CAPITOLUL 9: ECONOMIA VOODOO: TRANSFORMAREA AMERICII ÎN LUMEA A TREIA

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”

CAPITOLUL 9: ECONOMIA VOODOO: TRANSFORMAREA AMERICII ÎN LUMEA A TREIA

(în engleză, „The Third Worldization of America)

Păcălelile perpetuate de liderii noștri pentru a promova interesele imperiului în străinătate au corespondent și acasă. În ambele cazuri, scopul e de a submina suveranitatea populară și de a maximiza procesul de acumulare de capital.

Teoria despre piața liberă care ar produce bunăstare care, ulterior, „s-ar scurge de la cei bogați către cei săraci” (“trickle down”) din timpul deceniului Reagan-Bush (1981-1992) ne-a făcut să fim victimele economiei voodoo.

În anii care au urmat de atunci, am fost victimele Clinto-economiei, o variantă ușor mai blândă a economiei voodoo. „Economia voodoo” e un termen pe care chiar George Bush l-a inventat în timpul campaniei în care încerca să obțină nominalizarea din partea Partidului Republican în cursa pentru președinția SUA din 1980, când candida împotriva lui Ronald Reagan care și el încerca să devină candidatul republican în alegerile prezidențiale pentru SUA. Expresia i-a dat mari bătăi de cap cât a ocupat funcția de vicepreședinte al SUA, în mandatul lui Reagan. Hotărât s-o îngroape, a contactat elementele colaboraționiste de la diferite rețele de televiziune ca să vadă dacă exista o înregistrare video cu el rostind cuvintele „voodoo economics” (economia voodoo). I s-a spus că nu exista. Așa că în Houston, pe 9 februarie 1982, vicepreședintele Bush a afirmat public: „Nu am spus niciodată „economia voodoo”. Toate rețelele de televiziune au căutat înregistrarea video și nu au găsit-o. Așa că asta înseamnă că n-am spus asta niciodată”.

A susține că ceva nu s-a întâmplat niciodată pentru că nu a fost înregistrat pe bandă video de către presă este în sine o afirmație foarte gravă.

După cum s-a dovedit, Bush a fost prins cu minciuna. După ce discursul din Houston a deschis jurnalele de știri în toată țara, televiziunea NBC a găsit o casetă video în arhivă, iar imaginile îl arătau pe Bush referindu-se la agenda bugetară și de taxe a lui Reagan ca fiind „economie voodoo”. Televiziunea a difuzat înregistrarea însoțită de declarația lui Bush în care acesta nega că ar fi spus aceste cuvinte – unul dintre acele rare momente când presa chiar își face treaba și a dezvăluit că minciuna rușinoasă este practica obișnuită în sferele înalte.

Economia voodoo”, de fapt, e o economie care asigură venituri doar unei părți a populației, o idelogie a „scurgerii în jos” care zice cam așa: dacă e lăsată de capul ei, piața liberă va oferi prosperitate pentru toți cei care doresc să muncească. Eliberate de constrângerile enervante și „artificiale” ale reglementărilor guvernamentale și de taxare, investițiile private vor crește, vor aduce o productivitate mai bună, mai multe slujbe și venituri pentru toată lumea, și mai puțină guvernare. O viață mai bună ne așteaptă pe noi, ca cetățeni și contribuabili, când birocrația federală stufoasă va fi redusă dramatic iar deficitele bugetare imense vor dispărea.

Această teorie care asigură venituri doar unei părți a populației (n.t.: celor bogați și puternici) prespune că, pe măsură ce corporațiile acumulează avuție, o mare parte din această avuție „se va scurge în jos” către populația generală. (Acest proces este cunoscut ca „hrănirea vrăbiilor cu ce rămâne de la cai” și se referă la modul în care vrăbiile culeg semințele nedigerate care le scapă cailor din gură). În plus, se presupune că ar exista o expansiune a libertății individuale pe măsură ce oamenii se bucură de mai mult spațiu în modul în care să-și cheltuie banii, mai mult ca consumatori privați și mai puțin ca plătitori de taxe.

Păstrând baza acestei teorii, în timpul administrației sale, președintele Clinton în mod repetat a arătat spre sectorul privat ca fiind sursă majoră pentru slujbele din viitor și pentru prosperitate. Singurul mod în care a fost ușor diferit de Reagan și de Bush a fost că el a cerut ca guvernul să fie implicat mai activ în „saltul de început” al unei economii care se târa, dar nu a făcut nimic substanțial în această direcție.

Standardele duble ale conservatorilor

Așa cum am menționat deja, conservatorii vor un guvern mai slab sau mai puternic, în funcție de ce interese de clasă servește acel guvern. În ultimii ani, au tăiat programele de asistență federală de care beneficiau oamenii săraci și au eliminat sau au slăbit numeroase reglementări guvernamentale, făcând ca instituțiile corporatiste să fie și mai puțin responsabile în fața autorității publice. Dereglementarea băncilor, de exemplu, a rezultat într-un dezastru al economisirilor și împrumuturilor. Bazându-se pe un angajament federal că statul va aduna pierderile în contul publicului, finanțiștii privați au investit ca sălbaticii în profituri rapide și ușoare. Când aventurile lor s-au prăbușit, cei care au fost obligați să plătească pierderile lor au fost contribuabilii. Bancherii au luat caimacul și publicul a fost împovărat de pierderile de multe sute de miliarde de dolari, timp de multe decenii de acum înainte.

