CAPITOLUL 8: GUVERNARE DEMOCRATICĂ VERSUS STAT

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”, Capitolul 8: Guvernare democratică versus Stat

Am înţelege cel mai bine sistemul american dacă ne-am gândi la el ca la un sistem dual. În primul: au loc alegeri, există personalităţi politice, se fac declaraţii publice, există campanii de imagine şi o mână de chestiuni care aţâţă oficialii publici şi atrag atenţia din partea presei. Acest sistem e cel care e predat în școli, e disecat în universități și bârfit de analiștii de știri.

Apoi, există un alt sistem: al puterii de stat, coercitive, care este folosit pentru a proteja structura dominantă a economiei politice, în mod specific, interesele interne și internaționale ale capitalului financiar. Acest sistem nu este predat în școli şi nu este nici discutat de presă. Comentatorii din presa centrală par să nu fi auzit niciodată de el. Un comentator de dreapta, cum ar fi William Buckley, a auzit ceva despre el și face parte din acest sistem, dar ar prefera ca noi să nu ne gândim la asta. Fapul că el nu a menţionat vreodată acest sistem de putere de stat este simptomul conştientizării sale acute a apartenenţei sale de clasă, şi nu o lipsă a acestei conştientizări. În măsura în care conservatori ca Buckley discută chestiuni care țin de clasă, o fac pentru a se văicări de „privilegiile” şi puterile „excesive” pe care le primesc mamele care beneficiază de protecţie socială, şomerii sau să se plângă de avocaţii care susţin acţiunea afirmativă.

În mare, acest sistem dual reflectă diferențele dintre guvern și stat.

Guvernul se ocupă de cei care dețin vizibil funcții publice, de grupurile de presiune politică, de grupurile de interese speciale, și de cerințele populare. Oferă învelişul guvernului reprezentativ și orice substanţă ar putea exista în conducerea democratică, aceasta fiind câştigată după lupta de clasă a multor generaţii.

Statul are puțin de-a face, dacă are vreodată, cu conducerea populară sau cu producerea de politici publice. Statul este instrumentul ultim coercitiv al puterii de clasă. Frederick Engels a remarcat că într-o societate horticolă, când surplusul substanțial se acumulează, bande înarmate de slugi şi argaţi, angajați de clasa proprietarilor pentru a le proteja proprietățile, formează primul embrion al unui stat.

Max Weber a observat că trăsătura esențială a Statului, trăsătura sa ireductibilă, este monopolul asupra folosirii legitime a forței („legitimă” în sensul că e legal aprobată de o autoritate constituantă).

Statul împotriva democrației

Pentru a-şi îndeplini rolul de protector al ordinii existente, statul adesea sufocă orice rețineri democratice ar mai exista în interiorul aparatului guvernului. Fostul șef al FBI, J. Edgar Hoover, a remarcat într-un interviu în 1970 că „justiția (dreptatea) are legătură doar întâmplător cu legea și ordinea. Face parte din lege și ordine, dar nu înseamnă totaliatea legii și ordinii.”

Într-adevăr, totaliatea legii și ordinii, scopul indispensabil al instituţiilor care aplică legea statului, a arătat foarte clar Hoover prin acțiunile sale în multe ocazii, era prezervarea relațiilor de clasă existente, protejarea structurii socio-economice de a nu fi atinsă de reforme fundamentale și de schimbări revoluționare.

Prezervarea siguranței publice și justiției este secundară preocupărilor pe care le are statul. Statul le va încălca pe ambele când consideră necesar, pentru a putea securiza ordinea socială dominantă.

Ca să nu vă pară că asta ar fi în mod special o noțiune marxistă, să ne amintim că filosoful englez John Locke scria în 1689: „Scopul grandios şi final al bărbaților care se unesc în Commonwealths și se pun sub autoritatea guvernului este prezervarea proprietății lor.” Iar Adam Smith scria în 1776: „Necesitatea guvernului civil crește odată cu achiziția de proprietate valoroasă”. Și „cât există proprietate nu poate exista fără guvern (stat), scopul final al acestuia fiind de a proteja avuția și de a-i apăra pe bogați de săraci”. Ar trebui să ne amintim că scopul istoric al guvernului democratic a fost exact pe dos: de a-i proteja pe săraci de bogați.

Vorbind în mare, diferența dintre guvern și stat e diferența dintre un consiliu municipal și poliție, dintre Congres (parlament) și CIA. Guvernul mediază politica publică. Statul orchestrează coerciția și controlul, atât pe față cât și în secret. În orice caz, aceasta e o distincție conceptuală între ceea ce în realitate sunt fenomene care se suprapun. Suprapunerea este în special evidentă în privința executivului, care este atât centrul politicii guvernamentale, cât și furnizorul politicii de stat.

Linia de demarcaţie dintre stat și guvern se evaporă odată cu tribunalele și cu anumite agenții administrative și cu acei parlamentari din comisiile care se ocupă de serviciile secrete și de armată și care acționează în primul rând ca colaboratori ai statului securității, și nu ca legislatori independenți care ar exercita controlul și supravegherea de care e nevoie.

