CAPITOLUL 10: IMPERIUL DIN MEDIUL ACADEMIC

Michael Parenti, “Împotriva Imperiului”; Capitolul 10

În interiorul universităţilor din SUA sunt oameni care fac „analize de risc” pentru a ajuta corporaţiile private să facă investiţii sigure în Lumea a Treia. Alţii lucrează la răspunsurile consumatorilor la tehnicile de marketing, la protestele muncitorilor, şi la distrugerea sindicatelor. Alţii inventează noi metode de a controla populaţiile rebele de acasă şi din străinătate, noi sisteme de arme şi de tehnologii de spionaj şi contra-insurgenţă. (Napalmul a fost inventat la universitatea Harvard.)

Când îi studiază pe sătenii din America Latină, pe localnicii de la periferii sau pe muncitorii din fabrici, pentru care sunt plătiţi foarte gras, aceşti profesori şi oameni de ştiinţă vin cu idei pline de cruzime despre cum să ţină lumea în siguranţă pentru cei care o deţin.

În aceste campusuri universitate se pot găsi programe ROTC, care nu pot fi justificate după standardele normale academice. Campusurile sunt deschise şi celor care recrutează pentru diferite corporaţii, pentru CIA şi pentru forţele armate. În 1993, o reclamă a apărut în ziarele studenţeşti din ţară, promovând „programe pentru studenţi şi oportunităţi de carieră” la CIA. Studenţii „puteau fi eligibili pentru o bursă la CIA şi pentru asistenţă educaţională” şi „ar fi obţinut experienţă la prima mână” lucrând cu „profesioniştii” CIA. Reclama nu explica cum studenţii de la zi puteau „obţine experienţă la prima mână” ca agenţi sub acoperire. Ar fi însemnat această experienţă să-i toarne pe profesorii lor şi pe alţi studenţi care îşi făceau cunoscute ereziile?

Un templu al cunoaşterii

La aceste facultăţi şi universităţi se pot găsi administratori de facultăţi, inclusiv mulţi implicaţi în activităţile menţionate mai sus, care susţin cu toată seriozitatea că o universitate este o comunitate independentă de profesori nealiniați politic, un loc separat de interesele imediate ale acestei lumi, un templu de cunoaştere. În realitate, multe universităţi au investiţii directe în corporaţiile din America sub forma de portofolii de acţiuni. Prin cumpărare şi persuasiune, instituţiile noastre de educaţie superioară sunt „măritate” cu instituţiile de câştiguri superioare. În acest sens, universităţile diferă puţin de alte instituţii sociale cum ar fi presa, artele, şcolile, şi alte profesii, care toate pretind în mod fals că ar fi independente de perspectiva de clasă dominantă. [Pentru o discuție detaliată asupra acestui punct, vezi Land of Idols: Political Mythology in America (New York: St. Martin’s Press, 1994), capitolul 7, ”Monopoly Culture.”]

Spre sfârşitul deceniului 1960, la proteste şi la mitinguri, mulţi studenţi şi unele facultăţi au început să se educe în privinţa nedreptăţilor şi ororilor războiului din îndepărtata Indochină. La început, au atacat doar războiul, apoi pe liderii care l-au fabricat, apoi sistemul care a produs aceşti lideri, inclusiv acea parte a sistemului reprezentată de o universitate care a fost complice în mod activ. Trecând granița dintre o plângere liberală spre teritoriul unei analize radicale, unii protestatari din campusuri au concluzionat că războiul din Vietnam nu era „o greşeală”, ci o parte dintr-un model bine stabilit al intervenţionismului SUA, care are scopul de a face lumea mai sigură pentru exploatarea din partea corporaţiilor multinaţionale. Şi-au dat seama şi că protestul nu era doar o chestiune de a crea un dialog şi de a convinge lideri presupus bine intenţionaţi, dar prost informaţi. Ci, dimpotrivă, însemna confruntări din ce în ce mai dificile cu puterile represive ale statului şi cu instituţiile sale auxiliare, şi cu liderii care nu erau confuzi sau în eroare, ci care ştiau perfect ce făceau.

Universitatea se prezintă pe sine ca o citadelă a gândirii libere. Există chiar şi un termen special – „libertate academică” – pentru a descrie această circumstanţă favorizată. Într-adevăr, sistemul de a conduce, din interiorul instituţiei, medii de educaţie superioară datorează mai mult Spartei decât Atenei. Reflectând asupra societăţii mai largi din jurul ei, cele mai multe universităţi şi colegii sunt fabrici mai degrabă ideologice decât fântâni intelectuale, unde criticarea imperialismului este foarte rar întâlnită şi unde studenţii îşi ipotechează viitorul capitalismului ca ordine socială.

Ceva istorie

Represiunea ideologică din mediul academic este veche cât țara. De-a lungul secolelor 18 şi 19, cele mai multe colegii erau legate de o religie sau alta. Erau de obicei controlate prin acţionari devotaţi, care credeau că e datoria lor să se asigure că facultatea respecta predicile religiei respective.

Dogma rasismului s-a bucurat şi ea de un loc sigur în instituţiile educaţionale din acele vremuri. La începutul deceniului 1800, acţionarii de la colegiile din nord au interzis ca facultăţile să se implice în discuţii critice referitoare la scalvie şi să nu susţină abolirea sclaviei. În colegiile din sud, nu s-a pus niciodată problema susţinerii abolirii sclaviei.

Facultăţile în mod activ dedicau mult din energiile lor intelectuale pentru a justifica sclavia şi pentru a injecta noţiuni ale supremaţiei rasei albilor în programa şcolară.

În deceniile 1870 şi 1880, Darwinismul a fost un mare subiect tabu în educaţia superioară din SUA. Preşedinţii a 9 colegii proeminente din est au declarat public interzicerea predării teoriei evoluţiei.

Ce e numit „creaţionism” azi era singurul punct de vedere acceptat în cele mai multe şcoli „libere şi independente” ale ţării.