În timp ce insistă că vor să scape „de a ține guvernul în spate”, conservatorii – cei care urmăresc să asigure bogățiile doar unei părți a populației – nu ezită să folosească guvernul pentru a se băga în viețile noastre și în cele mai intime alegeri morale ale noastre, insistând ca oamenilor să li se impună forțat rugăciunile în școli, respectul față de steag, cenzura bibliotecilor și forțare femeilor să nască.

Asemenea chestiuni „culturale” sunt folosite pentru a-i recruta pe americanii din clasa de mijloc în jurul steagului conservator. Unul dintre cei care strânge fonduri pentru a sponsoriza dreapta, Richard Viguerie, a remarcat că „chestiunea avortului e ușa prin care mulți oameni măresc rândurile politicii conservatoare… Când îi facem să se preocupe de eticile sexuale”, și de „moralitatea făcută să decadă în mod premeditat”, pe care ar susține-o „umanismul secular”, le prezentăm aceste chestiuni ca și cum ar fi „drumul regal către socialism și comunism”. Asta în schimb „ne deschide nouă calea de a susține angajamente prin care să stabilim reglementări minimale pentru inițiativa privată din SUA și pentru politici externe și militare, agresive în străinătate” (Chicago Tribune, 25 ianuarie 1987).

Recent, într-o ediție specială a PBS (11 septembrie 1994), William Buckley și un grup de alți analiști conservatori au discutat direct despre nevoia de a folosi chestiunile morale și culturale pentru a activa oamenii și pentru a-i direcționa către o ideologie conservatoare, care să susțină piața liberă. Liderii de dreapta își urmăresc foarte rațional propria agendă, de care sunt foarte conștienți că e destinată să înroleze oamenii în susținerea cauzei capitalismului.

Pentru conservatori, chestiunea cheie privind drepturile individuale ține de „drepturile” date de piață – „dreptul” de a face profit prin exploatarea altor oameni care sunt obligați să muncească pentru un individ, „dreptul” de a beneficia de condițiile privilegiate ale unei clase favorizate. Conform acestui punct de vedere, guvernul s-ar face vinovat de ingerințe doar când oferă programe prin care asigură prânzul copiilor la școală, și nu când impune școlilor să-i oblige pe elevi să se roage; când extinde protecțiile pentru mediu, nu când extinde puterile poliției și armatei, forțele de represiune ale statului; când încearcă să redistribuie veniturile către cei săraci, nu când le redistribuie către cei bogați.

Bogații, asistați social

Conservatorii îi denunță pe democrații din Congres pentru ciclurile lor „taxare, taxare, cheltuire, cheltuire” și îi acuză că și-ar fi făcut un obicei din mărirea deficitului prin cheltuieli pentru oameni, publice.

De fapt, cele mai uluitoare deficite pe cheltuieli din istoria noastră au fost rezultatul politicior conservatoare ale republicanilor. Administrațiile Nixon și Ford au produs deficite record pe timp de pace, care au fost depășite de multe ori de administațiile Bush și Reagan.

În primii cinci ani ai administrației Reagan, Congresul de fapt a aprobat un deficit public cu 12 miliarde mai puțin cauzat de cheltuielile discreționare, decât ceruse Reagan pentru bugetele sale. Marile afaceri întotdeauna sunt pregătite să bage în buzunare toate profiturile și să socializeze costurile. Astfel, toxinele pe care industria le produce sunt numite „problema noastră” legată de deșeuri, nu problema corporațiilor Du Pont sau Exxon. Marile corporații păstrează pentru ele toate profiturile obținute din procesul de producție, din care rezultă asemenea otrăvuri, în timp ce contribuabilii sunt forțați să plătească ei costurile de curățare a mediului.

În 1962, Appalachia era numită „rușinea națiunii” din cauza sărăciei sale. Dar Appalachia e o regiune bogată și nu una săracă. Întrebați-i pe Mellonii, Morganii și Rockefellerii, ale căror companii de minerit au extras cărbunele de acolo, au făcut averi uriașe și au transformat pământul în stepă stearpă și în groapă de deșeuri toxice. Numai Appalachienii sunt săraci. Și totuși nimeni nu a sugerat ca proprietarii de mine să plătească ei costurile sociale pe care le-au lăsat în urma lor. Deposedarea unei regiuni de mijloacele de a reproduce viața oamenilor (n.t.: proces denumit de Parenti dezeconomie), cauzată de capitalism, este tratată ca responsabilitate publică.

