dovedit cu nimic diferită de intervenția SUA în Cambogia, Angola, Mozambique, Etiopia, Nicaragua și alte țări.

A avut aceeași intenție de a opri o schimbare socială egalitară, și același efect de a răsturna un guvern care era reformist economic. În toate aceste cazuri, intervenția a adus la putere elemente retrograde, a lăsat economia în ruine și a distrus sute de mii de vieți.

Ajutor de foamete pentru Conoco

Cu doar câteva zile înainte de a pleca din funcție, în ianuarie 1993, președintele Bush a trimist trupe în Somalia care s-ar fi presupus că trebuia să păzească distribuția de mâncare pentru poporul înfometat. Aici se spune că ar fi fost o cauză umanitară care merita. Dar de ce să fie Bush tulburat de sărăcia și foametea de acasă sau din străinătate dintr-o dată și să fie așa de afectat de foametea din Somalia? De ce nu de foametea din alte țări africane devastate de sărăcie?

Și de ce o asemena operațiune militară elaborată pentru „ajutor de foamete” umanitar?

Adevărul a ieșit la iveală când Los Angeles Times (18 ianuarie 1993) a relatat că „patru companii majore de petrol stau și așteaptă în liniște o avere în exclusivitate din concesionările exploatărilor și explorărilor a zeci de milioane de hectare de pe teritoriul Somaliei”. Relatarea remarcă faptul că „aproape două treimi din Somaila au fost alocate giganților petrolieri americani Conoco, Amoco, Chevron și Phillips în ultimii ani, înainte ca președintele pro-SUA al Somaliei, Mohamed Siad Barre, să fie alungat de la putere”. Companiile erau „bine poziționate să profite de cel mai promițător potențial în rezerve de petrol în momentul în care națiunea era pacificată”. Articolul relatează că „experții în ajutor, analiști veterani din Africa de Est și alți câțiva proeminenți somalezi” credeau că „președintele Bush, un fost om al petrolului din Texas, era determinat să acționeze în Somalia, „cel puțin în parte” pentru a proteja investițiile corporațiilor petroliere.

Oficialii guvernului și reprezentanții industriei petrolului au insistat că nu ar fi fost vorba de asta. Totuși, Conoco (deținut de Du Pont), a cooperat activ și direct în operațiunea militară permițând ca birourile sale din Mogadishu să fie transformate într-o ambasadă de facto a SUA și în sedii militare. Guvernul SUA de fapt a închiriat birouri de la Conoco. Adică, contribuabilii din SUA plăteau pentru trupele din Somalia, pentru a proteja interesele private ale Conoco și plăteau corporația pentru privilegiul de a face asta. Articolul din Times continuă: „Relația strânsă dintre Conoco și trupele de intervenție ale SUA i-a lăsat pe mulți somalezi și pe experți în dezvoltare străină nedumeriți de cât de rapid se ștergea diferența dintre guvernul SUA și o mare companie de petrol”.

A lăsat pe toată lumea să creadă că marea chestiune aici nu era ajutorul de foamete, ci asistența pentru petrol – adică, pentru concesiunile de petrol oferite sub regimul lui Siad Barre care vor fi transferate (corporațiilor americane) dacă și când pacea va fi restabilită”, a spus un expert din Somalia. „Potențial, e vorba de miliarde de dolari, și credeți-mă, despre asta e vorba aici”.

Articolul relatează că geologii, experții în forări și chiar Bush însuși, când era vicepreședinte, au remarcat public că regiunea era bogată în rezerve de petrol. „Dar din momentul în care intervenția SUA a fost declanșată, nici administrația Bush, nici vreo persoană din companiile de petrol nu au comentat public nimic referitor la potențialul pentru petrol al Somaliei sau despre rezervele ei de gaz”.

Poate au devenit atât de preocupați de aspectele umanitare ale misiunii că pur și simplu au uitat de concesiunile de miliarde de dolari pentru petrol. Mai probabil, au preferat să nu pună publicul în alertă față de posibilitatea că din nou trupele americane ofereau mușchii pentru marile afaceri.

Restul presei centrale (inclusiv Los Angeles Times, cu excepția acelui singur articol) a rămas tăcută față de concesiile de petrol și față de administațiile Bush și Clinton și față de companiile de petrol.