În 1880, afacerişti bogaţi au ajuns să domine consiliile de acţionari ale celor mai multe universităţi şi colegii (şi continuă să facă asta şi azi). Rareori ezită să impună control ideologic.

I-au dat afară pe profesorii facultăţilor care au exprimat idei eretice politico-economice în interiorul facultăţii sau în afara ei, care participau la convenţiile partidelor populiste, care susţineau puncte de vedere anti-monopoliste, care se opuneau imperialismului SUA în Filipine, sau care apărau drepturile liderilor sindicali şi socialiştilor. Printre cei care care au fost daţi afară au fost profesori importanţi cum ar fi Richard Ely, Edward Bemis, James Allen Smith, Henry Wade Rogers, Thorstein Veblen, E. A. Ross şi Scott Nearing.

Concedierea profesorilor eretici sau radicali din facultăţi a escaladat în jurul primului război mondial. Erau concediaţi profesori care exprimau îndoieli legate de război sau care se opuneau vânzării de acţiuni „de liberate” sau care susţineau internaţionalismul. Oficiali ai universităţilor, cum ar fi Nicholas Murray Butler, preşedintele Universităţii Columbia, în mod explicit au interzis profesorilor să critice războiul, susţinând că o asemenea erezie nu era tolerabilă, pentru că, în vreme de război, „încăpăţânarea era răzmeriţă, iar bazaconiile erau trădare”.

Un istoric important, Charles Beard, a fost încolţit de acţionarii universităţii Columbia, care se temeau că părerile sale ar fi putut „induce lipsă de respect pentru instituţiile americane”. Plin de dezgust, Beard a demisionat de la Columbia, declarând că acţionarii şi Nicholas Murray Butler doreau „să elimine sau să umilească sau să terorizeze fiecare om care avea păreri progresiste, de stânga sau neconvenţionale asupra chestiunilor politice”.

Mediile academice cu siguranţă niciodată nu au fost receptive la persoane care atacau capitalismul. Chiar şi în timpul zilelor radicale din anii 1930 erau relativ puţini comunişti în personalul colegiilor, şi de obicei ei erau asistenţi, instructori sau aveau alt statut marginal şi vulnerabil. O identificare făţişă cu comunismul nu era de natură să le asigure o supravieţuire în aceste profesii.

Represiunea din campusuri a atins o nouă intensitate spre finalul anilor 1940 şi la începutul anilor 1950, odată cu McCarthyismul şi cu vânătoarea de vrăjitoare susţinută la nivel de state şi la nivel federal.

În rândul profesorilor eliminaţi din mediul academic au fost cei asociaţi cu partidul comunist sau cu una dintre organizaţiile lor afiliate, împreună cu alţii care refuzau să le spună inchizitorilor, indiferent dacă sau nu erau asociaţi sau au fost vreodată membri de partid. Sociologul Sigmund Diamond a fost lipsit de poziţia sa la Harvard de decanul de atunci McGeorge Bundy (care ulterior a ajuns să fie unul dintre distinșii planificatori de politici care ne-au adus războiul din Vietnam). Crima lui Diamond a fost că nu a vrut să toarne oameni la FBI.

Alţii, ca economiştii Paul Baran de la Stanford, nu aveau nici o afiliere cu Partidul Comunist, dar erau marxişti, ceea ce era la fel de rău. Eradicarea anti-capitaliştilor din facultăţi a fost făcută prin comisii ale Congresului, prin comisii ale parlamentelor statelor, şi în multe cazuri prin ordinul administratorilor de universităţi. Administratorii de universităţi din toată ţara şi-au elaborat un set de practici sistematice, pentru a-şi duce misiunile de epurare la capăt și pentru a-i elimina pe rebeli din facultăţi.

Un membru proeminent al Partidului Comunist, Herbert Aptheker, un profesor extraordinar şi un istoric productiv, a fost incapabil să obţină un post regulat academic timp de mai bine de 50 de ani. În 1976, a fost invitat să predea un curs la universitatea Yale pentru un semestru, dar administraţia universităţii a refuzat să respecte contractul şi să-l angajeze. Numai după 18 luni de proteste din partea studenţilor şi profesorilor, oligarhii de la Yale au fost forţaţi să cedeze. Chiar şi atunci, au fost luate precauţii pentru a se asigura că Aptheker nu-i va radicaliza pe prea mulţi studenţi de la Yale. Cursul său a fost limitat la 15 studenţi şi sala unde avea voie să-l ţină era situată deasupra cantinei, într-o clădire în paragină de la marginea campusului. Aptheker era nevoit să facă naveta între New York şi New Haven pentru acest curs, care era ţinut o dată pe săptămână. Nu a primit nici un fond pentru a plăti drumul, şi Yale l-a plătit cu grandioasa sumă de 2.000 de dolari pentru tot semestrul. Yale a supravieţuit prezenţei bona fide a unui comunist dar nu fără ca oficialii instituţiei să tremure de frică. Nu se temeau că Aptheker singur ar fi putut să submineze universitatea sau să-i radicalizeze pe studenţi, ci că numirea lui ar fi fost primul pas pentru a deschide universitatea către puncte de vedere anti-capitaliste, care au fost ţinute departe de Yale timp de multe generaţii.

Mii de alţi membri ai facultăţii nu au fost niciodată convocaţi de vreo comisie de anchetă dar tot au avut de suferit represalii îngrozitoare. Într-un studiu asupra mediului academic în timpul perioadei McCarthy, Paul Lazarsfeld şi Wagner Thielens, Jr., au relatat că o obligație de a dovedi loialitate domina în rândurile facultăţii. Aproape orice critică a ordinii existente politico-economice invita la suspiciunea că acea persoană ar fi avut „tendinţe comuniste”. Profesorii care refuzau să semneze jurăminte de loialitate erau daţi afară.

Unii profesori au criticat investigaţiile pentru că au distrus moralul şi „au făcut mai dificil pentru o societate liberă să ţină la distanţă ameninţarea reală totalitară comunistă”. Astfel, chiar şi când denunţau vânătoarea de vrăjitoare anti-comunistă, ei făceau astfel plecând de pe o poziţie anti-comunistă.