America corporatistă ia tot caimacul și lasă în urmă nota de plată, pe care noi suntem obligați s-o plătim, apoi se laudă cât de productivă și eficientă ar fi și se plânge de cât de „risipitor” ar fi guvernul.

Dacă nu există multe cheltuieli federale pentru protecție socială, asta se întâmplă pentru că din banii pentru protecție socială guvernul ia pentru a-i distribui către bogați și nu către săraci.

În 1994, suma de bani alocată pentru Ajutorul pentru Familii cu Copii Dependenți (AFDC), programul care este popular cunoscut ca protecție socială, era de 23 de miliarde, adică mai puțin de 2 la sută din tot bugetul. O sumă adițională de 30 de miliarde a fost cheltuită pentru cei care primesc asistență foarte redusă, cum ar fi prânzuri pentru elevi la școală și tichete de masă, programe care adesea sunt insuficiente pentru a acoperi nevoile celor amărâți, care au cea mai mare nevoie de ele.

În contrast, în fiecare an guvernul federal alocă (din bani publici) peste 100 de miliarde marilor afaceri, prin politici de susținere a prețurilor, plăți în natură, subvenții pentru export și promovarea exportului, subvenții pentru ratele de asigurări, noi fabrici și echipamente, servicii de marketing și programe de irigare și cerere de pământ.

Alte miliarde sunt cheluite pe garanții pentru credite și scutiri de datorii, inclusiv ștergerea recentă a celei mai mari părți dintr-o datorie de mega-multi-miliarde deținută de industria nucleară pentru îmbogățirea uraniului, servicii care au fost suportate de guvern.

Asistența socială pentru bogați e numele acestui joc.

De-a lungul anilor, guvernul federal a vândut sau a concesionat firmelor private, la taxe de 1 la 10 la sută din valoarea de piață reală, miliarde de dolari deținute în aur, cărbune, petrol, rezerve de minereuri, împreună cu defrișarea pădurilor – toate fiind proprietatea oamenilor din Statele Unite. Guvernul a oferit miliarde de dolari pentru a salva corporații gigantice cum ar fi Chrysler, Lockheed, Continental Illinois și peste 500 de miliarde pentru a plăti datoriile băncilor și altor instituții care trăiau din creditare. Guvernul distribuie miliarde pentru cercetare și dezvoltare, în granturi, care ajung în cea mai mare parte la corporații, cărora apoi li se permite să păstreze patentul și să vândă produsele pe piață pentru a face profit.

Guvernul dezvoltă întregi noi instituții, își asumă toate riscurile, absoarbe toate costurile, apoi dă industriile respective companiilor private pentru câștiguri private – așa cum a făcut cu industria de aviație, cu energia nucleară, cu electronica, sintetica, comunicațiile spațiale, explorarea de minereuri și cu sistemele de computere.

Guvernul permite ca miliarde din banii publici să rămână în conturile din bănci fără a colecta dobândă pentru ei. Tolerează umflarea facturilor pe care o practică firmele private care au contracte de stat. Cheltuie foarte mult pe contractele din bani publici către marile companii, acordă premii în credite pe termen lung și sub-evaluează taxele datorate de privați – ceea ce înseamnă pierderi publice de pe an. Iar prin faptul că nu aplică legea, a transformat legea anti-trust într-o hârtie moartă.

În privința acestei generozități față de corporații, nici un comentator din presă nu întreabă: „De unde vom lua toți banii necesari pentru a plăti toate aceste lucruri?” o întrebare pe care toți comentatorii din presă o pun inevitabil atunci când sunt propuse programe sociale.

Nici nu par interesați de faptul că corporațiile, care primesc bani publici dați cu generozitate de guvern, ar risca ca „fibra lor morală să fie slăbită de dependența de ajutoarele guvernului” (n.t.: pretext folosit pentru a nu acorda oamenilor nevoiași ajutoare sociale publice).

În sinteză, mitul pieței libere care s-ar susține pe sine, al prosperității „care se scurge în jos”, este fix asta: e doar un mit.

În aproape fiecare domeniu, guvernul oferă sprijin afacerilor private, protecție și oportunități pentru a obține câștiguri private pe spinarea cheltuielilor publice.

Jocul de-a taxarea

În sistemul corporatismului de stat, care e ceea ce am descris mai sus, cetățenii obișnuiți plătesc de două ori pentru cele mai multe lucruri. În primul rând, ca plătitori de taxe care oferă toate aceste subvenții și susținere privaților, și apoi ca consumatori care cumpără mărfurile și serviciile vândute la prețuri foarte mari. Taxarea, ca orice cheltuială publică, este folosită pentru a redistribui avuția către cei mai bogați. Conducătorii folosesc puterea coercitivă a guvernului pentru a lua sume substanțiale din salariile noastre și pentru a le da super-bogaților și giganților care acționează în cartel. Dacă ținem cont de toate taxele locale, de stat, federale precum și de Serviciul Social, descoperim că oamenii cu venituri mici și medii se chinuie pentru fiecare procent din câștigurile lor. Nu cei care fac parte din straturile celor mai bogați sunt cei care se chinuie. Chiar ziarul structurilor de conducere, The Washington Post (14 aprilie 1985), a recunoscut: „Taxele impuse muncitorilor săraci au explodat, în timp ce taxele pentru cei care o duc bine și pentru coroporațiile profitabile au fost reduse dramatic”.