Distincția conceptuală dintre stat și guvern ne permite să înțelegem ceva despre relația dintre puterea politico-economică și guvernarea populară. Cu siguranță, vom deveni mai conștienți că a avea o funcție în guvern rareori garantează acces deplin la instrumentele puterii de stat. Când Salvador Allende, un candidat al Unității Popjlare, dedicat reformelor democratice în numele claselor de muncitori, a fost ales președinte în Chile în 1971, el a preluat frâiele guvernului și a fost în capabil să inițieze anumite schimbări de politică – cum ar fi obținerea a jumătate de litru de lapte zilnic pentru fiecare copil sărac din Chile. Dar nu a putut obține niciodată controlul asupra aparatului de stat, armatei, poliției, serviciilor secrete, forțelor de securitate, tribunalelor, și legii fundamentale organice care falsifica întreg sistemul în favoarea clasei celor bogați care dețineau proprietăți.

Când Allende a început să avanseze cu politicile de redistribuire și împotriva privilegiului de clasă, armata a confiscat puterea și l-a asasinat și pe el și pe mii dintre susținătorii săi. Statul pro-capitalist susținut de CIA a distrus nu doar guvernul lui Allende, ci chiar democrația care l-a produs.

În Nicaragua, după ce guvernul de stânga revoluționar Sandinista a pierdut alegerile din 1990 în fața unei coaliții de centru dreapta, armata și poliția au rămas în mâinile lor. Însă în contrast cu armata din Chile, care a fost susținută de imensa putere a SUA, armata din Nicaragua a fost ținta atacurilor puterii SUA și nu a putut să ajute guvernul revoluționar să mențină cursul revoluționar. În același timp, anomalia unei armate de stânga a făcut destul pentru a difuza puterea de stat astfel încât a fost dificil pentru nou instalatul guvern Chamorro să impună schimbările pro-capitaliste cu viteza care ar fi convenit

celor din Washington.

Țări cu guverne ostentativ democratice adesea se confruntă cu o putere de stat, în mod accentuat nedemocratică.

În Statele Unite, nu doar conservatorii ci și liberalii în timpul Războiuui Rece au folosit FBI pentru a proteja interesele de securitate ale statului. Prin urmare, ei au contribuit la crearea unei poliții politice independente, care nu răspundea în fața nimănui și care s-a implicat din ce în ce mai mult în acțiuni neconstituționale, inclusiv în spionarea disidenților legali și protestatarilor. În 1947, președintele Harry Truman a creat Agenția Centrală de Informații pentru a coordona spionii din străinătate. Un fost senator, George McGovern, a remarcat (Parade, 9 august 1987): Aproape de la început, CIA s-a implicat nu doar în colectarea de informații secrete, ci și în operațiuni secrete care au implicat falsificarea alegerilor și manipularea sindicatelor din străinătate, declanșarea de operațiuni paramilitare, răsturnarea de guverne, asasinarea oficialilor străini, protejarea foștilor naziști și mințirea Congresului”.

Într-o carte despre J. Edgar Hoover, Anthony Summers a remarcat că FBI a păstrat legături strânse cu crima organizată. Fostul agent CIA Robert Morrow, în cartea sa „Informații la prima mână” (Firsthand Knowledge) povestește cât de sinistru a fost să descopere că CIA era în relații intime cu mafia. De-a lungul anilor, comisii de investigații ale Congresului au scos la lumină legături dintre CIA și traficanții de droguri.

Cu ajutorul operațiunilor secrete, a spălării de bani, a traficului de droguri și adesea a violenței, statul securității naționale se află în strânsă legătură cu crima organizată. Și cu asasinatele, intimidarea sindicatelor și muncitorilor, exproprierea de bunăstare, și influențarea deciziilor din cercurile înalte, crima organizată se află în strânsă legătură cu statul.

Poate nu ar trebui să mire pe nimeni că cel mai faimos mafiot al SUA, Al Capone, când a reflectat saupra universului politic mai general (Liberty Magazine, 1929), a părut să vorbească exact ca J. Edgar Hoover: Sistemul nostru american, numiți-l americănism, numiți-l capitalism, cum vreți, dă fiecăruia dintre noi o mare oportunitate, dacă noi o apucăm cu ambele mâini și profităm la maximum de ea… Bolșevismul bate la porțile noastre. Nu ne putem permite să-l lăsăm să intre. Trebuie să ne organizăm împotriva lui, și să ne unim pentru a lupta și a-l ține departe. Trebuie să ținem America sigură și neatinsă. Trebuie să-i ținem pe muncitori departe de literatura roșilor (comuniștilor) și de șireteniile roșilor, trebuie să ne asigurăm că mintea lor rămâne curată”.

În alte „democrații” occidentale, forțe secrete paramiliare ale neo-fasciștilor (cea mai cunoscută fiind operațiunea Gladio din Italia) au fost create de NATO, pentru a acționa ca forțe de rezistență în caz că revoluționarii anti-capitaliști ar fi preluat puterea în țările lor. Dincolo de asta, aceste unități secrete au fost implicate în atacuri teroriste împotriva stângii. Au ajutat la susținerea regimului fascist din Portugalia, au participat la loviturile de stat ale armatei din Turcia din 1971 și 1980, și la lovitura de stat din Grecia din 1967. Au elaborat planuri pentru a-i asasina pe liderii social-democrați din Germania și pentru a înscena atacuri „preventive” împotriva organizațiilor socialiste și comuniste din Grecia și Italia. Au format rețele de comunicații secrete și au alcătuit liste de detenție cu oponenții politici, care să fie arestați în mai multe țări.