Ei susţin şi că mulţi oameni inocenţi au fost dați afară din slujbele lor şi reduşi la tăcere în profesiunile lor. Aici încercau să susțină că inchiziţia nu greşea, că era doar neîndemânatică şi exagera, că era chiar foarte corect să le nege americanilor drepturile constituţionale, dacă se făceau cu adevărat, cu adevărat „vinovaţi” (comuniştii) la fel cum şi carierele oamenilor „nevinovaţi” (non-comuniştii) nu erau afectate.

Universitatea deschisă şi închisă

Confruntate cu demonstraţiile studenţilor, cu protestele şi cu alte manifestaţii din timpul războiului din Vietnam, autorităţile din universităţi au folosit tactica morcovului şi bâtei, o combinaţie între măsurile eliberatoare şi represive.

Au renunţat la cerinţele de distribuţie a cursurilor şi au abolit regulile şi alte restricţii paternaliste în privinţa vieţii din cămine. Cursurile despre studii privindu-i pe afro-americani şi femei au fost stabilite, împreună cu un număr de alte programe de experimentare a ştiinţelor sociale. Acestea din urmă au oferit cursuri orientate spre comunităţi, tehnici de predare inovative şi o încercare conştientă de a analiza chestiunile contemporane.

Împreună cu alte concesii, autorităţile universităţilor au lansat o contra-ofensivă represivă. Activiştii studenţilor au fost expulzaţi, bătuţi de poliţie şi arestaţi, recrutaţi cu forţa într-un război căruia i se opuneau – şi în locuri ca universitatea Kent şi universitatea Jackson – au fost împuşcaţi şi ucişi. Profesorii de facultate radicalizaţi şi-au pierdut slujbele şi alţii, inclusiv eu, au fost bătuţi rău de poliţie în timpul confruntărilor din campusuri.

Represiunea a continuat de-a lungul deceniilor 1970 şi 1980. Angela Davis, o comunistă, a fost concediată de Universitatea din California, Los Angeles. Marlene Dixon, o marxistă, feministă şi profesor de sociologie, a fost concediată de Universitatea din Chicago şi apoi de cea din McGill din cauza activismului ei politic.

Bruce Franklin, un cunoscut profesor din Melville, şi profesor asociat titular la Stanford, care a scris 11 cărţi şi sute de articole şi care era un profesor remarcabil a fost concediat pentru că i-ar fi „incitat” pe studenţi să protesteze. Franklin a primit ulterior o ofertă de la universitatea din Colorado care a fost anulată imediat de acţionari, care şi-au bazat decizia pe informaţii conţinute într-un dosar, care le-a fost trimis de către FBI. Dosarul conţinea zvonuri false, scrisori inventate, şi articole de presă nefavorabile.

La Universiatea din Washington, Seattle, încercările lui Kenneth Dolbeare de a construi un departament de ştiinţe politice cu adevărat pluralist cu un amestec de profesori conservatori, centrişti şi radicali, inclusiv femei şi oameni de culoare, a fost atacat vehement de administraţia universităţii. După o luptă lungă şi demoralizantă, Dolbeare a fost obligat să plece din universitate. Progresiştii din departament, inclusiv Albert Black, Allen Polawski, Judy Lamare, şi un profesor afro-american Trevor Chandler au fost concediaţi. Philip Meranto, singurul radical titular, şi-a dat şi el demisia plin de dezgust.

Un profesor foarte publicat şi excelent, care preda afaceri urbane, Meranto, nu a putut obţine un alt post cu contract sigur în mediul academic. Alţi progresişti de la universitatea UW Seattle, inclusiv un profesor remarcabil din Chicago, Carlos Munñoz, profesorul de filosofie John Chambliss, şi Jeff Morris, profesor de economie, nu au mai fost acceptaţi să predea.

Epurări similare au avut loc în toată ţara. Un istoric foarte publicat şi original, Jesse Lemisch, care a scris o critică a presupunerilor ideologice din istoriografia acceptată oficial, a fost concediat de la universitatea din Chicago din cauză că, aşa cum şeful de departament i-a explicat: „Convingerile tale s-au interferat cu postul la catedră”.

La fel a fost concediat de către Universitatea din Chicago și Staughton Lynd, un istoric și un activist anti-război proeminent. Sociologul Paul Nyden, care preda la universitatea din Pittsburgh și care lucra activ și cu disidenții din sindicatul minier United Mine Workers, a fost concediat din motive politice. A dat în judecată și a obținut compensații de la justiție. În ciuda susținerii din partea studenților și facultății, sociologul marxist Peter Seybold nu a avut voie să-și reînnoiască catedra la Universitatea din Wisconsin, Parkside.

Epurările care se țin lanț din anii 1960 până azi sunt prea numeroase pentru a putea fi enumerate aici. 8 din 9 profesori anti-război care au încercat să democratizeze departamentul de filosofie de la Universitatea din Vermont s-au trezit că li s-a negat prelungirea contractelor într-o succesiune bruscă, unul după altul. Într-o perioadă de 3 ani, la începutul anilor 1970, la facultatea Dartmouth, toți cu excepția unuia din zeci de profesori progresiști de la facultate, care obișnuiau să ia prânzul împreună, au fost dați afară.

În 1987, patru profesori de la facultatea de drept New England School of Law au fost concediați, în ciuda faptului că au avut susținere foarte puternică din partea colegilor. Toți patru au fost implicați în mișcarea Critical Legal Studies, un grup orientat spre stânga care vede legea în mare ca un instrument al corporatiștilor bogați și puternici. Acționarii școlii, care provin aproape toți din rândul corporatiștilor bogați și ai celor puternici, au preferat ca asemenea idei să nu fie predate.

La această listă substanțială, pot să adaug propriul meu nume. În 1972, universitatea din Vermont, mi-a negat actualizarea contractului în urma unei decizii a consiliului acționarilor, în ciuda susținerii din partea studenților mei, a întregului departament, a Senatului facultății, a Consiliului decanilor și a președintelui universității. Acționarii nu au putut găsi nimic greșit în ce predam sau în lista lungă a materialelor publicate, dar au decis că activitățile mele anti-război constituiau „un comportament neprofesional”.