The Wall Street Journal a adăutat: „Una dintre ironiile sistemului fiscal federal e faptul că e construit împotriva săracilor”. Departe de a fi o ironie, aceasta este o politică implementată în mod conștient și deliberat, care face parte din economia care asigură venituri doar bogaților.

Una dintre marile victorii ale Reaganomics (cum sunt numite politicile economice ale lui Reagan) a fost abolirea taxei progresive pe venit. Când Reagan a venit la putere, taxa pentru cei mai bogați era de 70 la sută. Când și-a terminat mandatul, taxa a fost redusă la 28 la sută, adică la același nivel plătit de oamenii obișnuiți – adică, o cotă unică. Atât muncitorul din fabrică, care are un salariu de 25.000 de dolari pe an, cât și directorul executiv (CEO) al unei corporații, care are un salariu de 2.500.000 de dolari pe an, plătesc același nivel de taxe. Situația e chiar mai inechitabilă din cauză că CEO se bucură de numeroase deduceri de care muncitorul nu beneficiază.

Taxele regresive (când bogații și săracii plătesc același nivel în procente, dar în realitate asta înseamnă aceeași sumă din veniturile lor) au fost mărite, cum ar fi taxele pentru cei incluși în programul de Servicii Sociale. Cu toată vorbăria despre bogații care trebuie să plătească taxe corect, președintele Clinton a mărit taxa pentru cei mai bogați doar cu câteva puncte procentuale, a păstrat toate privilegiile și deducerile pentru ei și a propus un număr şi mai mare de taxe regresive.

Natura puternic regresivă a contribuției pentru Serviciile Sociale a făcut recent ca Serviciile Sociale să devină o chestiune populară printre liderii conservatori. Când Reagan a venit la putere, a susţinut teoria de dreapta că Serviciile Sociale trebuia să fie eliminate. Conservatorii au pus în circulație afirmația falsă că fondul pentru servicii sociale era în faliment. Apoi au văzut că, de fapt, acest fond avea un surplus care era transferat altor fonduri generale și folosit pentru a plăti agenții FBI, rachetele nucleare, limuzinele pentru Casa Albă, și alte asemenea chestiuni plătite din buget. Și-au dat seama și că săracii plătesc proporțional mai mult decât bogații, într-adevăr, cei mai mulți oameni cu cele mai mici venituri plătesc mai mult pentru contribuția la Serviciile Sociale decât e taxa pe venit. Prin urmare, conservatorii au încetat să mai atace Serviciile Sociale și chiar s-au opus eforturilor din partea unor democraţi de a reduce contribuțiile.

Asta nu înseamnă a spune că Serviciile Sociale ar trebui eliminate. Dar ar trebui să reducem plata pentru Serviciile Sociale astfel încât să nu mai existe nici un surplus care să fie însușit pe nedrept de guvern și folosit în alte scopuri decât cele pentru care banii au fost plătiți de oameni. Așa cum se pare acum, oamenii cred în mod greşit că contribuția lor pentru pensie se duce într-un fond care îi va aștepta când se retrag din muncă. De fapt, sistemul de pensionare este calculat pe presupunerea că puterea guvernului față de viitorii salariați va produce suficiente sume de bani pentru a finanța pensiile celor care plătesc sumele exorbitante pentru Serviciile Sociale acum.

Conservatorii au susținut în mod repetat că, dacă bogații ar fi taxați foarte mult, asta nu va aduce o creștere apreciabilă în venituri din cauză că bogații ar fi atât de puțini. Dincolo de faptul că nedreptatea ca bogații să plătească mai puțin e ignorată, această afirmație este pur și simplu neadevărată.

[S-a susținut că bogații plătesc mai multe taxe decât plăteau acum 10 ani. Dar asta vine din motivul că bogații au devenit mult mai bogați. Taxa pe care o plătesc e mult mai mică decât suma pe care o obțin care proporțional e mult mai mare decât era înainte.]

Dacă corporațiile și indivizii bogați ar plăti taxe azi la rata din 1979, când încă exista taxa de 70 la sută pe venituri, guvernul ar colecta cel puțin 130 de miliarde mai mult pe an și ar exista deficite mult mai mici. În 1945, corporațiile plăteau 50 la sută din toate veniturile obținute în taxe la nivel federal. Azi plătesc doar 7 la sută. Guvernul împrumută bani de la indivizii pe care ar trebui să-i taxeze – un motiv major pentru care există deficite imense.