Ben Lowe scrie (Guardian, 5 decembrie 1990): „Operațiunile au rezultat din refuzul NATO de a distinge între o invazie sovietică și o victorie la urne a Partidelor Comuniste locale”.

Pentru NATO, nu era prea mare diferență între a pierde Europa în fața tancurilor sovietice sau a o pierde pașnic la urne. Într-adevăr, urnele păreau mai probabile. Tancurile sovietice nu puteau ajunge în Europa fără să riște o conflagrație nucleară, dar anti-capitaliștii ar fi putut câștiga în numeroase țări fără să tragă un glonț – prin procesul electoral.

Să ne amintim de comentariile secretarului de stat Henry Kissinger când a susținut distrugerea democrației din Chile: „Nu văd de ce ar trebui să stăm deoparte și să ne uităm cum o țară trece la comunism din cauza iresponsabilității populației sale”.

Rolul acestor operațiuni secrete a fost de a se asigura că „democrațiile” din vest nu trec într-o direcție „iresponsabilă” anti-capitalistă.

În Statele Unite, multe grupări de dreapta, cu tabere de antrenament pentru forțe paramilitare și armate secrete, au înflorit fără să se teamă vreodată de Departamentul de Justiție, care a stabilit că ele nu ar fi încălcat nici o lege. Dacă ar fi fost însă grupări armate anti-capitaliste, cu siguranță ar fi fost atacate de poliția federală și locală, iar cei din aceste armate ar fi fost asasinați, așa cum s-a întâmplat cu partidul Black Panther în mai multe orașe din SUA, la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970.

Coerențe conservatoare

Cei care au elaborat constituția SUA, în mod repetat, au apreciat, în discuțiile lor private și în scrisori, că un scop esențial al guvernului era de a se opune tendințelor egalitare ale maselor și de a proteja interesele deținătorilor influenți de propriretăți și împotriva cererilor competitoare ale micilor fermieri, artizani sau debitori. Au dorit un stat mai puternic, cu scopul de a-i apăra pe cei care au de cei care nu au.

Astăzi, teoreticienii conservatori se prezintă ca favorizând politicile laissez-faire; cu cât mai mic e guvernul, cu atât mai bine. În practică, însă sistemul de „piață liberă” are rădăcini adânci în puterea de stat. Fiecare corporație din America este întreținută din banii publici, este făcută entitate legală de către stat, cu drepturi de proprietate și privilegii protejate de legi, de tribunale, de poliție și de armată. Dacă autoritatea publică a statului nu ar exista, nu ar putea exista nici corporații private stabilite legal.

Este ironic că acele interese conservatoare – atât de fățiș dependente de granturile guvernului, de creditele, de scutirile de taxe, de accesul la pământ, de susținerea prețurilor, și de multe alte forme de subvenționare – tot denunță ingerințele guvernului. Însă există aici o coerență nerostită, pentru că, atunci când conservatorii spun că vor un guvern mai mic, ei se referă la serviciile pentru oameni, la reglementările pentru mediu, la protejarea consumatorilor, la siguranța ocupării locului de muncă, la acele lucruri care ar putea să taie din profiturile de afaceri. Acestea includ toate formele de asistență publică care potențial opresc ravagiile provocate de piețele private și oferă surse alternative de venit pentru oamenii care muncesc, lăsându-i mai puțin vulnerabili să muncească mult pentru salarii mici.

În timp ce elitele conservatoare vor mai puțin control din partea guvernului, ele de obicei vor mai multă putere de stat pentru a limita efectele egalitare ale democrației. Conservatorii, și unii dintre cei care se numesc de stânga, liberali, vor acțiune puternică intrusivă din partea statului pentru a menține status-quo-ul politic și economic. Ei preferă un stat care restricționează accesul la informațiile despre propriile sale activități, care ascultă telefoanele, care aruncă în închisori revoluționarii și reformatorii pe baza unor acuzații inventate, care hărțuiesc disidenții și care acționează punitiv nu către cei care comit abuzuri de putere, ci împotriva victimelor acestora. Conservatorii susțin și resticționarea legilor împotriva criminalității, limitări ale drepturilor femeilor, minorităților, cenzurarea filmelor, artei, literaturii și televiziunii.

Cu toate plângerile lor despre „elitele culturale” și „presa de stânga”, cei de dreapta acționează sistematic pentru a aboli doctrina echității, care a mandatat ca persoanele atacate în presa audio-vizuală să primească timp de emisie pentru a putea răspunde acuzațiilor. Conservatorii și chiar și unii din Partidul Democrat, cum ar fi președintele Clinton, au susținut subvenții din partea guvernului pentru afaceri și o expansiune a structurilor statului securității naționale.

Propaganda conservatoare, care este destinată publicului, face distincția implicită între guvern și stat. Le cere oamenilor să considere că guvernul ar fi cea mai mare problemă pe care o au. În același timp, asemenea propagandă încurajează o admirație publică lipsită de critică față de stat, steag sau alte simboluri, și față de instrumentele vizibile ale puterii sale cum ar fi forțele armate.