În cartea pe care au publicat-o din banii lor, Guarding the Ivy Tower” (Gardienii turnului de fildeș), Philip Meranto și Matthew Lippman enumeră alte 50 de cazuri de profesori de facultate din toată țara care au fost epurați în anii 1970 din cauza activităților și credințelor lor politice. Lista a fost reprezentativă mai degrabă decât exhaustivă.

S-ar putea adăuga multe alte cazuri referitoare la politologi, economiști, istorici, sociologi, psihologi și chiar chimiști, fizicieni, matematicieni și muzicologi.

Întregi departamente și chiar școli întregi și facultăți au fost eradicate pentru că au ales să meargă pe drumul interzis. La Berkeley, toată școala de criminologie a fost abolită din cauză că facultatea a elaborat o analiză de clasă a infracțiunilor și a modului în care legea penală era aplicată. Cei care au predat criminologia ortodoxă au primit numiri în alte departamente. Radicaliștii au fost concediați.

În 1970, drept răspuns la cererile studențior, un Colegiu de Științe Sociale, experimental, a fost format la Universitatea de stat din New York, Buffalo. În câțiva ani, întreaga școală a fost atacată de administratorii SUNY pentru că două treimi din cei 30 de profesori au abordat o perspectivă radicală în munca lor. Unele dintre aceste cursuri au folosit cărți marxiste și au ajuns la peste 1000 de studenți, inclusiv muncitori care veneau la cursurile de seara. Exemplul unui program marxist de succes care construia legături din ce în ce mai extinse cu mișcarea muncitorească a fost prea mult pentru oficialii universității. Colegiul experimental a fost abolit în 1976.

Epurarea disidenților in universități continuă și azi. Economistului Rob Wright i s-a interzis un contract la facultatea Napa Valley Community College, în mai 1994, de către o comisie de revizuire compusă din președintele conservator al departamentului său (care l-a acuzat pe Wright că „predă comunism”), din soția președintelui (care preda stenografie), din secretara sa și din șeful departamentului de științe sociale (care la un moment dat s-a identificat public pe sine însuși ca fiind „muza personală” a lui Wright).

Un alt membru al comisiei, un contabil conservator, i-a spus lui Wright că era îngrozit de modul în care comisia a ajuns la decizia referitoare la candidatura lui Wright înainte să se uite măcar pe acreditările sale. 20 de scrisori nesolicitate, scrise de studenții care lăudau cursurile lui Wright, au fost misterios „pierdute” de către comisie și nu au fost niciodată găsite.

Interzis stângiștilor

Chiar și mai frecvent, dar mai puțin vizibile decât concedierile sunt ne-angajările. Un membru al facultății de la universitatea din Boston mi-a spus că nu există nici o posibilitate ca școala să angajeze pe cineva despre care se știe că politic e de stânga. Cercetători sociali foarte bine calificați, care sunt cunoscuți ca progresiști, au aplicat pentru poziții la instituții din California, Texas, Illinois, Colorado, New York, și multe alte locuri prea numeroase pentru a fi enumerate, doar ca să fie respinși în favoarea unor candidați care – așa cum era dovedit de pregătirea lor, de materialele publicate, de experiența profesorală – erau mult mai puțin calificați.

Tiparul a devenit atât de pronunțat la universitatea din Texas, Austin, la mijlocul anilor 1970, că studenții absolvenți au organizat un protest și au acuzat universitatea de practici de discriminare politică în angajarea profesorilor.

În 1980, când am vizitat facultatea Reed College din Oregon, am observat că printre studenți circula o declarație prin care se plângeau de absența totală a profesorilor care să ofere perspective critice. Un student mi-a spus: „Dacă vrem să citim orice critică de stânga, trebuie să o facem de capul nostru pe lângă toate cursurile obișnuite pe care le primim. Și rareori avem șansa să discutăm așa ceva la cursuri”. Când i-am întrebat pe profesorii de la Reed despre asta, au recunoscut că nu-și puteau aminti nici un coleg care să fi oferit o perspectivă critică de stânga și nici nu păreau interesați de lipsa de diversitate ideologică din universitate.

În 1981, departamentul de științe politice de la Virginia Commonwealth University m-a invitat să devin președinte, dar decizia lor a fost anulată de decan. Decanul a anunțat că era inacceptabil ca un stângist să fie șeful acelui departament.

Este evident că mediul universitar și academic vorbește cu două voci. Una proclamă gălăgios „dacă ești un profesor productiv și un profesor bun, vom avea o slujbă pentru tine.” Alta șoptește aproape de neauzit „trebuie să aderi la paradigma ideologică acceptată oficial și să eviți orice disidență, dacă nu, chiar nu contează ce performanțe profesorale ai”.

Profesorii anti-capitaliști și anti-imperialiști sunt în mod obișnuit discriminați în distirbuirea de granturi de cercetare și burse. De exemplu, C. Wright Mills, după ce a scris „The Power Elite”, s-a trezit că fondurile pe care le primea fundația sa au fost tăiate brusc.

Profesorii disidenți rareori sunt luați în considerare pentru a fi numiți în interiorul asociațiilor lor profesionale și sunt de regulă dați la o parte de la invitații de a ține conferințe de prestigiu și de a fi numiți în consiliile editoriale ale unor jurnale profesionale mai influente.

În universitatea „liberă și pluralistă”, facultatea se gândește de două ori dacă să introducă o perspectivă critică politico-economică la cursuri. Un istoric care studiase extensiv represiunea politică din mediul universitar și academic, Ellen Schrecker, scrie că atunci când un instructor tânăr și un grup de colegi au decis să ofere „marxismul” ca parte dintr-un curs de istorie, a fost avertizată de un profesor mai în vârstă de la facultate, „un dom de obicei calm și rațional” că „nu e înțelept pentru departamentul lor să listeze un curs de marxism în catalog”.