Scutirile generoase de taxe se presupune că ar încuraja noi investiții și ar crea noi slujbe. De fapt, firmele care acum plătesc mai puține taxe își reduc și forța de muncă. O mare scutire de taxe va fi probabil transformată în cifră de afaceri mai mare și dividende mai mari pentru acționari și salarii mai mari pentru managerii de top. Mai mulți bani nu înseamnă inerent că vor investi, dacă există insuficientă putere de cumpărare în rândul populației care muncește.

Un chef militar

Un alt aspect al economiei voodoo este „capitalismul Pentagonului”.

Cei care asigură venituri pentru doar o parte a populației dau sume titanice celei mai mari birocrații din interiorul guvernului federal, Departamentul de apărare. În opt ani, Ronald Reagan a cheltuit 2,5 trilioane de dolari pe armată, mai mult decât a fost cheltuit în toți anii de la al doilea război mondial. Producția de apărare a crescut cu 300 la sută mai rapid decât producția totală a industriei din SUA. În cei patru ani de mandat ca președinte, George Bush a alocat din buget 1,2 trilioane pentru armată. Iar Clinton cheltuie bani pe armată în același ritm ca Bush, aceeași rată ca în 1980, o perioadă în care tensiunile Războiului Rece atinseseră un punct culminant.

Așa cum am spus în Capitolul 4, banii pentru armată sunt o formă de cheltuială guvernamentală care place nespus marilor afaceri. Ele oferă o producție de mărfuri foarte profitabilă, fără limite, subvenționată din greu și cu riscuri minime. Ultimii patru secretari pe apărare au susținut că aceste cheltuieli pentru armată ar crea „slujbe”. La fel fac și pornografia, și prostituția și narcoticele. Dar există căi de a crea slujbe reale care să fie benefice societății, dacă banii nu ar fi aruncați pe armată. În orice caz, cheltuielile pentru arme sunt atât de intensive capitalist că oferă proporțional mai puține slujbe decât orice altă cheltuială guvernamentală, cu excepția programului spațial.

Povara aruncată de cheltuielile militare asupra sectorului civil e imensă: neglijarea infrastructurii, menținerii și îmbunătățirii ei, pierderea civilă de talente în știință care sunt aruncate în brațele industriei de armament, reduceri drastice în serviciile pentru oameni și insolvența statelor și orașelor. Ceea ce cei mai mulți oameni din cele mai multe orașe cheltuie pe arme în câteva săptămâni (adică acea proporție din taxele federale pe venit care se duce spre arme) ar fi de ajuns pentru a plăti datoriile acestor orașe și pentru a pune capăt crizelor lor financiare. În 1992, 400 de milioane pe care conservatorii i-au propus să fie tăiați de la programul WIC, care hrănea bebelușii malnutriți, copiii și femeile însărcinate, este echivalentul a ceea ce Pentagonul cheltuie în 12 ore. Ce cheltuie guvernul pe serviciile de protejare a consumatorilor în tot anul e egal cu ce cheltuie Pentagonul în 2 ore.

O datorie națională a poporului

Alte situații pe care cei care consolidează imperiul, cu scopul de a asigura venituri doar unei părți a populației, le provoacă sunt deficite record și o datorie națională care a luat-o razna. Deficitul național înseamnă bani pe care guvernul îi cheltuie în fiecare an în exces față de veniturile pe care le obține. Datoria națională înseamnă o acumulare a deficitelor de la an la an. Datoria noastră națională constă din bani datorați de oamenii din Statele Unite creditorilor, de obicei indivizi bogați și instituții financiare, atât americane cât și străine. Când Reagan a ajuns la Casa Albă, datoria națională era de 900 de miliarde. Când a plecat, era de 2,7 trilioane de dolari, o triplare a datoriei în doar 8 ani. În administrația lui George Bush datoria a crescut la 4 trilioane, și aici nu sunt incluse sutele de miliarde „nebugetate” pentru ajutorarea băncilor de creditare și împrumuturi. Cu toată vorbăria lui despre reducerea deficitului federal, primele două bugete ale lui Clinton au oferit mari deficite și nici o reducere substanțială în cheltuielile pentru armată. (Azi a depășit 15 trilioane).

Cum datoria crește în mărime, se acumulează la o rată și mai mare. De la mijlocul deceniului 1980 datoria a crescut mai rapid decât produsul național intern. În fiecare an, o mare parte din plata datoriei o reprezintă doar dobânzile. Aceste plăți pentru dobânzi cresc de două ori mai rapid decât chiar ca bugetul federal. În 1994-1995, peste 80 la sută din împrumuturile federale au mers către plata dobânzii la datorie. Cu alte cuvinte, la fel ca țările din lumea a treia, datoria noastră națională asumă o forță structurală auto-perpetuă, pe măsură ce guvernul se împrumută tot mai mult doar ca să plătească dobânda la ceea ce a împrumutat anterior.

Cum veniturile federale se duc în plata datoriilor, plătitorii de taxe din SUA obțin proporțional mai puțin în servicii. Cel puțin 50 de cenți din fiecare dolar se duce spre plata serviciului datoriei naționale și armată. Acum 140 de ani, Karl Marx scria în Das Kapital: „Singura parte din așa-zisa bunăstare națională care intră de fapt în posesiunea colectivă a popoarelor moderne este datoria lor națională”.