Un stat executiv

Executivul, fie el monarh, prim-ministru sau președintele, de obicei se plasează mai aproape de rolul statului decât parlamentul. Unele sisteme europene au un premier, care se ocupă de agenda legislativă și bugetară, și de chestiunile aferente, și un președinte care este comandantul suprem al forțelor armate și șeful statului – o dualiate care este întruchiparea nerostită a distincției dintre guvern și stat. În sistemul din SUA, executivul combină atât rolul primului ministru, cât și al președintelui, statului și guvernului, al liderului popular și al monarhului constituțional.

Marx a priceput rolul special al executivului în menținerea supremației de clasă. El este adesea citat greșit ca spunând că statul ar fi comitetul executiv al burgheziei. De fapt în Manifestul Comunist, el și Engels spun că „executivul statului modern nu este decât un comitet pentru gestionarea afacerilor comune ale întregii burghezii”. Astfel, Marx și Engels recunosc rolul particular de clasă al executivului. Ei implicit recunosc și că guvernul burghez nu este o unitate solidă. Părți din acest guvern pot deveni un front de luptă. Asta e adevărat chiar în interorul ramurii executive. Astfel, Departamentul de sănătate și servicii umane și Departamentul de locuințe și dezvoltare uneori au de-a face cu electoratul și cu interesele acestuia, care diferă în mod categoric de cele ale executivului care reprezintă Pentagonul, Departamentul de apărare, Departamentul trezoreriei și comerțului. Președintele e cel care rezolve aceste interese pluraliste, pentru a se asigura că statul rămâne esențial nediminuat.

În executiv își fac cuib cei mai virulenți furnizori de putere de stat: statul securității naționale, o configurație informală, neoficială, a armatei și serviciilor secrete, în care CIA e o unitate cheie. [Pentru mai multe informații despre statul securității naționale, vezi Capitolul 2.]

Președintele operează efectiv ca șef al statului securității naționale, atâta timp cât se plasează în interiorul parametrilor angajamentelor sale primare – care înseamnă maximizarea puterii, în numele intereselor corporatiste și hegemoniei capitaliste globale. Dacă un progresist ca Jesse Jackson ar fi ales președinte, ar avea mari necazuri în a obține controlul statului, presupunând că ar supraviețui mandatului.

În 1977, președintele Carter a încercat să-l numească pe Theodore Sorenson în funcția de director al CIA. Sorenson, cu înclinaţii de stânga, fusese un opozant de conștiință (al recrutării în război) și depusese mărturie pentru a-i apăra pe Daniel Ellsberg și pe Anthony Russo pentru rolul lor în publicarea “Documentelor de la Pentagon” (Pentagon Papers, n.t.: documente ale Pentagonului care arătau minciunile, crimele de război şi imperialismul de la baza invadării Vietnamului).

Republicanii conservatori din comisia de servicii secrete, împreună cu democrații ca președintele comisiei Daniel Inouye, s-au opus lui Sorenson. Au susţinut că asocierea lui cu o firmă de avocatură, care lucra în țări în care CIA avea o mare influență, ar fi putut provoca „un conflict de interese”. Au pus la îndoială modul în care el a folosit documente secrete când a scris o carte și au ridicat multe alte plânge neconvingătoare la adresa sa. Așa cum a fost relatat în New York Times (18 ianuarie 1977), „Surse din Congres, apropiate de comisie, au sugerat că în spatele acestor obiecțiuni stă convingerea din partea câtorva senatori că directorul CIA ar trebui să fie un conservator radical (extremă dreapta), și nu un personaj ca Sorenson.” Oficialii din CIA chiar și-au făcut cunoscută opoziția față de Sorenson, deşi nu în mod public, iar acesta s-a retras.

După ce John Kennedy și-a preluat mandatul în 1961, directorul CIA, Allen Dulles, în mod regulat a refuzat să-i ofere informații necesare exercitării mandatului şi să trimită la Casa Albă informaţii referitoare la diverse operațiuni secrete. Când Kennedy l-a înlocuit pe Dulles cu John McCone, agenția a început să țină informații secrete față de McCone, propriul ei director. Numit șef al CIA cu scopul de a controla agenția, McCone nu a fost niciodată capabil să penetreze și să afle operațiunile secrete ale agenției.

Un președinte care lucrează strâns cu statul securității naționale de obicei poate opera cu impunitate în afara legilor unei guvernări democrate. Astfel, președintele Reagan a violat câteva prevederi ale legii de control a exportului de armament, inclusiv prevederea care cerea ca el să raporteze Congresului când un transport major de echipamente militare avea loc cu altă țară. A violat Constituția prin implicarea SUA în războiul împotriva Grenada, fără să beneficieze de aprobarea Congresului. A violat Constituția când a refuzat să cheltuie banii alocați de Congres pentru multe servicii pentru oameni.

Reagan și alți oficiali ai administrației sale au refuzat să predea informații când acțiunile lor specifice au fost investigate de Congres. Prin decret prezidențial, Reagan a eliminat restricțiile impuse de Congres asupra operaţiunilor CIA de spionare a organizațiilor interne, din SUA, chiar dacă un decret prezidențial nu poate prevala asupra unei legi votată de Congres. Intervenția sa împotriva Nicaragua a fost condamnată de un Tribunal Mondial, cu o decizie de 13 la 1, ca fiind o violare a legii internaționale, dar Congresul nu a făcut nimic pentru a-l trage pe Reagan la răspundere. A fost implicat până peste cap în conspirația Iran-Contra, dar nu a fost niciodată investigat de o comisie a Congresului.