Un instructor de la Seton Hill College din Pennsylvania i-a mărturisit unui stângist că s-a abonat la mai multe publicații de stânga și că știa foarte bine teoria marsistă dar administrația a refuzat să-l lase să o predea. Studentul i-a scris unui asociat de-al meu „Am fost la cursurile acestui prof doi ani și niciodată n-am suspectat așa ceva”. Probabil sunt multe exemple de auto-cenzură în rândul profesorilor din universități.

În unele campusuri, oficialii administrativi au devenit cunoscuți pentru că spionează cursurile, se interesează de conținutul politic al cărților și filmelor, și verifică lista celor care sunt invitați să țină conferințe la facultăți. În 1986, consiliul regenților de la universitatea din Colorado, Boulder, au dezbătut public dacă să înghețe fondurile pentru consiliul studenților care se ocupa de evenimentele culturale. Democratic ales de către studenți, acest consiliu invitase câțiva vorbitori care au atras numeroși studenți entuziaști în public dar care erau politic ofensivi față de regenții conservatori. Sub pretextul menținerii standardelor academice, regenții au încercat să „actualizeze” calitatea invitaților printr-un set de criterii, care era de fapt o listă de eliminare a invitaților pe motive ideologice.

În ultimii ani, în ciuda protestelor referitoare la austeritatea bugetară, administratorii universtităților din toată țara au plătit sume uriașe pentru conferințe de o seară unor invitați cum ar fi ideologul conservator

William Buckley și George Will, criminalii de război Henry Kissinger și Alexander Haig, și criminalul condamnat penal din afacerea Watergate G. Gordon Liddy (n.t.: un nazist, prietenul cel mai bun al lui John McCain).

Acei analiști politici ale căror păreri sunt dincolo de limita acceptabilă pentru ortodoxia capitalistă, de regulă, au acces interzis la presa centrală majoră. Primesc spațiu în presa centrală, de obicei doar când sunt insultați. Probabil cea mai josnică lovitură pe care am primit-o din partea presei a venit de la „National Enquirer”, un tabloid de supermarket, care a publicat un articol cu titlul: „PROFESORII DIN SUA PREDAU STUDENȚILOR CĂ AMERICA E MALEFICĂ ȘI COMUNISMUL E BUN”. Articolul a fost însoțit de o fotografie de-a mea suprapusă lângă una a lui Karl Marx și secera și ciocanul, din care picura sânge, plasate deasupra hărții SUA. Articolul se referea la cursurile mele „perverse” și mă cita: „Capitalismul chiar exploatează oameni aici și în străinătate. Sistemul e în principal făcut să funcționeze în beneficiul bogaților, pe spinarea oamenilor muncitori și a clasei de mijloc”. Citatul era destul de corect, dar plasat într-un asemenea context ca să pară o afirmație și mai trădătoare decât un comentariu referitor la relațiile sociale din interiorul SUA.

Criterii elastice

În ultimii ani, gardienii ortodoxiei academice au învățat să opereze într-o manieră mai sofisticată și mai subtilă. Nu mai urlă direct că nu tolerează radicaliști, încearcă să găsească motive profesionale pentru a-i respinge. Vor spune că un candidat nu a publicat destule articole. Sau dacă a publicat destule, vor spune că articolele nu erau publicate în jurnale academice acceptate în mod convențional. Sau dacă erau acceptate în aceste junrale, erau deficitare din punct de vedere al calității și originalității sau arătau o perspectivă prea îngustă sau o elaborare prea difuză.

Aparent un criteriu obiectiv s-ar putea aplica în infinite moduri subiective. Ducând o luptă pentru catedră la universitatea Tufts în 1986, omul de științe politice progresist, Robert Elias, s-a trezit că au fost solicitate 15 recenzii la cărțile sale, din afara universității, de șase ori peste numărul procedurilor de evaluare. Când toate cele 15 s-au dovedit pozitive, administrația a cerut încă alte cinci recenzii. Lui Elias i-a părut că „încercau să caute nod în papură”.

John Womack, unul dintre puținii marxiști care a obținut vreodată o catedră la o universitate de elită, și care a devenit președintele departamentului de istorie de la Harvard, pune supraviețuirea sa pe seama faptului că se ocupa de chestiuni relativ obscure: „Dacă aș fi fost un student eminent în istoria Rusiei și aș fi luat poziții perpendiculare politicii americane… cred că profesorii mei ar fi crezut că am o minte de mâna a doua. Asta le spun celor cu care nu sunt de acord. Nu le pot spune „Nu sunt de acord cu această persoană, politic”. Le spun „E clar că are o minte de mâna a doua”. (Washington Post, 1 ianuarie 1983).

Gardienii ortodoxiei recurg și la ceea ce ar putea fi numit „căutarea candidatului suprem”. Când sunt confruntați de o persoană politică foarte calificată dar politic inacceptabilă, ei vor investiga dacă el sau ea „e cel mai bun din domeniu”. Astfel un activist care vorbește public împotriva războiului și are activități anti-capitaliste la universitatea din Illinois, John Lombardi, un chimist, nu a primit catedră în 1972, fiind respins de președintele conservator, un susținător fanatic al războiului SUA împotriva Vietnamului. A dorit să știe dacă Lombardi putea spune că e „numărul unu” din țară. Deși internațional era recunoscut pentru cercetarea sa formidabilă, Lombardi nu a putut face o asemenea afirmație despre el și nici nu știa dacă ar se putea face.

Un pretext similar a fost folosit împotriva lui Bertell Ollman de la universitatea din Maryland când i s-a oferit președinția departamentului de științe politice. După ce a acceptat poziția, Ollman a fost atacat de presă pentru că e stângist și de unii acționari, care s-au opus acordării departamentului unui marxist. Administrația i-a retras oferta. În urma unei bătălii în justiție care a durat mulți ani, lui Ollman i s-a negat prin lege poziția din cauză că e marxist.