Intervenția a fost tratată ca o operațiune umanitară și apoi ca o operațiune de „construire a unei națiunii”. Trupele SUA și ONU au dus lupte, au ucis câteva mii de somalezi, în încercarea de a vâna un „lord al războiului”, care era considerat prea independent. Nu trebuie să fii marxist să suspectezi că scopul Washingtonului era de fapt să instaureze la conducerea ţării o ordine a clasei comprador, nu la fel de brutală ca cea a fostului regim al lui Siad Barre, dar una care tot ar fi servit interesele investitorilor străini.

Când 18 soldaţi americani au fost ucişi în timpul conflictelor din Somalia, publicul din SUA a început să pună întrebări legate de intervenţia de acolo. Deloc surprinzător, administraţia Clinton nu a răspuns imediat prin: „Suntem acolo ca să ne fabricăm un stat satelit, care să-i slujească pe investitorii străini de tipul Conoco”. Din nou, comentatorii au concluzionat că era vorba de încă un efort al politicii externe al SUA care ar fost greşit conceput, un caz „de intenţii bune care s-a dovedit a fi o eroare”.

Grosul contingentului de trupe SUA a plecat din Somania, dar 19.000 de trupe ale ONU au rămas acolo pentru a continua fabricarea unui stat care să fie în slujba corporaţiilor transnaţionale. În mai multe regiuni din Somalia, unde trupele ONU nu erau prezente, conflictele dintre triburi au escaladat iar afaceriştii locali, liderii comunităţilor, studenţii şi reprezentanţii diferitelor facţiuni au produs acorduri de pace pe care au reuşit să le implementeze. În zonele unde trupele ONU erau prezente, conflictele dintre triburi au continuat, întrucât clanurile erau în competiţie să obţină slujbe la ONU, contracte şi milioane de dolari pentru diferite servicii (Oped, New York Times, 6 iulie 1994).

În multe ocazii, trupele ONU au fost ţinta atacurilor şi au înregistrat pierderi. Misiunea ONU din Somalia a fost declarată un efort inutil chiar şi de proprii ei lideri, care au ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi să plece acasă şi să-i lase pe somalezi să-şi rezolve problemele între ei.

Alegeri, DA! (Depinde de cine câştigă, însă)

Planificatorii imperiului SUA vor folosi orice mijloc la îndemână, de la asasinate politice la alegeri, în funcţie de ce dictează circumstanţele. Vor promova alegerile în străinătate, le vor monitoriza, le vor cumpăra, le vor falsifica, sau le vor submina. CIA a finanţat candidaţi pro-capitalişti în competiţii electorale din Europa, Africa, America Latină, Asia de sud-est şi Orientul Mijlociu. În 1955, CIA a cheltuit 1 milion de dolari în Indonezia pentru a susţine un partid musulman conservator, dar partidul a obţinut voturi puţine, în timp ce comuniştii au obţinut o susţinere populară mare. Aşa că CIA a declanşat o operaţiune de anulare a rezultatului alegerilor, prin susţinerea unei lovituri armate câţiva ani mai târziu. Această lovitură a eşuat, dar o alta, în 1965, a reuşit, ducând la masacrarea a aproximativ 500.000 de oameni (n.t.: de fapt, indonezienii vorbesc chiar și de 3 milioane de victime), în ceea ce a fost cel mai mare masacru în masă de la Holocaust.

În 1958, administraţia Eisenhower a inundat cu bani campania pentru alegerile pentru Adunarea Naţională din Laos cu scopul de a asigura victoria candidaţilor conservatori şi pentru a bloca Pathet Lao, un partid anti-capitalist şi anti-imperialist. Dar conservatorii nu au obţinut susţinere populară, iar Pathet Lao a fost votat masiv. Din nou, CIA a declanşat operaţiunea de anulare a alegerilor, renunţând la voturi şi recurgând la gloanţe. Folosind o combinaţie de bani şi coerciţie, agenţia i-a recrutat pe oamenii din tribul Meo (adică Hmong) într-o armată privată cu scopul de a declanşa un război împotriva partidului Pathet Lao.

Aşa cum am remarcat într-un capitol anterior, CIA i-a ajutat pe cei din Meo să-şi transporte recoltele de opiu pe pieţele importate, un serviciu care a dus la strângerea legăturilor dintre cei din trib şi oamenii CIA.

Când armata privată Meo s-a dovedit insuficientă pentru a distruge Pathet Lao, planificatorii de politici din SUA au început un război aerian secret împotriva Laos în 1969; atacurile aeriene au continuat câţiva ani. SUA a bombardat regiuni civile vaste folosind B-52 şi a distrus sat după sat, a şters de pe faţa pământului orice clădire din Valea Jars.