Dezvăluirile care muşamalizează

Cu destulă propagandă și publicitate, guvernul uneori e capabil să pună statul sub examinare publică și să cedeze – doar foarte puțin. Spre sfârșitul deceniului 1970, comisii din Camera reprezentanților și din Senat au investigat unele dintre operațiunile ilegale ale CIA. Congresul a stabilit reguli restrictive pentru FBI, a investigat

conspirația Iran-Contra, și a declanşat alte importante anchete, care s-au dovedit limitate şi ca dimensiune și ca impact. Ce a rămas nechestionat în toate aceste dezvăluiri sunt premisele politicii și angajamentul de clasă chiar al statului securității naționale.

Audierile din conspirația Iran-Contra au scos la iveală faptul că multe investigaţii oficiale de fapt au rolul de „a controla pierderile”. Ca reprezentant al suveranității populare, Comisia comună de investigații a Congresului, care a anchetat conspirația Iran-Contra, era obligată să dea asigurări publicului că aceste fapte ilegale, neconstituționale vor fi scoase la iveală și pedepsite. Însă, o asemenea dezvăluire intra în conflict cu prima regulă a statului, care este că democrația nu trebuie niciodată să facă nimic care să destabilizeze însuși statul.

Procesul de legitimare prin rectificare este o sabie cu două tăișuri. Trebuie să meargă destul de departe pentru a demonstra că sistemul se poate curăța pe sine, de unul singur, dar nu prea departe, pentru a nu destabiliza chiar puterea executivă a statului. Așa că, aceste investigații din Congres, care au promis că nu vor face compromisuri şi că vor da de capăt conspirației Iran-Contra, au fost de fapt o ocazie pentru a ne reaminti că „această țară are nevoie de o președinție de succes”, adică: după scandalul Watergate și prăbușirea președintelui Nixon, aceste comisii de investigații au fost obligate să nu mai facă dezvăluiri și să riște să dăuneze legitimității executivului.

Pe scurt, investigațiile au fost atât o ocazie de a face dezvăluiri, de a scoate la iveală, cât și de a mușamaliza, scoțând la iveală fărădelegile comise la nivelul de subordonați, dar neatingându-se cu un deget de președintele Reagan și de vicepreședintele Bush.

Atât în mușamalizare, cât și în scoaterea la iveală, scopul a fost același: de a consolida legitimitatea statului, printr-un spectacol de auto-curățare, scoțând la iveală unele fapte prea vizibile, dar negând existența altora.

Guvernul trebuie ținut în linie

În general, statul e mult mai eficient în dominarea guvernului decât invers. Comisiile de investigații ale Congresului sunt de obicei formate din politicieni din ambele partide (Democraţi şi Republicani), care se identifică strâns cu nevoile statului securității naționale.

Administrația Bush a fost șocată, relata presa, de numirea a cinci liberali (stânga capitalistă) în comisia de monitorizare a serviciilor secrete (formată din 20 de politicieni). Dar, în realitate, administrația spunea că această comisie are o relație specială cu statul și că toți cei care fac parte din această comisie trebuie să treacă testul ideologic, adică să fie de dreapta.

Legislatorii, care nu trec testul ideologic dar care ocupă poziții legislative cheie, se confruntă cu anumite riscuri. Când Jim Wright (Democrat din Texas) a devenit președintele Camerei Reprezentanților, a început să pună întrebări cheie despre operațiunile secrete ale CIA în Nicaragua. Wright avea și poziții prietenoase şi de susţinere faţă de muncitori, sindicate, mediu și serviciile pentru oameni. Acest politician era un lider proeminent care ataca o politică majoră a SUA – imperialismul, deși Wright nu a numit această politică niciodată imperialism, desigur.

Criticile aduse politicii statului securității naționale din partea stângii sau dintr-o perspectivă de stânga de obicei nu sunt relatate în presă. Dar întrucât un președinte al Camerei nu era cineva care putea fi ignorat cu ușurință, acuzațiile sale au fost relatate de presă. Într-adevăr, a fost luat destul de în serios, pentru că a fost atacat în editoriale și de Washington Post și de New York Times pentru comentariile sale referitoare la Nicaragua.

În acel moment, am început să mă întreb dacă Jim Wright va suferi un accident fatal sau va muri brusc de cauze naturale. Dar există un mod și mai direct de a scăpa de cei care dețin funcții publice și ies din linie.

Departamentul de Justiție, controlat de republicani, l-a investigat pe Wright și desigur a descoperit afaceri financiare îndoielnice – ceea ce nu-i greu de făcut pentru că cei mai mulți politicieni au mereu nevoie de fonduri de campanie. A fost acuzat că ar fi acceptat daruri de la un dezvoltator din Texas și de la un publicist.

O regulă aparent nescrisă a politicii din SUA e că liderii politici prinși că au făcut afaceri dubioase pot renunța la mandat ca să evite să fie trimiși în judecată. Instanțele proeminente care au negociat această chestiune au fost președintele Richard Nixon și vicepreședintele Spiro Agnew. Wright a renunțat imediat la mandat. Următorul la rând care a ocupat postul de președinte al Camerei Reprezentanților a fost Tom Foley din statul Washington, un mare pas înapoi, dar pe acesta se putea conta că niciodată nu va pune întrebări delicate despre afacerile murdare ale statului securității naționale și desigur că nu va critica niciodată imperialismul SUA.