Cei din vârful societății ne iau toate pădurile, rezervele de petrol, de minereuri, fondul pentru pensii, undele radio și slujbele, dar datoria națională va rămâne întotdeauna în contul nostru și noi vom fi obligați s-o plătim.

Către 1893

Una dintre afirmațiile pe care le fac susținătorii economiei voodoo e că guvernul federal se va reduce. Asta nu s-a întâmplat. O alta e că statul și guvernele locale vor fi revitalizate, vor îndeplini funcții pe care nu le-au putut îndeplini anterior pentru că guvernul federal nu permitea. Asta iar nu s-a întâmplat. Spre sfârșitul deceniului 1980, guvernele locale și statele erau victimele economiei voodoo, care asigura venituri doar pentru o parte a populației. Guvernul federal a aruncat în sarcina statelor o mulțime de programe, în timp ce statele simultan au tăiat transferul de plăți federale către ele între 40 și 60 la sută, provocând o criză majoră fiscală la toate nivelurile de stat și locale. Acest blocaj financiar a dus la tăieri pline de cruzime în serviciile sociale pentru cele mai vulnerabile categorii de populație.

În ultimii ani, cei 1 la sută din națiune și-au mărit avuțiile cu peste 50 la sută în timp ce cei din clasele de mijloc și de jos au pierdut peste 250 de miliarde în avuțiile lor (Los Angeles Times, 16 ianuarie 1994).

Taxarea din partea guvernului și politicile de cheltuieli sunt o cauză majoră a lărgirii acestei prăpastii dintre bogați și săraci.

Refrenul conservatorilor spune cam așa: „Dacă lucrurile ar fi lăsate în seama pieței libere și ne-am elibera de reglementările intrusive ale guvernului care se bagă-n treburile noastre, atunci am putea vedea cât de minunat funcționează un capitalism pur”. De fapt, noi chiar am pus în aplicare ceva apropiat de capitalismul pur în 1893. Rezultatul a fost recesiune economică profundă, șomaj generalizat, copii de 9 ani exploatați 14 ore pe zi în mine, epidemii de holeră și febră tifoidă în Philadelphia și în alte orașe de pe coasta de est, malnutriție, tuberculoză, apă contaminată și mâncare otrăvită pentru săraci. Am avut o devastare a mediului, neoprită de nimic și condiții oribile de muncă, nici un program de pensii și de salariu minim, nici o reglementare de stat pentru protejarea consumatorilor și siguranța muncii, nici o interdicție împotriva exploatării copiilor în muncă, nici un Serviciu Social, nici un contract colectiv de muncă, sau sindicalism industrial. Am avut monopoluri și trusturi nelimitate de nimic – și cu profituri enorme. Condițiile din statele unite în 1893 erau la fel cum sunt condițiile azi în mare parte din Lumea a Treia.

Dar pentru capitaliștii din acea eră, aceste condiții înfiorătoare nu erau considerate o dovadă că sistemul este un eșec total. Dimpotrivă, pentru ei, capitalismul, din acele vremuri pe care ei le considerau de glorie, o ducea chiar bine. Succesul era măsurat nu de calitatea hranei, a apei potalibile, a locuințelor, a transportului, a asistenței medicale, ci de rata de acumulare capitalistă. Rolul capitalismului atunci și acum a fost să investească capitalul cu scopul de a acumula și mai mult capital, și în acest sens sistemul a performat superb pentru cei care-l dețin și-l controlează.

Din punctul de vedere al investitorului, capitalismul nu e deloc un eșec, ci cel mai de succes sistem în sărăcirea țărilor din Lumea a Treia, unde costurile de producție, în special costurile pentru muncitori, sunt mult mai mici și valoarea adăugată de către muncă e de câteva ori mai mare decât în SUA. „Valoarea adăugată” este un termen capitalist care înseamnă în mare ceea ce și marxiștii vor să spună prin „plusvaloare”. Este valoarea pe care muncitorii o produc prin munca lor în plus față de ceea ce sunt plătiți. Măsurată în valoarea adăugată, Lumea a Treia oferă forme de capitalism mult mai de succes decât social-democrațiile cu sindicatele lor puternice, cu salariile mari, și cu numeroasele drepturi sociale. Asemenea câștiguri democratice taie din profiturile corporațiilor și sunt văzute de către capitaliști ca amenințări față de sistemul de piață liberă.

Condițiile de viață în capitalism sunt cele mai umane în acele țări unde forțele democratice au organizat și au câștigat câteva victorii importante împotriva puterii corporatiste, cum ar fi în țările Benelux, Germania de vest, Austria, Suedia, Norvegia, Canada și chiar și în Statele Unite. Capitalismul e cel mai de succes în Guatemala, Thailanda, Turcia, Nigeria, Indonezia, Filipine, Paraguay și alte locuri, unde rata de acumulare de capital e dramatic mai mare decât în Occident.