Populaţia rurală a supravieţuit ascunsă în tranşee, adăposturi sub pământ sau peşteri şi ieşea doar noaptea să cultive pământul. Plantaţiile de orez au fost bombardate şi transformate în cratere, iar asta a făcut imposibil ca sătenii să mai poată cultiva pământul. Zeci de mii de oameni au fost masacraţi; mulţi au murit de foame. Întregi regiuni din Laos au fost efectiv depopulate.

Vietnamul a fost supus unui război odios de exterminare. În Indochina, SUA a bombardat cu mai multe bombe decât au fost folosite în al doilea război mondial în total. John Quigley a relatat în cartea sa, “The Ruses of War” (Vicleşugurile Războiului): “Doar în sud, bombele aruncate de bombardierele B-52 au lăsat în urmă aproximativ 23 de milioane de cratere, transformând pământul într-o mlaştină şi distrugând aproape jumătate din pădurile din sud”.

Mii de mine neexplodate au rămas pe câmpuri unde fermierii se duceau să cultive pământul, aşa că „ţăranii din Vietnam sunt ucişi sau mutilaţi și la mult timp după terminarea războiului”. La mijlocul lui iunie 1994, guvernul din Vietnam a anunţat că trei milioane de soldaţi din Vietnam şi de civili au fost ucişi în război, 4 milioane au fost răniţi sau mutilaţi, două milioane de oameni au fost făcuţi invalizi pe viaţă.

În Nicaragua, mai întâi au fost gloanţele şi apoi urnele de vot. După ce a atacat constant populaţia din Nicaragua în cea mai mare parte a decadei din războiul dus de Contra, statul securităţii naţionale al SUA le-a promis ajutor şi că va înceta războiul dacă vor vota o coaliţie pro-capitalistă şi anti-Sandinistă la putere, UNO, ceea ce populaţia a acceptat să facă în 1990. Washingtonul a vărsat milioane de dolari în acele alegeri, căutând o cale să submineze revoluţia Sandinistă.

În Mexic în 1988, candidatul popular de stânga Cuauhtemoc Cárdenas, care conducea decisiv în sondaje, s-a trezit că alegerile i-au fost furate de sub nas. Guvernul a confiscat toate urnele de vot şi a refuzat să spună rezultatul alegerilor timp de mai multe zile. Cei din partea opoziţiei, care ar fi trebuit să participe la numărarea voturilor, nu au avut acces la urnele de vot. Când rezultatele au fost în cele din urmă anunţate, nu s-a mai mirat nimeni că cel care a fost declarat învingător a fost Carlos Salinas, candidatul guvernului. Sute de miii de mexicani au protesat față de furtul de putere, în faţa Palatului Naţional din Mexico City. Liderii SUA au primit rezultatele falsificate ale alegerilor cu mare satisfacţie şi nu au cerut reluarea votului, ştiind foarte bine că alegerile au fost falsificate.

Alegerile din El Salvador din 1984 şi 1989 au avut loc într-o atmosferă de teroare şi de asasinate politice, fără ca secretul votului să fie respectat, fără ca voturile să fie numărate onest, sau ca partidele de stânga să poată participa la alegeri. Mike Zielinski scria (CovertAction Quarterly, vara lui 1994): „A fost inventat un pretext pentru publicul internaţional, pentru o dictatură militară susţinută de SUA”. În ianuarie 1992, forţa de gherilă de eliberare, FMLN, a semnat un acord de pace cu guvernul şi doi ani mai târziu alegerile au fost organizate cu participarea stângii, pentru prima dată. Partidul de guvernare ARENA, de extremă dreapta şi susţinut de SUA, a câştigat într-o campanie dominată de manipulare, fraudă, intimidare, şi violenţe. Având de 50 de ori mai mulţi bani decât FMLN, ARENA a dus o campanie care a exploatat fricile unei populaţii traumatizate de 12 ani de război, sugerând că FMNL va aboli religia şi că îi va asasina pe bătrâni. Cel puţin 32 dintre membri FMLN, cei mai mulţi candidaţi şi muncitori importanţi implicaţi în campanie, au fost asasinaţi în timpul campaniei. În jur de 300.000 de oameni nu au avut acces la documentele care le permiteau să voteze. Alţi 320.000 nu au avut voie să intre în secţiile de votare chiar şi având documente care le permiteau să voteze, pentru că numele lor au fost misterios omise de pe listele de votare. Între timp, mii de decedaţi, ale căror nume încă erau pe liste – inclusiv ale fostului lider al ARENA, Roberto D’Aubuisson şi al fostului preşedinte José Napoleón Duarte – au reuşit în mod miraculos să voteze. Autobuzele au fost puse în circulaţie în ziua alegerilor în special doar în zonele unde ARENA era favorită, în timp ce votanţii din zonele FMLN au fost lăsaţi fără mijloacele de a ajunge la secţiile de votare. Multe regiuni în care FMLN era susţinut puternic de populaţia locală au fost supuse hărţuirilor din partea armatei şi intimidărilor în timpul orelor de votare. Oficialii ARENA controlau tribunalele electorale şi invariabil dădeau sentinţe care erau în favoarea partidului lor, respingând cererile a 74.000 de oameni care doreau să voteze dar nu puteau îndeplini exact documentaţia necesară.