Criticii statului securității naționale sunt o minoritate în interiorul Congresului. În general, liderii din Congres sunt complici ai și cu statul, și cu propria lor deposedare de putere de către stat. Cei mai mulți dintre ei acceptă secretomania, care învăluie operațiunile CIA și politica externă a SUA. Cei care fac parte din comisiile de servicii secrete rareori își îndeplinesc rolul stabilit de lege; nu pun prea multe întrebări despre operațiunile secrete, despre afacerile murdare, despre testarea armelor, despre armele nucleare, despre contra-insurgență, și despre ajutorul pentru tirani. Dacă cineva pune prea multe întrebări, atunci imediat loialitatatea sa e pusă la îndoială: De ce acest membru vrea să știe toate secretele? Așa că, ei lasă statul în voia lui, în mare neguvernat.

În timpul audierilor din scandalul Iran-Contra, reprezentantul Jack Brooks (Democrat din Texas) și-a luat rolul de investigator în serios și l-a întrebat pe lt.col. Oliver North dacă era adevărat că a participat la elaborarea unui plan secret, cu numele de cod “Rex Alpha 84”, pentru a suspenda Constituția și pentru a impune legea marțială în SUA (n.t: dictatură militară). O expresie de uluire totală a apărut pe fața lui North și pe cea a președintelui de comisie, senatorul Daniel Inouye, care l-au întrerupt pe Brooks în mijlocul întrebării, declarând pe un ton categoric: „Cred că această întrebare aduce atingere unor chestiuni foarte delicate care țin de zona clasificată. Așa că vă rog să nu vă atingeți de aceste lucruri, domnule”.

Brooks a răspuns că citise în câteva ziare că Consiliul de Securitate Națională elaborase „un plan de război în eventualitatea unei stări de urgență prin care urma să suspende Constituția SUA și că era foarte preocupat de această chestiune”. Inouye l-a întrerupt din nou. A fost un moment tensionat. Conducerea comisiei admitea fără tăgadă că nu dorea să pună întrebări despre un plan secret, ilegal, elaborat de persoane din statul securității naționale pentru declanșarea unei lovituri de stat militare în Statele Unite.

Tiranie constituțională

Constituția are prevederi care se aplică direct puterii statului, de exemplu, puterii de a organiza și de a înarma miliții și de a le convoca pentru „a suprima insurecția”. Prevederea este făcută pentru „ridicarea de forturi, depozite, arsenaluri, porturi, și alte facilități necesare” și pentru menținerea unei armate și a unei marine atât pentru apărarea națională cât și pentru stabilirea unei prezențe federale înarmate în interiorul statelor cu potențial de insurecție, o putere care avea să se dovedească foarte folositoare baronilor cu bani un secol mai târziu când armata a fost folosită în mod repetat pentru a suprima grevele muncitorilor din industrie.

Astăzi, controul asupra grevelor este dus la îndeplinire în mare de poliție și de Garda Națională.

Articolul I, Sectiunea 9 din Constituție spune că dispoziţiile habeas corpus (dovezilor pentru săvârşirea unei crime), care au sensul de a-i apăra pe oameni să nu fie arestați arbitrar, poate fi suspendat în timpul urgențelor naționale și insurecțiilor. Un decret prezidențial este suficient pentru a suspenda acest articol. De fapt, Constituția prevede chiar propria ei suspendare, în numele unui absolutism al executivului.

Statul securității naționale a reușit în mare să scoată multe dintre activitățile sale de sub controlul democratic. CIA are un buget secret, ceea ce este o violare explicită a Articolului 1, Secțiunea 9 care spune, printre altele: „Nici o sumă de bani nu poate fi extrasă din Trezorerie, ci doar în urma unor alocări stabilite de lege. Și, din când în când, se va publica o declarație privind alocările și destinatarii și cheltuielile publice de bani publici”. Nu există nici o declarație referitoare la cheltuielile pentru comunitatea serviciilor secrete, care sunt estimate a se ridica undeva între 35 de miliarde de dolari și 50 de miliarde de dolari pe an. Alocările de bani publici sunt ascunse în alte părți ale bugetului și nu sunt cunoscute nici măcar celor mai mulți politicieni din Congres – care chiar votează aceste alocări.

Uneori hotărârea statului de a se plasa pe sine deasupra Constituției nu este făcută în secret, ci chiar în mod fățiș, așa cum s-a întâmplat în timpul crizei din Golf, când secretarul de stat James Baker a declarat: „Nu simțim nici o obligație să cerem Congresului aprobarea pentru a declara un război”. Președintele Bush a anunțat că va trimite trupe combatante, indiferent dacă Congresul aprobă sau nu.

În loc să fie sancționați pentru asemenea declarații ilegale și în afara legii și pentru că se comportă de parcă armata SUA ar fi armata sa personală, Bush a fost ridicat în slăvi în presă pentru „a condus cu mână de fier”.

Am putea să ne amintim cum Teddy Roosevelt se lăudase cu aproape un secol în urmă privind intervenția sa imperialistă împotriva Panama: „Eu o să iau Canalul și o să las Congresul să dezbată”.