Deși administrația nu putea nega faptul că era un profesor eminent calificat, a pretins că dorea să angajeze pe cineva care era și mai bun, „cel mai bun”. Imaginea sugerată era a celui mai mare profesor din lume (oricine ar fi acela) care să ia calea facultății Park din Maryland, ca să devină șeful departamentului de științe politice.

Administratorii facultății nu sunt mereu oameni care spun nu. Uneori se pot dovedi chiar generoși cu promovarea profesorilor și acordarea de catedre când candidații dețin pozițiile politice corecte, de dreapta – uneori chiar și când calitatea lor profesională lasă mult de dorit. Administrația de la universitatea din Vermont a adus pe cineva să fie șeful departamentului de filosofie care, cu un vot de 9 la 1, departamentul l-a refuzat ca nefiind calificat. El a trecut să-i epureze pe profesorii care nu erau titulari și care votaseră împotriva sa.

La obiecțiile departamentului de științe politice din universitatea din Maryland, Baltimore, cancelarul a dat catedra lui Walter Jones, care nu e neapărat un membru distins al acestei profesii. Jones a fost făcut vice cancelar, poziție de pe care a negat catedre pentru alți profesori cum ar fi Philip Brenner, anulând o recomandare unanimă din partea comisiei de promovare și acordare de catedre a școlii.

Destul de clar, Jones l-a șuntat pe Brenner, un expert în Congres și în politica externă, pentru că nu era sofisticat și destul de riguros în marxismul său. Dacă Brenner ar fi oferit o analiză marxistă mai explicită, e de mirare dacă ar nu ar fi fost șuntat pentru că ar fi fost dogmatic și rigid.

Criteriile profesionale s-au dovedit în special elastice pentru acei emigranți din fostele țări comuniste care au fost aduși în Statele Unite prin burse mascate de către agențiile de securitate naționale și imediat au primit poziții înalte în universități, fără să fie nevoie să îndeplinească vreodată criteriile normale academice.

Să luăm cazul emigrantului sovietic și pianistului Vladimir Feltsman, care, după ce a primit o educație de cea mai bună calitate, gratuită în Uniunea Sovietică, a defectat în Statele Unite în 1986 – cu ajutorul ambasadei SUA. În scurtă vreme, Feltsman a ținut un concert la Casa Albă și a fost ridicat în slăvi ca fiind „un erou moral” și a primit imediat un apartament de lux în Manhattan. Apoi a fost numit pe un post la universitatea de stat New Paltz, New York, unde a predat un curs pe săptămână pentru un salariu dublu pe care l-ar fi primit orice alt profesor din acea poziție. În plus, a primit un post de președinte și o bursă de merit. Toate acestea la New Paltz, o școală care era slab finanțată, unde profesorii aveau salarii foarte mici, aveau enorm de predat, și servicii inadecvate și provizii pentru studenți.

Poate Feltsman o fi fost cel mai mare pianist din toate timpurile, mai probabil însă ascensiunea sa meteorică în mediul academic avea de-a face cu considerațiile sale ideologice din timpul războiului rece.

Presupuneri de obiectivitate

Mediul universitar la nivel oficial susține chiar că ortodoxia politică acceptată de ei e singurul criteriu care te califică pentru o bursă de studiu sau pentru o catedră. Acesta a fost argumentul folosit pentru a-i nega lui Samuel Bowles un post de titular la Harvard.

Din moment ce economia marxistă nu e considerată o disciplină, Bowles

nu era nici el considerat un profesor veritabil și nici un economist adevărat. (Decizia a produs o ruptură majoră în departamentul de economie și l-a determinat pe un laureat al premiului Nobel, Wassily Leontif, să-și dea demisia de la Harvard, scârbit). Ideologii de centru par să nu fie conștienți că această părere în sine este chiar ea una ideologică, o manifestare a propriilor lor poziții politice și ideologice neexaminate. După ce i-au judecat pe profesorii marxiști că ar fi fost inacapabili sau dezinteresați de „științele” reale, centriștii pot refuza să-i angajeze sub pretextul de a proteja și nu de a încălca standardele academice.

Mediul academic acceptat oficial manifestă o remarcabilă detașare de realitățile urgente ale lumii. Ce e tulburător e cum acest lucru e tratat ca o virtute academică.

Se presupune că o asemenea detaşare ar ajuta la menţinerea obiectivității. De fapt, o mare parte din realizările mediului academic se datorează tocmai unor profesori care sunt angajaţi ideologic. Astfel, femeile şi cercetătorii afro-americani sunt cei care au produs cele mai bune lucrări despre opresiunea sexismului (şi patriarhatului) şi rasism, zone pe care colegii lor, bărbaţi albi, nu le-au imaginat niciodată ca subiecte de studiu. Ei sunt cei care, datorită urgenţei lor partizane, au scos la iveală presupunerile neexaminate rasiste şi sexiste din programele convenţionale din ştiinţe şi ştiinţe sociale.

La fel, intelectualii de stânga sunt cei care au produs cele mai bune lucrări referitoare la luptele populare şi adesea singurii care au produs dezvăluiri privind economia politică a puterii de clasă, subiecte care rămân în mare neatinse de profesorii de centru „obiectivi”. Preocupările lor partizane au inspirat lucrări academice excitante şi provocatoare.

În sinteză, această ideologie disidentă ne poate elibera de punctele oarbe stabilite de multă vreme şi ne poate deschide ochii pentru a vedea lucrurile ignorate de ortodoxia structurilor de putere.

În orice caz, mediul academic acceptat oficial nu e nici pe departe așa de detaşat ideologic, cum pretinde. Lucrările acestor profesori sunt pline de valori neexaminate care sunt tratate ca adevăruri empirice, în timp ce ipotezele empirice introduse de către cei radicali sunt respinse ca polemici sau judecăţi de valoare. Ei sunt cei care îşi injectează partizanatul lor politic în ceea ce spun şi în ceea ce lasă nespus, şi, aşa cum am arătat deja, în deciziile referitoare la recrutare, promovare, acordarea de catedre şi conținutul programei şcolare. Unul dintre scopurile fiecărui profesor ar trebui să fie să-i introducă pe studenţi în corpuri de informaţii şi analize care au fost sistematic ignorate sau suprimate de presă, de mediul academic, de societate; o sarcină care de obicei e îndeplinită de profesorii disidenţi din facultate şi nu de către cei care acceptă aranjamentele instituţionale şi de clasă ca fiind ordinea naturală a lucrurilor.