Amintind de ce s-a întâmplat în Mexic, numărătoarea voturilor folosind computerele a fost amânată zile la rând, şi nu s-a potrivit cu numărătoarea manuală, vot cu vot. Tehnicienii de la partidele de opoziţie au fost expulzaţi din camera centrală de control a computerelor în noaptea alegerilor. Chiar şi în ciuda acestor abuzuri, FMLN a câştigat 25 la sută dintre mandate. Rămâne întrebarea cât ar fi obţinut stânga de fapt, dacă alegerile ar fi fost libere. În ciuda fraudelor şi intimidărilor, El Salvador a fost declarată „o democraţie” de către liderii politici ai SUA şi de către presa internaţională.

La fel, alegerile au fost fraudate în Republica Dominicană, după invadarea ţării de către SUA, în Filipine sub dictatura lui Marcos, în Grenada după invazia SUA şi în multe alte ţări în condiţii similare.

Toate acestea nu înseamnă că cineva vrea să spună că alegeri controlate nu au loc în ţările din lumea a treia. Chiar campaniile din Statele Unite sunt caracterizate de condiţii prohibitive pentru accesul la urnă a unui partid minoritar, de taxe de candidatură foarte mari, de calificări restrictive pentru votanţi, de acces limitat sau deloc în media, de costuri imense ale campaniilor electorale, de nici o reprezentare promoţională, toate acestea făcând imposibil pentru partidele alternative, care nu sunt susţinute de sponsori bogaţi, să ajungă la publicul de masă.

Uneori orice aparenţă de democraţie e aruncată la coş, aşa cum s-a întâmplat în Canada, unde a fost adoptată o lege care cerea ca partidele să prezinte cel puţin 50 de candidaţi în fiecare alegere federală, la un cost de 50.000 de dolari (1.000 de dolari pe candidat). Partidele care nu reuşesc să prezinte atâţia candidaţi sunt „eliminate din registratura oficială”. Nu mai au voie să strângă fonduri pentru campanie şi nici să cheltuie bani pentru activităţi politice, chair şi pentru susţinerea candidaţilor nominali. Şi sunt obligate să-şi lichideze toate bunurile şi să dea restul de fonduri guvernului. Sub această lege nedemocratică, Partidul Comunist din Canada, împreună cu alte trei partide, au fost eliminate din registratura oficială.

Operaţiunea „Operaţie estetică”

În unele cazuri rare, intimidarea şi frauda se dovedesc insuficiente şi un reformist chiar câştigă alegerile. Aşa s-a întâmplat în 1990 în Haiti, unde un preot popular, părintele Jean-Bertrand Aristide, etichetat un stângist din cauză că a fost de partea săracilor şi împotriva bogaţilor, a câştigat un copleşitor 70 la sută din vot şi a devenit primul preşedinte ales liber în Haiti. În timpul scurtului său mandat, Aristide a luptat împotriva corupţiei din guvern şi pentru servicii publice mult mai accesibile. A încercat să dubleze salariul minim de la 2 dolari la 4 dolari pe zi, nu pe oră. A încercat să stabilească un program de protecţie socială şi proiecte de reformă a pământului, care toate au stârnit opoziţia din partea băncilor şi a ambasadei SUA. Ferme cooperative au fost începute de ţărani, în sate, şi s-au dovedit un succes, până când armata i-a atacat pe ţărani, i-a suprimat şi le-a asasinat organizatorii.