Azi, scopul conservatorilor este transformarea Americii într-o a Treia Lume, pentru a reduce populația de muncitori din SUA la condițiile din Lumea a Treia, obligându-i pe oameni să muncească mai mult și să fie plătiți mult mai puțin.

Asta include o întoarcere la „piața liberă”, fără reglementările de mediu, fără protecția consumatorului, fără salarii minime, fără siguranța ocupațională, fără sindicate, o piață aglomerată de muncitori în șomaj, pentru a ține salariile cât mai jos și pentru a lărgi marginea de profit. Conservatorii vor și abolirea serviciilor pentru oameni și a altor forme de asistență publică care oferă pentru oameni o zonă tampon împotriva forțelor pieței libere.

Oamenii care muncesc și sunt plătiți sub costul vieții sunt o condiție necesară pentru transformarea în Lumea a Treia. Alan Budd, profesor de economie la London Business School a observat cu candoare (Observer, 21 iunie 1992) că tăierile făcute de Thatcher în cheltuielile guvernului au fost de fapt un pretext pentru a-i nimici pe muncitori:

Creșterea șomajului a fost un mod foarte dezirabil (pentru Thatcher) de a reduce puterea claselor muncitoare. Ce a fost ingineria socială – în termeni marxiști – a fost o criză a capitalismului care a recreat rezerve de muncă, și a permis capitaliștilor să obțină profituri uriașe de atunci încoace”.

Odată cu șomajul și sărăcia se întorc tuberculoza, oamenii aruncați pe străzi, foametea și o brutală creștere a numărului de oameni care muncesc în locuri de muncă unde nu există sindicare, cu cele mai mici salarii, și unde li se asigură nu un nivel de trai, ci de moarte în sărăcie. Salariile reale au decăzut cu cel puțin 10 la sută în ultimul deceniu.

Dacă acest trend continuă, nu va intra chiar economia în colaps? Cu siguranță, dacă toată bogăția e acumulată la vârf, nu va mai fi nimeni care să cumpere mărfurile și serviciile produse, și chiar structura capitalului se va contracta sever. Dar sunt câteva chestiuni care țin economia pe linia de plutire: primul, există un nivel ridicat de prosperitate de unde declinul începe. Consumul în prezent în SUA este încă ridicat după standardele din cele mai multe națiuni, și după standardele din 1890 sau a marii crize din anii 1930. Declinul economic din ultimul deceniu a fost destul de dramatic, a afectat milioane de oameni, și totuși milioane de alți oameni se descurcă.

Al doilea, există de obicei o clasă de mijloc de un fel sau altul în cele mai multe țări. Chiar și în cele sărace, cum ar fi India și Brazilia, zeci de milioane sunt clasa de mijloc și oferă o piață de consum.

Al treilea, declinul economic este mascat cumva din cauză că multe familii de muncitori acum au doi sau trei salarii care intră în bugetul familiei, pentru a susține un standard de viață care este aproape la fel de bun ca la nivelul oferit de un singur salariu acum 30 de ani. Milioane de alți oameni acum au două sau trei slujbe pentru a se putea descurca.

Patru, oamenii mențin un nivel anormal de consum prin împrumuturi pe care le fac pe baza puterii lor de a obţine anumite câştiguri în viitor. Există o imensă datorie a consumatorilor.

Cinci: clasa bogaţilor îşi obţine partea de câştig din creşterea consumului. Mai mulţi bani merg spre cei din vârf – datorită reducerilor de taxe şi profiturilor mai grase – înseamnă a doua şi a treia casă de vacanţă, mai mult ajutor în gospodărie, vacanţe fabuloase, călătorii pentru cumpărături în străinătate, şi trusturi mai mari pentru vlăstarele dinastiilor, împreună cu investiţii speculative, acţiuni la trezorerie etc.

Nu toţi suntem în aceeaşi barcă atunci când vin vremurile grele. Mulţi oameni sunt aruncați peste bord şi se chinuie cu disperare să stea la suprafaţă. Alţii încearcă să reziste în bărci care iau apă. Iar alţii îşi văd de croaziere în yachturi pe care le-au cumpărat din deducerile de taxe. În 1930, în timpul marii crize, Henry Ford făcea 30 de milioane şi comenta că criza nu era chiar aşa rea. În ultimul trimestru al anului 1991, un an desemnat ca cea mai rea recesiune de la cea din 1939, plăţile în dividende către acţionari au atins un record, făcându-l pe preşedinte să anunţe că economia o ducea foarte bine. În realitate, economia corporatistă chiar o ducea foarte bine; doar oamenii obişnuiţi sufereau.

Din 1980 până la începutul anilor 1990, a existat un transfer neîncetat de la capitalul obținut din producție către capitalul financiar.