Structurile ideologice ortodoxe sunt aplicate nu doar burselor, şi ci activităţii politice a profesorilor din afara universităţii. Când intră în profesia academică, nimeni nu renunță la drepturile sale din primul amendament al constituției, și nici nu intră într-o frăţie preoţească totalitară. Cu toate acestea se pare că aşa stau lucrurile în privinţa afillierilor disidenţilor politici. Astfel, universitatea din Wisconsin, Milwaukee, a refuzat să-i prelungească contractul unui instructor de ştiinţe politice, Ted Hayes, un anti-capitalist, pentru că l-au judecat ca având „angajamente politice în afara universităţii” care făceau imposibil ca el să fie un profesor obiectiv și echilibrat.

Doi profesori seniori de facultate care votaseră împotriva lui aveau carnet de membru partid, făceau parte, declarat, din Partidul Republican din Wisconsin. Nu s-a pus nici o problemă că angajamentele lor politice externe influențau obiectivitatea lor ca profesori sau judecăţile pe care ei le făceau cu privire la colegii lor.

Evron Kirkpatrick, care a fost directorul American Political Science Association (Asociaţiei americane de ştiinţe politice) timp de peste 25 de ani, a spus într-un discurs în Washington, D.C.: „Întotdeauna am crezut că cunoaşterea pe care o obţinem ca profesori ar trebui să ofere o bază pentru alţii sau pentru noi de a juca un rol activ, efectiv şi vizibil în guvern şi politică”. Apoi a enumerat mulţi politologi care au ocupat funcţii publice, au lucrat în campanii electorale sau au avut funcţii oficiale în diferite capacităţi.

Remarcile sale nu au evocat nici un strigăt de revoltă din partea colegilor săi profesori, acceptaţi în cercurile oficiale. Se pare că nu e nici o problemă cu activismul politic, atâta timp cât respectivul joacă „un rol solid, vizibil în guvern” și nu împotriva guvernului. Academicienii structurilor, cum ar fi Kirkpatrick, nu au explicat niciodată acest dublu standard. Ei nu explică nici cum sunt capabili să evite injectarea de politică în știința lor în timp ce atât de asiduu injeactează știință în politică. Cât de neutri în scrierile lor sau în cursurile lor au fost anumiți profesori cum ar fi Zbigniew Brzezinski, Henry Kissinger și Daniel Patrick Moynihan? În ciuda faptului că au fost susținători fără perdea ale politicilor industriei militare americane de acasă și din străinătate – sau datorită acestui fapt – ei s-au bucurat de cariere meteoritice și prin urmare au fost selectați pentru a servi ca acoliți proeminenți pe lângă cercurile de putere. A susține vocal anumite cauze politice nu împiedică cariera nimănui atâta timp cât acea persoană susține „ce trebuie”.

Supraviețuitorii, ținuți în carantină

Relativ puținii disidenți politici, care au reușit să obțină catedre, de obicei, descoperă că soarta lor e una de izolare în interiorul departamentelor lor. Îndură numeroase abuzuri și rareori sunt consultați în privința chestiunilor care țin de politicile programei. Nu vor fi numiți în comisii care se ocupă de programă, de angajări și de acordarea de catedre, chiar dacă asemenea îndatoriri ar fi o parte normală din responsabilitățile lor.

La universitatea din Washington, Philip Meranto, un profesor titular de catedră care era un om de științe politice și un activist anti-capitalist cunoscut, a fost scos din toate deciziile departamentului și din viața socială a departamentului. Studenții erau sfătuiți de universitate să nu se ducă la cursurile lui. A primit cel mai mic și cel mai amărât birou din toată facultatea în ciuda rangului său înalt și a fost supus la hărțuiri verbale din partea poliției universității. După ce a servit mulți ani ca un profesor senior cu catedră membru al facultății din Queens, CUNY, cunoscutul autor și analist politic John Gerassi a fost atât de revoltat că și-a exprimat nemulțumirea față de modul în care profesorul era tratat, la fel a procedat și în cazul respingerii candidaturii mele. Într-o scrisoare (15 mai 1994) către colegii săi de departament, a scris: „Nu mi s-a cerut niciodată să particip la nimic substanțial în acest departament. De exemplu, nu mi s-a cerut să le acord consultanță absolvenților sau celor care încercau să intre la facultate. Acum din moment ce colegii mei îmi spun că mă plac, și presupun că nu spun asta doar ca să mă facă să râd, motivul trebuie să fi fost unul politic. Într-adevăr, îmi amintesc, acum mulți ani, când i-am informat pe colegii mei că un prieten de-al meu care era cunoscut la nivel național, de fapt era respectat la nivel internațional, Michael Parenti, care ar fi fost un mare câștig pentru universitate datorită reputației sale, era disponibil pentru o slujbă (într-un moment în care departamentul de fapt căuta pe cineva să ocupe acea poziție) am fost rapid informat că nu va fi luat în considerare orice ar fi, și mi s-a spus de fapt să nu mă bag în treburile departamentului”. Gerassi a concluzionat pe un ton ironic: „În orice caz, aș solicita cu respect deși toate deciziile sunt luate de un grup restrâns format din colegii mei, în spatele ușilor înschise, să ne informați și pe noi care sunt acele decizii, totuși”.

Singurul radicalist care a primit o catedră ca titular într-un departament de filosofie în anii 1970 la universitatea din Vermont a fost Will Miller, un profesor foarte popular, un autor cu numeroase materiale publicate și un activist politic. Deși a avut câștig de cauză în lupta pentru a obține catedra, Miller a fost făcut să plătească din plin pentru asta. I s-a negat orice promovare și a rămas un profesor asistent timp de 25 de ani cu un salariu înghețat în tot acest timp la nivelul celui mai slab plătit membru al facultății. A fost scos din toate cursurile care erau necesare pentru disciplina de filosofie. A fost ignorat timp de 13 ani sabatici și în cele din urmă a primit un concediu doar pentru un semestru, numai după ce a amenințat că va da facultatea în judecată. A fost perpetuu ignorat pentru reducerea cursurilor, de care colegii din departamentul său beneficiau prin rotație.