9 luni de eforturi democratice au fost prea mult pentru liderul militar al Haiti, un general pregătit în SUA, Raoul Cedras şi pentru armata sa, care au confiscat puterea şi i-au masacrat pe susţinătorii lui Aristide, i-au bătut şi i-au torturat pe mulţi alţii. Lovitura de stat militară a obţinut susţinerea bogaţilor din Haiti, a investitorilor străini şi a ierarhiei (conducerii) bisericii romano-catolice.

Sub presiunea Vaticanului, ordinul Salesian Order l-a expulzat pe preotul Aristide pentru că „ar fi incitat la violenţă şi la exaltarea luptei de clasă” şi pentru că „i-a destabilizat pe enoriaşi” (San Francisco Bay Guardian, 21 septembrie 1994).

În susţinerea campaniei sale de teroare, armata a fost susţinută de serviciul de informaţii naţional al Haiti (SIN), descris de jurnalistul de investigaţii Dennis Bernstein ca fiind „creat, antrenat, monitorizat şi finanţat” de CIA. „Din momentul în care a fost stabilit, SIN a fost ochii şi urechile CIA, în timp ce a devenit centrul unui cerc intim al puterii, format din miliardarii din Haiti şi din reţelele de traficanţi de droguri”.

În ultimii trei ani, Washingtonul nu a făcut nimic pentru a restaura puterea democratică a lui Aristide. CIA a emis un raport în care a susţinut că era dezechilibrat psihic. Preşedintele Clinton în cele din urmă a impus sancţiuni economice împotriva Haiti şi în septembrie 1994 a invadat şi a ocupat această ţară, cu intenţia declarată de a „revigora democraţia” şi de a-l aduce pe Aristide înapoi la putere.

În primele zile ale ocupaţiei, însă, a fost anunţat că trupele americane aveau să coopereze cu armata din Haiti. Generalul Cedras avea să rămână în funcţie încă o lună şi nici el şi nici hoardele sale nu aveau să fie obligaţi să părăsească ţara.

Deplină amnistie a fost oferită întregii armate pentru o serie lungă de crime îngrozitoare. Statele Unite a anunţat şi că bunurile juntei din băncile din SUA, care se ridicau la milioane de dolari furaţi de la oamenii din Haiti, nu vor fi îngheţate şi vor fi date generalilor.

Lui Aristide i s-ar fi permis să-şi încheie ultimele luni ale mandatului – dar cu un preţ uriaş. A fost şantajat şi forţat să accepte o înţelegere cu Banca Mondială care includea un transfer al unor puteri prezidenţiale către parlamentul din Haiti, dominat de conservatori, privatizare masivă a sectorului public, o reducere a angajărilor în sectorul public cu jumătate, o reducere a reglementărilor şi taxelor impuse corporaţiilor SUA care investeau în Haiti, creşterea subvenţiilor pentru exporturi şi pentru corporaţiile private şi scăderea taxelor de import. Reprezentanţii Băncii Mondiale au recunoscut că aceste măsuri aveau să provoace mult rău săracilor din Haiti, dar erau în beneficiul „luminaţilor investitori străini”.

În acelaşi timp, susţinătorilor lui Aristide li s-a interzis să protesteze. Serviciile secrete americane, lucrând strâns cu serviciile secrete din Haiti, erau pregătite să ia cu asalt forţele populare şi să recurgă la arestări în masă, dacă era necesar. Fostul consilier pe probleme de securitate naţională, James Schlesinger (ABC-TV, 16 septembrie 1994) a remarcat că forţele SUA i-ar fi oprit pe „oamenii lui Aristide să recurgă la represalii”.

Mulţi dintre aceştia sunt săraci”, a spus el, „şi ar fi putut să-şi dorească să vandalizeze casele bogaţilor”. „Va fi dificil şi pentru Aristide să-şi controleze propria populaţie. Riscul e că vom avea jafuri, răzmeriţe, şi un mare număr de morţi cu care acestea vor fi asociate”. Era clar că SUA se afla în Haiti pentru a-i proteja pe bogaţi de săraci şi pentru a apăra armata de populaţie, şi nu invers. Ca şi cum populaţia ar fi fost clasa de opresori economici şi asasini înarmaţi, şi nu victima acestora.

În timpul ocupaţiei, firmele SUA aflate în Haiti au deschis focul asupra oamenilor care încercau să se organizeze în sindicate şi au continuat să-i plătească pe muncitori cu 10 cenţi pe oră, pentru o zi de muncă de 10 ore.