Pericolul executivului este că execută. Ține în mâini zilnic frâiele de comandă și de acțiune cu forța.

Statul în Societate

După ce am spus că statul securității naționale este îndepărtat de procesul democratic, nu doresc să las să se înțeleagă că este îndepărtat din viețile noastre. De fapt, pătrunde profund în toate aspectele legate de societate. Să luăm de exemplu muncitorii organizați în sindicate. Conducerea AFL-CIO a sponsorizat organizații ca American Institute for Free Labor Development (Institutul American pentru Muncă Liberă și Dezvoltare, AIFLD) din America latină, împreună cu alte similare în Africa și Asia, care sunt destinate formării de sindicate colaboraționiste, anti-comuniste, pro-capitaliste care să submineze sindicatele mult mai militante, de stânga, de acasă și din străinătate.

Statul securității naționale exercită o influență asupra presei corporatiste. CIA deține numeroase organizații de știri, de presă, edituri, și agenții de presă în străinătate, care produc dezinformare care ajunge inclusiv în SUA.

În SUA, CIA a antrenat direct și activ trupe de asalt ale poliției pentru a ataca stângiștii, pentru a-i infiltra și pentru a-i spiona. Traficul cu narcotice a fost susținut în parte de elemente din CIA și de diferite forțe de poliție locale, cu efectul, inevitabil și probabil premeditat, de dezorganizare și demoralizare a maselor de la periferiile marilor orașe și de descurajare a apariției oricăror forme de conducere militantă în interiorul comunităților.

Numeroase legi împotriva infracțiunilor conțin „măsuri contra-teroriste” care pun mai mult pericol pentru libertatea și siguranța noastră decât orice ar putea face orice terorist. Președintele Reagan a propus o lege care ar fi făcut să fie o crimă să acorzi susținere teroriștilor. Din moment ce administrația sa a catalogat că gherilele sandiniste erau teroriste, atunci oricine arăta solidaritate și lucra pentru a-i ajuta pe disidenții democratici și pe rebelii din El Salvador putea fi trimis în judecată pentru că ar fi ajutat și susținut „terorismul”.

Așa încearcă statul să reprime eforturile anti-imperialiste și să apere imperiul, prin reprimarea chiar a democrației. (Congresul, care era controlat de democrați, a refuzat să voteze legea lui Reagan).

Procesul de uzurpare executivă a puterii este facilitat şi susţinut de o justiție conservatoare. Tribunalele au primit mari puteri și prerogative din partea statului securității naționale și au susținut toate restricțiile impuse disidenților, accesului la informații, și călătoriei – invocând pretexte legate de „securitatea națională”.

Uzurparea executivă este vizibilă în Europa de Est unde popoarele din fostele țări comuniste acum pot să savuzere bucuriile draconice ale paradisului capitalist. Drepturile sociale, de care se bucurau sub socialismul de stat, au fost abolite, inclusiv dreptul garantat la o slujbă, educație publică gratuită până la cea mai înaltă treaptă, în funcție de abilitatea fiecăruia, asistență medicală gratuită, o retragere din muncă garantată, case cu costuri foarte mici, utilități subvenționate și transport public. Aceste drepturi au fost înlocuite cu binecuvântările pieței libere aduse de hiper-inflație, de colapsul productivității, de șomajul generalizat, de oameni abandonați străzilor și elementelor naturii, de prostituție, de sărăcie, de foamete, de boală, de corupție, de conflicte etnice, de conducere de către mafioți, și de crime violente.

Cel mai dur lovite sunt cele mai vulnerabile segmente dintr-o societate, printre care rata mortalității s-a dublat, cel puţin: pensionarii în vârstă, cei cu disabilități, muncitorii cu venituri mici, femeile și copiii săraci. Anticipând că vor deveni parte din Prima Lume, odată ce au îmbrățișat capitalismul, europenii din Est sunt reduși cu rapiditate la sărăcirea din Lumea a Treia. O glumă amară care circulă în Rusia sumarizează situația: Întrebare: ce-a reușit capitalismului într-un an cât n-a reușit socialismul în 70 de ani? Răspuns: Să facă socialismul să arate bine.

Dezastrul social al paradisului capitalist a provocat furie și nemulțumire în fostele state comuniste, iar acestea trebuia să fie reprimate. Democrația politică care a fost folosită pentru a răsturna comunismul a devenit acum un fel de obstacol pentru măsurile draconice ale pieței libere, necesare restaurației capitaliste. Adică, democrația în sine avea nevoie să fie diluată sau sugrumată cu scopul ca „reformele democratice” – adică, tranziția de la socialism la piața liberă – să fie impuse total. Deloc surprinzător, președinții din diferite state din Europa de Est au ales în mod repetat statul în fața guvernului, cerând dreptul de a da democrația la o parte prin decret executiv.

În Rusia, președintele Boris Yeltsin a făcut exact asta, folosind forța și violența pentru a distruge constituția, pentru a suprima parlamentul ales democratic și consiile municipale, pentru a monopoliza presa, pentru a ucide peste 1.000 de oameni și pentru a aresta multe alte mii de oameni – toate în numele “salvării democrației”.

Când capitalismul este în criză, statul capitalist îşi escaladează represiunea, şi trece de la atacarea nivelului de trai al oamenilor, până la atacarea drepturilor democratice care ar putea să le permită oamenilor să apere acel nivel de trai.