Câştigurile record pe piaţa de acţiuni au fost în mare câştiguri în investiţii speculative. Unii oameni vor face scandal la această imagine a clasei de paraziţi, susţinând că investiţiile corporatiste în mod providenţial au creat noi slujbe. Dar potrivit unui raport al Working Assets Money Fund (iarna lui 1991), numărul de noi slujbe permanente create de cei din Fortune 500, între 1980 și 1990, după ce au dedus tăierile și concedierile, a fost zero.

Vechi probleme, noi soluții

Keynesianism de manual spune că guvernul poate acționa ca o forță de contra-pondere pentru a reduce efectele ciclului de afaceri – creștere explozivă-prăbușire bruscă-, prin tăierea vârfurilor și acoperirea adâncului gropilor din „vale”.

Când economia se supra-extinde și inflația stă la pândă, guvernul acționează ca o frână. Ridică taxele pentru a reduce puterea de cumpărare. Ridică ratele dobânzilor pentru a mări costul banilor și pentru a încetini împrumutarea și investițiile. Și își reduce propriile cheltuieli.

Când economia intră în recesiune, guvernul urmează exact cursul opus. Descrește taxele astfel încât oamenii care au bani să cheltuie. Reduce ratele dobânzilor pentru a face mai ușor împrumuturile și investițiile. Și mărește propriile cheltuieli pentru a extinde cererea. Dar când reduce taxele și mărește cheltuielile, produce un deficit.

Dată fiind mărimea datoriei naționale, guvernul nu mai poate cheltui pentru a ieși din recesiune. Datoria națională e gaura din stratul de ozon financiar al economiei politice. Acum noi avem deficite record și cheltuieli record fără să fi creat multe stimulente pentru o economie viguroasă. Inflația s-a încetinit din anii 1970, dar prețurile tot cresc, în special prețurile pentru produsele esențiale pe care săracii cheltuie cea mai mare parte din veniturile lor.

Presa, în mod convenabil, a ignorat acest fenomen. O relatare difuzată de Postul Public de Radio din SUA, pe 17 aprilie 1989, spunea: „Dacă eliminăm hrana, combustibilul și costul locuinței din ecuație, inflația a fost chiar moderată”. Cu siguranță, dacă îndepărtezi câteva elemente majore, inflația dispare cu totul. Un motiv cheie pentru care Statele Unite se transformă din ce în ce mai mult în Lumea a Treia vine din faptul că America corporatistă devine Lumea a Treia literalmente, nu doar tăind slujbele și reducând personalul, ci mutând întregi industrii în Asia, America Latină și Africa. Scopul capitalismului modern e nu de a acumula colonii, nici măcar pentru a oferi pieţe-debușeuri pentru producţia capitalului investitorilor și acces la resurse naturale. Economistul Paul Sweezy a remarcat că, în general, scopul e de a transforma țările din Lumea a Treia în economii-apendice ale țărilor industrializate, încurajând creșterea acelor tipuri de activități care complementează și promovează economiile capitaliste și distrugându-le pe acelea care ar putea intra în competiție cu economiile imperialiste.

Poate Sweezy se bazează prea mult pe statul-națiune ca unitate de analiză. Adevărul e că clasa investitorilor încearcă și să reducă propria ei populație la condiția populațiilor din statele-satelit. Scopul imperialismului nu este unul național, ci scopul unei clase internaționale, de a exploata și concentra puterea nu doar asupra celor din Guatemala, Indonezia și Arabia Saudită, dar și asupra americanilor, canadienilor și tuturor populațiilor din Occident. Președinții și plutocrații întotdeauna ne spun să nu fim pesimişti privind economia. În 1930, după ce economia s-a prăbușit în Marea Criză și 10 milioane de oameni au fost aruncați pe drumuri și lăsați fără slujbe (mijloace de a supraviețui), William Crocker, președintle Primei Bănci Naționale din San Francisco, a spus că condițiile, prin comparație, erau favorabile față de cele dinainte de colaps: „Oamenii au un mod de gândire negativ care nu e necesar și au încetat să mai cumpere lucruri, iar asta face ca totul să se prăbușească”. Președintele Bush a ajuns la aceeași concluzie referitor la recesiunea din 1990-1991, cerându-ne insistent să mergem mai des la cumpărături.

Și Crocker și Bush au redus realitatea economică la o condiție psihologică subiectivă, prin urmare inversând cauza şi efectul între ele. Recesiunea nu e provocată din cauză că oamenii dintr-o dată au tendinţa să cumpere mai puţin. Este exact invers: oamenii cumpără mai puțin din cauză că slujbele lor sunt abolite sau reduse și au mai puțină putere de cumpărare. Am putea să ne gândim că acest lucru e destul de evident.

Acum mai bine de 150 de ani, Karl Marx a prezis că crizele și recesiunile vor continua din cauză că muncitorii nu sunt plătiți destul pentru a putea cumpăra înapoi bunurile și serviciile pe care tocmai ei le produc. El înțelegea mai multe despre viitor decât președinții și plutocrații ar dori ca noi să știm despre prezent.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s