Foarte puţin, sau chiar nimic, din profiturile acestor companii au rămas în Haiti pentru a contribui la dezvoltarea ţării. Între timp, situaţia din Haiti e din ce în ce mai rea. Potrivit chiar Băncii Mondiale, numărul de haitieni care trăiesc în sărăcie absolută a crescut de la 48 la sută în 1976 la 81 la sută în 1985, ceea ce indică o serioasă răspândire a malnutriţiei, bolilor şi analfabetismului.

În timp ce Casa Albă şi presa au făcut zarvă că operaţiunea era una de „salvare a democraţiei”, scopul intervenţiei SUA în Haiti nu a fost diferit de scopul intervenţiilor din numeroase alte ţări: consolidarea sistemului existent de clasă, suprimarea sau marginalizarea organizaţiilor populare, deposedarea de putere a liderilor locali şi implicarea în reformare de formă a armatei şi poliţiei, eliminarea celor mai infami (n.t.: compromiși) din poliție și armată, odată cu păstrarea intactă a sistemului de represiune. Forţele intervenţioniste din SUA sau omoloagele lor din ONU vor rămâne în Haiti multă vreme pentru a duce la îndeplinire acea hazardoasă „construire a naţiunii”. În 1915, ultima dată când trupele SUA au invadat Haiti, a fost sub pretextul „restaurării stabilităţii”. Au declanşat operaţiuni de „pacificare” (n.t.: termen preluat de SS ulterior în Estul Europei)- un program care a dus la asasinarea a 15.000 de haitieni. Nu au plecat până în 1934, şi numai după ce au stabilit un aparat de autocrație militară de stat, care a rămas în funcţiune până în zilele noastre.

Ieşind din ascunzătoarea capitalistă

Sumarizând principalele chestiuni pe care le-am stabilit despre imperiu:

Imperialismul este un sistem în care elitele financiare expropriază cu forţa pământul, forţa de muncă, resursele şi pieţele populaţiilor din alte ţări.

Efectul final este îmbogăţirea câtorva şi sărăcirea maselor. Imperialismul implică metode coercitive şi adesea foarte violente de prevenire a altei ordini economice care să intre în competiţie cu capitalismul.

Guvernele care se opun imperialismului sunt pedepsite, iar cele care se supun sau statele satelit sunt „răsplătite” cu ajutor militar.

Nefiind ataşat de nici o ţară, capitalul financiar internaţional este interesat să facă lumea sigură pentru investiţiile sale şi, pentru a fi capabil să facă asta, are nevoie să fie susţinut de Statele Unite cu costuri enorme, inclusiv pentru populaţia din SUA.

Dacă aceste afirmaţii nu ar fi adevărate, care sunt dovezile pentru a susţine că nu sunt adevărate? De ce Statele Unite nu a susţinut niciodată forţe social revoluţionare împotriva guvernelor de dreapta? De ce spune mereu poezia despre „absenţa formelor democratice occidentale” din anumite ţări anti-capitaliste, în timp ce ignoră total violarea brutală şi generalizată a drepturilor omului în ţările pro-capitaliste? De ce a ajutat zeci de autocraţii miliare pro-capitaliste din lume şi a susţinut campaniile acestora de reprimare a organizaţiilor populare din ţările lor? De ce Statele Unite a răsturnat zeci de guverne democratic alese, de guverne reformiste, şi de regimuri populare de stânga care luau măsuri modeste în numele săracilor şi împotriva prerogativelor investitorilor corporatişti? De ce a făcut aceste lucruri înainte să fi existat Uniunea Sovietică? Şi de ce continuă să le facă chiar şi după ce nu mai există Uniunea Sovietică? De de a susţinut şi a colaborat cu traficanţi de droguri din Asia până în America Centrală, în timp ce exprima verbal indignare faţă de o imaginară reţea de droguri din Cuba? De ce a arătat ostilitate faţă de orice partid sau guvern anti-capitalist, inclusiv faţă de cele care jucau după regulile democraţiei burgheze şi care au încercat în mod insistent să aibă relaţii economice şi diplomatice prieteneşti cu Statele Unite?

Nici „neghiobia” şi nici „zelul greşit intenţionat”, nici nevoia de a ne apăra de „invadatorii străini” nu explică o asemenea consistenţă a politicii SUA.