În plus, ajutorul material și politic pe care Uniunea Sovietică, Bulgaria, Germania de est l-au acordat țărilor din lumea a treia pentru luptele de eliberare nu mai e disponibil. În schimb, fostele țări comuniste acum s-au alăturat războaielor imperialiste, cum a fost cazul în 1991 în Furtună în Deșert, în Golf, și intervențiilor directe ale SUA, cum s-a întâmplat în Somalia în 1993, întărind și mai mult puterile intervenționiste ale celor mai puternice state imperialiste.

Teoria conspirației?

Democrația nu e un sistem fix, fixat și finit, ci un proces de luptă continuă și de realizări.

Câștigurile democratice nu sunt niciodată absolut sigure. Ele pot fi anulate dacă contradicțiile capitalismului amenință să arunce sistemul într-o criză. Esența capitalismului, motivul său de a exista, nu este de a construi democrația, sau de a-i ajuta pe oamenii care muncesc, sau de a salva mediul înconjurător, sau de a construi case pentru cei care dorm în frig pe străzi. Scopul capitalismului e de a converti natura în mărfuri și mărfurile în capital, de a investi și de a acumula, de a transforma fiecare colţ al lumii după propriul său chip pentru propria sa realizare. Unii oameni resping această critică și o consideră un fel de „teorie a conspirației”. Nu pot crede că cei care planifică politici ar putea uneori să-i mintă și ar putea avea agende secrete, nerostite, în slujba intereselor celor puternici. Ei insistă că, spre deosebire de noi ceilalţi, bogații și puternicii nu acționează cu premeditare și în mod deliberat. Conform acestei păreri, politicile interne și externe nu ar fi decât o serie de întâmplări nevinovate care nu au nimic de-a face cu menţinerea intereselor celor înstăriți. Cu siguranță, aceasta este impresia pe care chiar oficialii vor s-o lase. Îmi amintesc de un desen animat în care apăreau doi boi pe o pajişte. În privirea unuia se citeşte groaza şi spune: „Vai, tocmai am aflat cum se fac hamburgerii!” Celălalt îi spune: „Oh, sunteţi nişte stângişti paranoici, cu toate teoriile voastre despre conspiraţii”.

Cei care sunt victimizați de politicile statului capitalist ar trebui să înceapă să recunoască, dacă nu vor să devină și ei niște hamburgeri, că condițiile pe care le îndură sunt uneori mai mult decât rezultatul unei prostii nevinovate sau ca urmare a unor consecințe care nu au fost intenționate.

În unele medii, doar a spune cuiva că e „conspiraționist” e considerat un motiv suficient pentru a respinge ce spune acea persoană. Cu certitudine, există teorii ale conspirației care nu se bazează pe nimic, de exemplu, cele care susţin că sioniștii sau catolicii sau comuniștii sau ecologiștii sau teroriștii arabi sau oamenii de culoare sau Națiunile Unite iau controlul asupra Americii. Fie că e teorie a conspirației sau nu, ca să fie acceptată respinsă depinde de dovezi. Cei care spunem că elemente plasate la vârful statului capitalist mobilizează resurse imense pentru a menţine și pentru a promova interesele sistemului de clasă existent ar dori curtoazia a ceva mai mult decât o grimasă despre „teoria conspirației”. Așa cum am spus mai devreme, unii oameni resping orice sugestie că interese unora și puterea lor ar fi implicate în politica de stat. A respinge ca fantezii conspiraționiste toate afirmațiile care spun că clasele conducătoare, în mod conștient și premeditat, exercită puterea înseamnă a ajunge la poziția implauzibilă că nu există nici o planificare a unor interese personale, nici o secretomanie, nici o încercare de a amăgi publicul, nici o suprimare a informării, nici atacarea unor grupuri de oameni în mod deliberat, nici susţinerea unor politici fără nici un scrupul, nici un câștig intenționat obținut în mod injust și ilegal.

E ca și cei interesaţi din clasa conducătore ar trebui consideraţi ca acționând după principii perfect oneste, deși ocazional se dovedesc cam buimaci. Acesta cu siguranță ar fi un punct de vedere remarcabil de naiv referitor la realitatea politică.

Alternativa e să avem o teorie a coincidențelor sau o teorie a inocenței, care spune că lucrurile se întâmplă pur și simplu din cauze neintenționate, sau cu o lipsă de conștientizare a mizei, a cine obține ce, când și cum. Această teorie a inocenţei susține că muncitorii, fermierii, și cei mai obișnuiți oameni ar putea face încercări concertate pentru a-și urmări interesele proprii, dar nu elitele corporatiste și interesele de top financiare, care dețin și controlează atât de mult. Din anumite motive care nu sunt explicate, ar trebui să presupunem că bogații și puternicii, atât de școliți în afaceri și politică, atât de acasă la ei în cercurile puterii, nu sunt conștienți unde se află interesele lor, și că nu mișcă nici un deget pentru a le susține. O asemenea teorie a inocenței pare e mai acceptabilă pentru ei decât ideea că oamenii cu avuții imense și putere gigantică vor recurge la orice mijloc, care poate fi conceput, pentru a-și urmări interesele – statul fiind arma lor cea mai importantă armă în această operațiune plină de cruzime și susținută fără încetare.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s