Mitul campusului radical

Cei care controlează instituțiile de învățământ superior din Statele Unite ar dori aceleași lucruri bune pentru studenți care pleadează atât de pasionant pentru negaționiștii „țărilor totalitare”, și anume oportunitatea de a auzi, studia, exprima și susține (sau respinge) puncte de vedere oficiale, împotriva structurilor de la conducere din presa sau din instituțiile educaționale, fără teama de represalii. În schimb, este rar cazul unui profesor care să nu fi îndurat dificultăți serioase când căuta să se angajeze sau să obțină o catedră, indiferent de calificările sale. Conservatorii cred altceva. Ei văd mediul universitar, academic ca fiind controlat de stânga, deloc suprinzător din moment ce ceea ce ei descriu ca „stânga” pe oricine care e la stânga față de ei înșiși, inclusiv centriștii acceptați oficial și „moderații”. Cu siguranță, activismul din campusuri nu a murit odată cu anii 1960. În anii care au urmat de atunci, proteste au izbucnit împotriva investițiilor corporatiste din universități în regimul de apartheid din Africa de Sud, împotriva cursei înarmărilor nucleare, implicării SUA în America Centrală, invadării Panama de către SUA, și masacrului comis de SUA în Irak. Au existat demonstrații în campusuri pentru susținerea studiilor despre femei și multiculturalismului și împotriva rasismului, sexismului și partizanatului eurocentric din propaganda școalară. Asemenea proteste au fost fără încetare atacate de către presa corporatistă ca fiind „McCarthyism politic corect”. Astfel, încercările de a lupta împotriva reacționarilor sunt chiar ele etichetate ca fiind reacționare de către conservatorii alunecoși, cum ar fi Nat Hentoff, William F. Buckley și alții mult prea numeroși pentru a putea fi menționați, care dintr-o dată au ieșit la înaintare ca apărători ai diversității, insistând că sexiștii, rasiștii și fasciștii ar trebui să fie liberi să-și exprime veninul, dar că oponenții lor nu trebuie să fie liberi să-i denunțe pentru asta.

Manifestând un etnocentrism de neatins, romancierul Saul Bellow a denigrat societățile pre-literare întrebând: „Cine e Tolstoy-ul zulușilor? Cine e Proust-ul papuașilor?” Când a fost criticat pentru aroganța sa eurocentrică, Bellow s-a înjosit în New York Times (10 martie 1994) astfel: Nu mai putem deschide gura fără să fim denunțați ca rasiști, misogini, susținători ai supremației albilor, imperialiști sau fasciști”. Scriitori ca Bellow, care se bucură numai de laude în cercurile literare convenționale, și care au acces imediat la presa principală și la universitățile de frunte, se consideră pe ei înșiși pe nedrept criticați când sunt făcute încercări de a le examina partizanatul politic necriticat.

În acest mod se menține imaginea mitică a universității dominate de feministe, lesbiene, gay, marxiști și de militanții afro-americani. În acest mod, rolurile opresorilor și ale celor oprimați sunt inversate. În zeci de opinii exprimate la televiziuni și în numeroase ziare de mare circulație din toată țara, fără nici un simț al ironiei, cârduri de conservatori și de scriitori neoliberali s-au plâns că sunt reduși la tăcere de către „corectitudinea politică”. Vituperările lor de obicei nu sunt decât atacuri asupra perspectivelor socio-politice pe care ei nu le pot tolera, asupra ideilor și istoriilor pe care le vor eradicate din programele școlare – se presupune, de dragul păstrării libertății de exprimare și toleranței politice. Prin aceste obstacole, nimeni nu află de fapt ce ar putea spune oamenii „corect politic” care se presupune că ar domina discursul universităților. Astăzi există o rețea națională de grupuri din campusuri, de dreapta, care au bugete care pleacă de la 100.000 de dolari și ajung chiar la 1 milion de dolari. Această rețea coordonează cele mai multe activități din toate școlile de pe tot teritoriul. Finanțează peste 100 de publicații studențești de dreapta, ajunge la peste 1 milion de studenți (potrivit unui studiu făcut de University Conversion Project, o organizație dedicată promovării activismului pentru pace și jurnalismului de investigație în facultăți).

Publicațiile și organizațiile conservatoare studențești primesc milioane de dolari de la Fundația Sciafe, Fundația Olin, Coors, și de la alți sponsori bogați de dreapta. Lipsa aproape totală de finanțare pentru alternativă din partea grupurilor progresiste demontează acuzația că în mediul academic comunicarea politică ar fi dominată de stângiști.

În sinteză, punctele de vedere care nu iscă controverse sunt considerate neutre și obiective, când în realitate ele exprimă exact ideologia convențională. Studiile care implicit aderă la perspectiva normativă a sistemului dominant politico-economic sunt presupuse a reprezenta un empirism, care trebuie acceptat ca atare, o cercertare a lumii „așa cum e ea”. Acuzațiile de partizanat pe care le urlă gardienii turnurilor de fildeș sunt ele însele intens partizane, fiind lansate împotriva celor care contestă, dar rareori împotriva celor care impun ortodoxiile dominante. Cele mai multe manuale despre guvernul SUA, politicile și afacerile externe ale SUA propagă partizanatul convențional, mascat sub forma de adevăruri politice, dar ignorând enormitățile nedemocratice ale puterii de clasă și ale imperialismului. Prin acceptarea imperiului în proprii lor termeni, apoi prin negarea existenței sale și a tuturor chesitunilor dificile pe care le susțin, mulți profesori și academicieni își imaginează că ar fi ajuns la o detașare profesorală, departe de realitățile tumultoase. Și într-un fel chiar au ajuns acolo.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s