La o întâlnire a Ghildului naţional al avocaţilor din Washington, D.C., din 24 mai 1987, l-am auzit pe Edgar Chamorro povestind cum, când a fost recrutat pentru a forma un front politic pentru Contras din Nicaragua, care erau susţinuţi de CIA, i s-a spus de către agenţii CIA că, în declaraţiile sale publice nu trebuie să menţioneze dorinţa sa de a restaura proprietatea privată către clasa de proprietari din Nicaragua, în mod specific pământul, care fusese confiscat de către guvernul revoluţionar sandinist şi care fusese dat fermierilor săraci. În schimb, ar fi trebuit să spună doar că dorea să pună revoluţia pe cursul corect către democraţie. Agenţii CIA, care erau consilierii săi, nu au găsit nimic greşit în dorinţa sa de a restabili privilegiile clasei de proprietari: într-adevăr, exact asta înseamnă contra-revoluţia. Ei doar nu doreau ca Chamorro să spună aceste lucruri în public şi cereau ca acesta să aibă o abordare precaută. Aceasta a scos la iveală nu lipsa lor de conştiinţă de clasă, ci chiar simţul acut al apartenenţei lor la clasa proprietarilor.

Ar trebui să acordăm mai puţină atenţie la ceea ce planificatorii de politici din SUA susţin că ar fi motivele lor – pentru că oricine se poate declara susţinător al cauzelor nobile – şi să acordăm mai multă atenţie la ceea ce aceştia fac de fapt în realitate.

În cele mai multe ocazii, ei au mare grijă să nu informeze publicul american în legătură cu intențiile lor reale. Dacă asta e ceea ce unii oameni numesc „teoria conspirației”, atunci fie. De fapt, chiar planificatorii de politici recunosc că sunt secretomani. De regulă, ei subliniază necesitatea de a acționa în secret, de a ține atât publicul cât și congresul neinformați.

Ocazional, însă, planificatorii de politici se apropie de rostirea adevărului. În 1947, consilierul prezidențial Clark Clifford a justificat intervenția în Grecia și Turcia spunând că Dispariția inițiativei private din alte națiuni ar amenința economia și democrația noastră”. În 1953 în discursul asupra stării națiunii, președintele Eisenhower a observat: „Un scop explicit și serios al politicii noastre externe este încurajarea unui climat ospitalier pentru investiții în țări străine”. În 1982, vicepreședintele Bush a declarat: „Vrem să menținem un climat favorabil pentru investițiile străine în regiunea Caribe, nu doar pentru a proteja investițiile SUA care deja au fost făcute acolo, ci și pentru a încuraja noi oportunități de investiții pe o piață stabilă, liberă în țări orientate spre economia de piață, din vecinătatea noastră”.

Chiar și unii ofițeri din armata SUA știu foarte bine pentru cine lucrează de fapt. La cerința unui ofițer de comandă, John Quigley (care ulterior a devenit un critic al politicii SUA) i-a instruit aşa pe infanteriștii despre afacerile internaţionale: Când vorbesc despre Vietnam, puțini infanteriști știu unde se află pe hartă, sau ce treabă are SUA cu țara aceasta…. Un infanterist a spus: „Nu cred că trebuie să mergem acolo, nu e nici un motiv să mergem în război”. I-am explicat, cu răbdare, că existau rezerve de petrol în solul Vietnamului, că populația Vietnamului era o piață importantă pentru produsele noastre și că Vietnamul controla căile marine dintre Orientul Mijlociu și Orientul Îndepărtat”. Infanteristul Quigley nu a menționat cel mai important motiv. Pe lângă petrol, piețe și o rută imaginară pe mare pe care ar fi amenințat-o Vietnamul, această țară nu avea voie să urmeze o revoluție anti-capitalistă care ar fi creat un sistem economic care să fie rivalul celui pe care planificatorii de politici din SUA erau atât de decişi să-l păstreze. Dacă Vietnamul era lăsat să iasă din orbita piețelor internaționale globale, atunci ce s-ar fi întâmplat cu Laos, Cambogia, cu toată Asia de sud-est și cu alte țări din lume?

În timpul dezbaterilor prezidențiale televizate din 1992, Ross Perot a susţinut că eforturile noastre din străinătate ar trebui dedicate „apărării democrației și capitalismului”. Lângă el se afla candidatul Bill Clinton, care, în mod vizibil, s-a holbat şocat la Perot când acesta rostea aceste cuvinte. Evident, guralivul miliardar din Texas nu și-a dat seama că nu trebuie să vorbești atât de explicit despre capitalism. Este o ocazie rară când un lider național chiar rostește cuvântul „capitalism”. Decenii la rând, oficialii și comentatorii din presă au practicat cea mai mare discreție când era vorba de capitalism, ne-au spus că Războiul Rece ar fi fost o competiție între libertate” și “comunism”, fără să facă referiri la interesele capitalismului global.

Totuși, vremurile se schimbă. Odată cu răsturnarea comunismului în Europa de est, liderii din SUA și presa au început să sugereze că ceva mai mult de „alegeri libere” se afla pe agenda lor pentru fostele „națiuni captive”. La ce bun democrația politică, păreau ei să spună, dacă ar fi permis menținerea unei economii care era socialistă sau social-democrată?

Mergând și mai departe, au sugerat că o țară nu ar putea fi cu adevărat “democratică”, dacă era încă socialistă. Au început public să recunoască faptul că scopul politicii SUA era de a instaura capitalismul în fostele țări comuniste, chiar dacă acele țări deja adoptaseră modelul de sistem politic occidental. Misiunea propagandei liderilor SUA și a formatorilor de opinii a fost să echivaleze capitalismul cu democrația, uneori tratându-le de parcă ar fi fost același lucru. Desigur, au ignorat multe regimuri capitaliste nedemocratice din Guatemala, până în Indonesia și în Zaire. Dar „capitalismul” suna, ei bine, mult prea capitalist. Au preferat termeni ca „piață liberă”, „economie de piață” și „reforme de piață”, concepte care păreau să-i includă pe mai mulți dintre noi şi nu doar pe cei care apar în Fortune 500.

Odată ales, Clinton însuși a început să facă legătura dintre democrație și piețele libere. Într-un discurs ținut în fața Națiunilor Unite (27 septembrie 1993), a spus: „Scopul nostru general e să extindem și să întărim comunitatea globală a democrațiilor bazate pe piața liberă”. Într-un spirit similar, New York Times (5 octombrie 1993) l-a ridicat în slăvi pe președintele Boris Yeltsin din Russia ca „cea mai bună speranță pentru democrație și pentru economia de piață în Rusia”. Această laudă a venit într-o perioadă în care Yeltsin folosea armata pentru a aboli constituția și parlamentul, masacrând și aruncând în închisoare numeroși protestatari și oponenți. Era clar că angajamentul lui Yeltsin față de proprietatea privată pentru profit a fost mai importantă decât angajamentul său față de democrație, și exact acesta e motivul pentru care liderii SUA și presa din vest l-au ridicat în slăvi cu atâta entuziasm. Așa cum s-a demonstrat în Rusia și în numeroase alte țări, când sunt forțați să facă o alegere între democrație fără capitalism sau capitalism fără democrație, clasele conducătoare din vest nu au nici o ezitare să îmbrățișeze capitalismul fără democrație.

Un alt exemplu despre cum susținătorii capitalismului își dau arama pe față: în 1994, i-am scris reprezentantului Lee Hamilton, care era președintele comisiei pentru politică externă din Camera Reprezentanților, și i-am cerut să normalizeze relațiile cu Cuba. Mi-a răspuns că politica SUA față de Cuba ar trebui „adusă la zi” cu scopul de a fi mai eficientă, și că „trebuie să punem Cuba în contact cu ideile și practicile democratice… și cu beneficiile economice ale sistemului pieței libere”. Embargoul era impus „pentru a promova o schimbare democratică în Cuba și ca represalii pentru faptul că regimul Castro a confiscat vaste proprietăţi de la americani”. Nu mai e nevoie să spun, Hamilton nu a explicat de ce guvernul SUA – care a susținut o dictatură de dreapta în Cuba pre-revoluționară generații la rând – nu insista la fel de mult în acea perioadă să instaureze democrația în această insulă. Elementul relevant din scrisoarea lui Hamilton a fost faptul că el a recunoscut că politica SUA era dedicată susținerii cauzei „sistemului de piață liberă” și a represaliilor pentru „confiscarea vastelor proprietăţi ale americanilor”. Adică ne informa că un angajament fundamental al politicii SUA era de a face ca lumea să fie sigură pentru investițiile corporațiilor în străinătate.

Cei care rămân sceptici că planificatorii de politici ai SUA în mod conștient sunt decişi să propagage capitalismul ar trebui să observe cum ei acum cer în mod explicit „reforme de piață liberă” în țară după țară. Nu mai trebuie să-i acuzăm noi de asemenea intenții. Aproape toate acțiunile lor, a căror intensitate creşte, şi chiar vorbele lor stau mărturie că asta fac ei în realitate.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s